Capitolul XVIII.

E uşor de închipuit că bărbatul acela curios, neostenit, cu care am făcut cunoştinţă mai înainte, Mittler, după ce prinsese de veste despre conflictul ce se iscase între aceşti prieteni, era dispus să-şi dovedească cu acest prilej prietenia şi dibăcia, deşi „ici una din părţi nu apelase încă la ajutorul lui. I se păru însă nimerit să mai aştepte câtva timp, căci ştia prea bine că, la încurcături sentimentale, este mai greu să vii în ajutor oamenilor instruiţi decât celor simpli. Îi lasă deci o bucată de vreme în voia for, până la urmă însă nu putu să mai rabde şi se grăbi să-l caute Pe Eduard, a cărui urmă o şi descoperise.; Drumul îl duse într-o vale plăcută, printre ale cărei pajişti de un verde fermecător, cu copaci deşi, apele abundente ale unui pârâu veşnic viu când şerpuiau, când se rostogoleau vuind. Pe pantele line se întindeau câmpuri fertile şi livezi bine îngrijite. Satele erau destul de rare, totul avea un aer tihnit, şi fiecare colţ părea, dacă nu cu totul demn de a fi pictat, înzestrat din belşug cu toate cele trebuitoare vieţii.

O fermă bine întreţinută, cu o casă de locuit curată şi modestă, înconjurată de grădini, îi atrase în sfârşit privirea. Bănui că acolo se află reşedinţa actuală a lui Eduard şi nu se înşela.

Despre acest prieten singuratic, tot ce putem spune este că se lăsa în tăcere cu totul prăda pasiunii sale, făurind diferite planuri şi nutrind tot felul de speranţe. Nu se putea minţi: dorea s-o vadă aici pe Ottilie, dorea s-o atragă în acest loc şi nu se dădea în lături să lege de această dorinţă gânduri îngăduite sau mai puţin îngăduite. Apoi imaginaţia lui oscila între toate posibilităţile. Dacă n-o putea avea aici, pentru a fi în chip legitim a lui, voia cel puţin să-i asigure proprietatea asupra acestei moşii. Aici avea ea să trăiască pentru sine, liniştită, independentă, să fie fericită şi poate chiar – aşa vedea el când imaginaţia îl ducea şi mai departe – să cunoască această fericire cu un altul.

Astfel zilele i se scurgeau într-o veşnică mişcare între speranţă şi durere, între lacrimi şi seninătate, între năzuinţe, pregătiri şi deznădejde. Apariţia lui Mittler nu-l surprinsese. Aşteptase de mult sosirea lui şi, de aceea, pentru el era pe jumătate bine venită. Crezându-l trimis de Charlotte, se şi pregătise pentru tot felul de scuze şi amânări, iar apoi pentru propuneri mai hotărâtoare; sperând însă, pe de altă parte, să afle de la el ceva despre Ottilie, Mittler i se păru tot atât de plăcut ca un trimis al cerului. De aceea Eduard fu dezamăgit şi indispus când află că Mittler nu venea din partea lui Charlotte, ci din propria sa iniţiativă. Inima i se închise şi, la început, conversaţia nu putu să se lege. Dar Mittler ştia prea bine că un suflet stăpânit de iubire simte nevoia imperioasa de a se exprima, de a destăinui unui prieten ce se petrece în el şi acceptă deci după un schimb de replici să iasă din rolul său obişnuit şi să joace în locul mijlocitorului, pe confident.

Când îl dojeni apoi în chip amical pe Eduard pentru viaţa singuratică pe care o ducea, acesta răspunse:

— O! Nici n-aş putea să-mi petrec mai plăcut timpul. Sunt totdeauna absorbit de ea, totdeauna în apropierea ei. Am avantajul nepreţuit de a-mi putea închipui unde se află Ottilie, pe unde trece, unde se opreşte, unde se odihneşte. O văd în faţa mea lucrând şi purtându-se ca de obicei, făcând şi începând, fireşte, totdeauna ceea ce mă satisface mai mult. Dar nu mă opresc aici; oare cum aş putea fi fericit departe de ea? Imaginaţia mea pune la cale ceea ce ar trebui să facă Ottilie ca să se apropie de mine. Scriu în numele ei scrisori duioase, intime, adresate mie; îi răspund şi păstrez filele alături. Am promis că nu voi face nici un pas către ea, şi mă voi ţine de cuvânt. Dar ce o leagă pe ea, împiedicând-o să se întoarcă spre mine? A avut oare Charlotte cruzimea să-i ceară făgăduiala şi jurământul că nu-mi va scrie, că nu-mi va da veşti despre sine? E natural, e verosimil şi totuşi mi se pare nemaiauzit, de neîndurat. Daca mă iubeşte, aşa cum cred, aşa cum ştiu, de ce nu îndrăzneşte să fuga şi să se arunce în braţele mele? Ar trebui, gândesc uneori, ar putea s-o facă. Când aud o mişcare la intrare, îmi îndrept privirea spre uşă. Va intra! Cuget, nădăjduiesc atunci. Ah, şi cum posibilul este imposibil, îmi închipui că imposibilul trebuie să devină posibil. Noaptea, când mă deştept, când lampa răspândeşte o licărire nesigură în odaia de dormit, imaginea, năluca, o slabă umbră a ei ar trebui să treacă plutind, să se apropie, să mă cuprindă, măcar o clipă, pentru ca să am oarecum încredinţarea că se gândeşte la mine, că este a mea.

O singură bucurie îmi mai rămâne: când eram aproape de ea, n-o visam niciodată; acum însă, când suntem departe unul de altul, suntem uniţi în vis; şi, lucru destul de ciudat, abia acum, de când am cunoscut aici, în împrejurimi, alte persoane amabile, chipul ei îmi apare în vis ca şi cum ar vrea să-mi spună: N-ai decât să te uiţi şi în dreapta şi în stânga, tot nu vei găsi nimic mai frumos şi mai scump decât mine!” Şi astfel imaginea ei pătrunde n toate visele mele. Tot ce mi se întâmplă cu ea se întreţese şi se suprapune. Uneori semnăm un contract: iată scrisul ei şi al meu, numele ei şi al meu; ele se şterg unul pe altul, se împletesc între ele. Aceste jonglerii îmbătătoare ale imaginaţiei nu sunt însă lipsite de dureri. Câteodată ea săvârşeşte ceva care jigneşte ideea pură ce o am despre ea; abia atunci, îngrijorat peste orice închipuire, simt cât de mult o iubesc. Alteori, mă provoacă, cu totul împotriva felului ei de a fi, şi mă chinuieşte; dar chipul ei se transformă de îndată, frumosul, îngerescul ei obrăjor rotund se alungeşte; e o altă femeie. Eu însă sunt tot chinuit, nesatisfăcut şi zdruncinat.

Nu zâmbi, dragă Mittler, sau poţi să şi zâmbeşti! Nu mi-e ruşine de acest ataşament, de această înclinaţie nebunească, turbată, dacă vrei. Nu, n-am iubit încă niciodată, aflu abia acum ce înseamnă să iubeşti. Până acum totul în viaţa mea a fost doar preludiu, doar aşteptare, doar divertisment, doar vreme pierdută, până ce am cunoscut-o, până ce am iubit-o, am iubit-o pe deplin şi cu adevărat. Mi s-a reproşat, nu chiar în faţă, dar desigur la spate, că în cele mai multe treburi nu sunt decât un nepricopsit, un cârpaci. Se poate; dar nu găsisem încă tărâmul pe care să mă pot arăta meşter. Vreau să-l văd pe acela care mă întrece în darul de a iubi. Este, ce-i drept, un dar jalnic, bogat în lacrimi şi în dureri; dar îl găsesc atât de inerent firii mele, atât de propriu mie, încât cu greu voi renunţa la el.

Prin aceste declaraţii aprinse, pornite din inimă, Eduard se uşurase desigur, dar totodată fiecare trăsătură a straniei sale situaţii îi apăruse brusc atât de limpede înaintea ochilor, încât, copleşit de durerosul conflict lăuntric, izbucni în plâns, şi lacri-mile-i curseră cu atât mai bogate cu cât destăinuirile îi muiaseră inima.

Mittler, care putea cu atât mai puţin să dezmintă firea sa iute, judecata sa neînduplecată, cu cât se vedea aruncat mai departe de scopul călătoriei sale prin această izbucnire dureroasă a pasiunii lui Eduard, îşi exprimă sincer şi brutal dezaprobarea. Eduard, spunea el ar trebui să-şi vina în fire, să se gândească la ceea ce datoreşte demnităţii sale de bărbat, să nu uite că este spre cea rna1 mare cinste a omului să se stăpânească în nenorocire, să îndure durerea cu calm şi decenţă, pentru a se bucura de o înaltă preţuire, de respect şi pentru a fi invocat ca model.

Agitat, pătruns cum era de cele mai chinuitoare sentimente, Eduard găsi desigur aceste cuvinte găunoase şi fără valoare.

— Celui fericit, celui mulţumit, izbucni el, îi vine uşor să vorbească; i-ar fi însă ruşine dacă ar vedea cât de insuportabil devine celui care suferă. După el, răbdarea trebuie să fie nemărginită; o durere nemărginită, cel netulburat în mulţumirea lui nu vrea s-o recunoască. Există cazuri, da, exista unele în care orice mângâiere înjoseşte, iar datoria este de a despera! Un grec ilustru* care ştie să zugrăvească şi eroi nu se fereşte nicidecum să-i lase să plângă pe ai săi sub povara durerii. El spune chiar ca aforism: „Bărbaţii care plâng mult sunt buni.” Piară de lângă mine oricine e cu inima seacă, cu ochii uscaţi! Îi blestem pe fericiţii cărora cel nenorocit le serveşte doar drept spectacol. În cea mai grea strâmtoare, în cele mai crude chinuri ale trupului şi ale spiritului, i se mai pretinde să păstreze o atitudine nobilă ca să obţină aprobarea lor, iar, pentru ca ei să-l aplaude şi în momentul morţii, el trebuie să sucombe cu demnitate sub ochii lor, ca un gladiator. Dragul meu Mittler, îţi mulţumesc pentru vizita dumitale; dar mi-ai da o mare dovadă de afecţiune dacă ai face o plimbare în grădină, în împrejurimi. Ne vom reîntâlni. Voi căuta să fiu mai reţinut, mai asemănător dumitale.

Mittler dorea mai curând să se arate împăciuitor decât să întrerupă o convorbire pe care n-ar mai fi putut s-o reia cu uşurinţă. Lui Eduard îi convenea de asemenea destul de mult să continue conversaţia, care, de altfel, tindea să-l apropie de ţintă.

— Desigur, spuse Eduard, nu serveşte la nimic a repeta mereu aceleaşi idei şi aceleaşi cuvinte; totuşi, abia prin această discuţie mi s-au deschis ochii asupra mea, abia ea m-a făcut să simt limpede la ce ar trebui să mă hotărâse, la ce sunt hotărât. Am în 'ata ochilor viaţa mea prezentă, viaţa mea viitoare; n-am de ales 'fecât între mizerie şi plăcere. Om al binelui, mijloceşte un divorţ, care e atât de necesar, care s-a şi produs în fapt; procură-mi convorba de Homer, iar citatul se refera la Laocoon.

Simţământul lui Charlotte. Nu vreau să explic mai pe larg de ce cred că el va putea fi obţinut. Du-te, dragul meu, linişteşte-ne pe toţi, fă-ne fericiţi!

Mittler rămânea mut. Eduard urmă:

— Soarta mea şi aceea a lui Ottilie sunt de nedespărţit, şi nu vom pieri. Priveşte acest pahar! Iniţialele noastre sunt gravate pe el. O veselă calfă de zidar l-a aruncat în aer; urma ca nimeni să nu mai bea din el; trebuia să se spargă de solul stâncos, dar a fost prins din zbor. L-am răscumpărat la un preţ sporit şi acum beau zilnic din el pentru ca zilnic să mă conving că toate legăturile hotărâte de soartă sunt indestructibile.

— Vai mie, exclamă Mittler, câtă răbdare îmi trebuie cu prietenii mei. Mă ciocnesc acum şi de superstiţie, urâtă de mine ca lucrul cel mai dăunător ce poate pătrunde în cuget oamenilor. Ne jucăm cu preziceri, presimţiri şi visuri, dând prin aceasta însemnătate vieţii noastre de fiecare zi. Dar când Viaţa însăşi capătă însemnătate, când totul se agită şi vuieşte în jurul nostru, atunci furtuna devine şi mai înspăimântătoare prin acele fantome.

— Într-o asemenea nesiguranţă a vieţii, între speranţă şi teamă, strigă Eduard, lasă inimii strâmtorate măcar un fel de stea călăuzitoare spre care să privească, chiar dacă nu se poate îndrepta după ea.

— Aş fi gata să admit, răspunse Mittler, dacă ar fi de aşteptat o oarecare consecvenţă; am băgat de seama însă totdeauna, că nici un om nu ia aminte la semnele rele; atenţia e îndreptată numai asupra acelor care măgulesc şi promit, şi credinţa în ele e singura vie.

Cum Mittler se vedea atras acum chiar în zonele obscure unde se simţea cu atât mai stingherit cu cât întârzia mai mult, el se arătă ceva mai dispus să dea urmare dorinţei fierbinţi a lui Eduard, care-l punea să meargă la Charlotte. Căci ce-i mai putea el opune în această clipă lui Eduard? Să câştige timp, să cerceteze cum stau lucrurile cu femeile era tot ce-i rămânea de făcut, chiar şi după propriile sale convingeri.

Se grăbi să ajungă la Charlotte, pe care o găsi stăpână pe sine şi senina ca totdeauna. Aceasta îi descrise bucurosă tot ce se îtitâmplase, căci din cuvintele lui Eduard el nu putuse să deducă decât rezultatele. În ceea ce-l privea, el înainta cu precauţie, dar nu fu în stare să-şi impună a rosti, măcar în treacăt, cuvântul de divorţ. De aceea care nu-i fu mirarea, uimirea şi, potrivit sentimentelor lui, bucuria, când Charlotte, după atâtea lucruri neîmbucurătoare spuse în sfârşit:

— Trebuie să cred, trebuie să sper că totul se va aranja, că Eduard se va apropia din nou de mine. Cum ar putea să nu fie aşa, de vreme ce mă găseşti în aşteptarea unui prunc?

— V-am înţeles bine? Interveni Mittler.

— Cum nu se poate mai bine, replica ea.

— Fie de o mie de ori binecuvântată această veste! Exclamă el împreunându-şi mâinile. Cunosc puterea acestui argument asupra inimii unui bărbat. Câte căsătorii n-am văzut eu grăbite, întărite, reîntregite prin aceasta! O asemenea speranţa produce mai mult efect decât o mie de vorbe, căci e în adevăr cea mai bună speranţă pe care o putem avea. Dar, urma el, în ce mă priveşte, aş avea toate motivele să fiu mâhnit. În cazul de faţă, văd bine, amorul meu propriu n-are de ce să fie măgulit. Din partea voastră intervenţia mea nu are de ce să merite mulţumiri. Mă simt ca acel medic, prieten cu mine, căruia îi reuşeau toate tratamentele aplicate de dragul lui Dumnezeu săracilor, dar care ajungea rareori să vindece pe un bogat, dispus să-l plătească bine. Din fericire, lucrurile se îndreaptă aici de la sine, căci străduinţele, îndemnurile mele ar fi rămas infructuoase.

Charlotte îi ceru atunci să ducă vestea lui Eduard, să ia cu sine o scrisoare din partea ei şi să vadă ce e de făcut, ce poate fi mdreptat. El nu consimţi.

— Toate acestea au şi fost făcute, exclamă el. Scrieţi-i. Orice curier e tot atât de bun ca şi mine. Trebuie să-mi îndrept paşii uitr-acolo unde sunt mai necesar. Nu mă voi întoarce decât penvă ura fericire; voi veni la botez.

Şi de data aceasta, ca în mai multe alte cazuri, Charlotte fu Nemulţumită de Mittler. Firea lui iute ajungea uneori la rezultate e, dar pripeala era cauza multor insuccese. Nimeni nu depinmai mult decât el de păreri preconcepute pe moment.

Curierul lui Charlotte sosi la Eduard, care îl primi pe jumătate speriat. Scrisoarea putea tot atât de bine să conţină un nu ca şi un da. Multă vreme el nu îndrăzni s-o deschidă şi, izbit când o citi, rămase împietrit la următorul pasaj cu care ea încheia: Adu-ţi aminte de ceasurile acelei nopţi când, aventuros ca un amant, ai vizitat-o pe soţia ta, atrăgând-o irezistibil la tine, strângând-o în braţe ca pe o iubită, ca pe o mireasă. Să veneram în această stranie întâmplare o hotărâre a cerului, care a avut grijă să creeze între noi o nouă legătură, în clipa când fericirea vieţii noastre ameninţa să se destrame şi să dispară.”

Ce se petrecu din această clipă în sufletul lui Eduard cu greu s-ar mai putea descrie. În urma unui astfel de zbucium, renasc vechi obiceiuri, vechi porniri, menite să omoare timpul şi să umple viaţa. Vânătoarea şi războiul sunt o atare cale, oricând oferită unui gentilom. Eduard era chemat de primejdia de afară, pentru a o cumpăni pe cea interioară. Năzuia la pieire pentru ca existenţa ameninţa să-i devină insuportabilă; ba era chiar o mângâiere pentru el să cugete că nu va mai fi şi că va putea tocmai prin aceasta să-i facă fericiţi pe cei ce-i erau dragi, pe prietenii lui. Nimeni nu punea vreo piedică voinţei sale, căci el ascundea hotărârea luată. Îşi întocmi testamentul cu toate formele; era un sentiment dulce pentru el să poată lăsa lui Ottilie moşia. Se îngrijise de cele trebuitoare pentru Charlotte, pentru copilul încă nenăscut, pentru căpitan, pentru servitorime. Războiul, care izbucnise din nou, fu prielnic intenţiilor sale. Avusese mult de furcă în tinereţe cu mediocrităţile militare şi părăsise din această cauză armata; acum era pentru el o senzaţie minunată să plece la luptă cu un conducător de oşti despre care putea să-şi spună: sub comanda lui moartea este probabilă şi victoria sigură.

După ce aflase şi ea secretul lui Charlotte, Ottilie, consternată ca şi Eduard, ba chiar mai mult, se retrase în sine. Nu mai avea nimic de spus. Să spere nu putea, să dorească nu-i era îngăduit. O privire în lumea ei lăuntrică ne-o permite însă juf' naiul pe care-l ţinea, din care avem de gând să destăinuim unele părţi.