Capitolul XVII.

Ottilie se apropie de fereastră când auzi pe cineva plecând călare şi-l mai putu zări din spate pe Eduard. I se păru bizar că el părăsea casa fără s-o fi văzut, fără să-i fi adresat un salut matinal. Fu cuprinsa de nelinişte şi căzu tot mai mult pe gânduri când Charlotte o luă cu ea într-o lungă plimbare şi-i vorbi despre tot felul de lucruri, evitând însă, cu intenţie pe cât se pare, de a pomeni ceva despre soţul ei. Îndoit fu atunci surprinsă, la întoarcere, văzând că masa era pusă numai pentru două persoane.

Nu renunţăm uşor la deprinderi ce par neînsemnate, dar abia în împrejurări grave resimţim dureros o asemenea privaţiune. Eduard şi căpitanul lipseau. Pentru prima dată, de multă vreme încoace, Charlotte dăduse ea însăşi dispoziţiile pentru masă şi Ottilie se simţi ca şi cum ar fi fost destituită. Cele două femei erau aşezate una în faţa celeilalte; Charlotte vorbea cu totul degajat despre angajarea căpitanului şi despre slaba ei speranţă de-al revedea. Singura consolare a lui Ottilie, în situaţia în care se găsea, era aceea de a putea crede că Eduard, pentru a-l mai însoţi pe prietenul său o bucată de drum, plecase călare ca să-l ajungă din urmă.

Când se ridicară de la masă, ele văzură sub fereastră berlina lui Eduard, şi, când Charlotte întrebă, oarecum nemulţumită, cine Poruncise să fie trasă acolo, i se răspunse că dispoziţia fusese dată de camerier, care dorea să mai încarce în ea unele bagaje. Ottilie avu nevoie de întreaga ei putere de stăpânire pentru a-şi unde uimirea şi durerea.

Camerierul intră şi mai ceru câteva obiecte; o ceaşcă a stăpânului său, câteva linguri de argint şi altele, care, în mintea lui Ottilie, păreau să anunţe o călătorie în locuri mai depărtate, o absenţă prelungită. Charlotte respinse foarte sec cererea camerierului, arătându-i că nu înţelege ce vrea să spună, de vreme ce avea el însuşi în păstrare tot ce-l privea pe stăpânul sau. Isteţul slujitor, care nu urmărea, de fapt, decât să poată vorbi cu Ottilie şi s-o facă să iasă în acest scop, sub un pretext oarecare, din cameră, se pricepu să se scuze şi să stăruie în cererea pe care Ottilie dorea chiar să i-o îndeplinească. Însă Charlotte refuzând, camerierul se văzu obligat să se retragă, şi berlina porni.

Fu un moment teribil pentru Ottilie. Nu înţelegea, nu pricepea; dar că Eduard îi era răpit pentru multă vreme, asta o simţea bine. Charlotte îi înţelese starea şi o lăsă singură. Nu îndrăznim să descriem durerea ei, lacrimile ei; suferea imens. Se ruga lui Dumnezeu s-o ajute măcar să trecă peste ziua aceasta; îndură ziua şi noaptea şi, când îşi veni în fire, nu se mai recunoscu pe ea însăşi.

Nu se consolase, nu se resemnase, dar se mai afla aici, după o atât de mare pierdere, şi o aşteptau încercări şi mai grele. Prima ei grijă, când se regăsi, fu aceea că, după îndepărtarea celor doi bărbaţi, ar putea fi îndepărtată şi ea. Nu bănuia nimic de hotărârea luată de Eduard, datorită căreia îi era asigurată rămânerea lângă Charlotte; dar purtarea acesteia o liniştea întrucâtva. Charlotte se străduia să-i găsească ocupaţii bietei copile şi nu se despărţea de ea decât rar, cu părere de rău, şi cu toate că ştia bine că împotriva unei pasiuni violente nu poţi face mare lucru prin cuvinte, ea cunoştea totuşi puterea reflecţiei, a conştiinţei şi aduse, de aceea, o varietate de subiecte în discuţie, între ea şi Ottilie.

Îi aduse, astfel, acesteia o mare mângâiere când, într-un moment favorabil, formulă cu chibzuinţă şi intenţie aceasta înţeleaptă judecată:

— Ce vie, spuse ea, este recunoştinţa acelora pe care-i ajutam cu calm să iasă din încurcăturile datorate pasiunii! Să intervenim cu bucurie şi vioiciune în treburile pe care bărbaţii le-au lăsat neterminate în urmă; ne vom pregăti astfel cele mai frumoase perspective pentru momentul când se vor întoarce, păstrând şi îmbunătăţind prin moderaţia noastră ceea ce firea lor impetuoasă şi nerăbdătoare ar putea să distrugă.

— Pentru că vorbeşti de moderaţie, draga mea mătuşă, răspunse Ottilie, nu pot să ascund că-mi vine în minte necum-pătarea bărbaţilor, mai ales în ce priveşte vinul. De câte ori nu m-am întristat şi nu m-am înfricoşat când a trebuit să observ că inteligenţa clară, înţelepciunea, delicateţea, graţia şi amabilitatea se pierdeau, fie chiar pentru câteva ceasuri, şi că adesea în locul întregului bine pe care un bărbat valoros îl poate da la iveală şi oferi, ameninţa să survină răul şi confuzia. Cât de des se pot naşte de aici hotărâri brutale!

Charlotte îi dădu dreptate, dar nu prelungi conversaţia, deoarece simţea prea bine că şi aici Ottilie nu se gândea iarăşi decât la Eduard, care ce-i drept, nu în mod obişnuit, totuşi mai des decât ar fi fost de dorit, căuta să-şi stimuleze plăcerea, volubilitatea, activitatea, prin consum de vin, dacă se ivea ocazia.

Dacă la acea reflecţie a lui Charlotte, Ottilie şi putuse rechema în minte pe bărbaţi, şi îndeosebi pe Eduard, ea fu cu atât mai izbită atunci când Charlotte îi vorbi despre o apropiată căsătorie a căpitanului ca de un lucru foarte cunoscut şi sigur, fapt prin care totul căpăta un alt aspect decât îşi putuse închipui după asigurările anterioare ale lui Eduard. Toate acestea sporiră atenţia lui Ottilie faţă de orice declaraţie, orice semn, orice acţiune, orice demers al lui Charlotte. Fără să ştie, Ottilie devenise perspicace, clarvăzătoare, bănuitoare.

Charlotte însă pătrundea în amănunt tot ceea ce o înconjura, cu o privire ageră şi acţiona în toate cu îndemânarea ei lucidă, silind-o neîncetat pe Ottilie să ia parte. Ea reduse fără şovăială cheltuielile gospodăriei şi, privind bine lucrurile, consideră acele ttttâmpiări pătimaşe ca un fel de hotărâre fericită a destinului. Căci, pe calea urmată până atunci, s-ar fi întrecut uşor orice Măsură şi, fără o revenire la timp, starea înfloritoare a unor bunuri îmbelşugate, daruri ale norocului, ar fi fost, dacă nu dis-trusă, desigur zdruncinată printr-o viaţă şi agitaţie nechibzuită.

Ceea ce era în plină desfăşurare din lucrările de amenajare a parcului nu fu întrerupt. Dimpotrivă ea puse să fie continuat tot ce urma să servească drept bază unor dezvoltări viitoare; dar nici aici nu merse departe. Trebuia ca, la întoarcere, soţul ei să mai poată găsi destule ocupaţii plăcute.

În privinţa acestor lucrări şi proiecte, ea nu putu lăuda îndeajuns felul de a proceda al arhitectului. În scurt timp, lacul se desfăşură în toată întinderea, în faţa privirilor ei, iar malurile noi formate fură acoperite în chip graţios şi variat cu plante şi gazon. La noua casă toată munca brută fu terminată, executându-se de asemenea, tot ce era necesar pentru conservare; după aceea Charlotte opri lucrările la punctul de la care puteau fi reluate cu plăcere. Era tot timpul calmă şi senină; Ottilie, în schimb, doar părea astfel, căci ea nu vedea în toate acestea decât simptome din care se putea deduce dacă Eduard era aşteptat sau nu în viitorul apropiat. N-o interesa nimic din tot ce se petrecea, în afara acestei consideraţii.

Văzu, de aceea, un semn favorabil într-o iniţiativă pentru care fură adunaţi băieţii din sat şi care avea drept scop să păstreze mereu curăţenia în parcul acum foarte întins. Încă Eduard avusese această idee. Se confecţiona pentru băieţi un fel de uniformă de culoare deschisă, pe care o îmbrăcau în orele dinspre asfinţit după ce se spălaseră şi se curăţaseră cu grijă. Vestiarul era în castel; supravegherea lui fu încredinţată celui mai înţelegător şi mai conştiincios dintre băieţi; arhitectul conducea totul şi, pe nesimţite, băieţii câştigaseră cu toţii o anumită îndemânare. Se găsise în ei o mână de lucru uşor de dresat şi îşi îndeplineau sarcinile nu fără un fel de unitate în mişcări. Desigur, când defilau cu săpăligile, răzuşurile, greblele, hârleţele, tâmăcoapele şi târnurile, când alţii îi urmau cu coşuri, pentru a aduna buruienile şi pietrele, iar alţii, în sfârşit, trăgeau după ei marele tăvălug de fier – ei formau un frumos şi îmbucurător cortegiu, după care arhitectul desenă, în carnetul său de schiţe-o plăcută suită de atitudini şi munci pentru friza unui pavilion de grădină; Ottilie, dimpotrivă, nu vedea în această procesiune decât un fel de paradă menită să salute în curând întoarcerea stăpânului casei.

Ea prinse astfel curajul şi dorinţa vie de a-l primi cu ceva asemănător. Se făcuse de mult încercarea de a încuraja fetele din sat la cusut, la împletit, la tors şi la alte lucrări femeieşti. Aceste frumoase îndeletniciri luaseră şi ele avânt o dată cu măsurile pentru curăţirea şi frumuseţea satului. Ottilie participase şi ea, dar mai mult întâmplător, după ocazie şi dispoziţie. Acum se gândi s-o facă în chip mai deplin şi mai susţinut. Dar un cârd de fete nu poate fi perfect armonizat, aşa cum se întâmplă cu băieţii. Ea se conduse după bunul ei simţ şi, fără să-şi dea bine seama, nu caută decât să insufle fiecărei fete ataşament faţă de casă, de părinţi şi de fraţi.

Lucrul îi reuşi cu multe dintre ele. Numai despre o mică fetişcană foarte vioaie, familia se plângea că e lipsită de îndemânare şi că, hotărât, nu vrea să facă nici o treabă în casă. Ottilie n-o putu privi cu ochi răi pe această fată, care faţă de ea se arăta deosebit de prietenoasă. Se simţea atrasă de ea şi-o însoţea, când îi dădea voie. Atunci era activă, voioasă, neobosită. Pentru această copilă supunerea faţă de o stăpână frumoasă părea să fie o necesitate. La început, Ottilie îi suportă compania; apoi simţi ea însăşi o înclinaţie pentru fată; în cele din urmă nu se mai despărţiră şi Nanny îşi însoţi peste tot stăpâna.

Aceasta apuca adesea drumul spre grădină şi se bucura s-o vadă prosperând. Vremea căpşunilor şi a cireşelor se apropia de sfârşit, dar Nanny le savura cu deosebire pe cele târzii. Cât despre celelalte fructe, care promiteau o recoltă atât de îmbelşugată pentru toamnă, grădinarul se gândea mereu la stăpânul său, şi niciodată fără a-i dori întoarcerea. Lui Ottilie îi plăcea să-l asculte Pe bunul bătrân. Îşi stăpânea deplin meseria şi nu înceta să-i vorbească despre Eduard.

Când Ottilie constată cu bucurie că altoaiele din acea Primăvară prinseseră atât de bine, grădinarul răspunse îngândurat:

— Aş fi vrut numai ca bunul meu stăpân să se bucure şi el de acest lucru. Dacă ar fi aici la toamnă, ar putea să vadă ce soiuri se mai găsesc încă în vechea grădina a castelului, de pe vremea răposatului său părinte. Domnii de la pepiniere sunt astăzi mai puţin vrednici de încredere decât erau odinioară călugării cartuzieni. În cataloage găseşti, ce-i drept, numai nume ce sună frumos. Altoieşti, ai grijă să crească, şi când, în sfârşit, apar fructele, nu merită să ai în grădină asemenea pomi.

Însă lucrul de care credinciosul servitor întreba cel mai des, aproape ori de câte ori o vedea pe Ottilie, era întoarcerea stăpânului şi data ei. Şi cum Ottilie nu-i putea răspunde, bietul om lăsa să se înţeleagă, nu fără o oarecare mâhnire, convingerea lui că nu i se dă încredere; şi sentimentul propriei neştiinţe, care-i era, astfel, puternic revelat, devenea pentru ea apăsător. Totuşi nu se putea despărţi de aceste răzoare şi brazde. Ceea ce semănaseră în parte împreună, ceea ce sădiseră era acum în plină înflorire şi abia dacă mai avea nevoie de îngrijire, afară de udat, de care Nanny era întotdeauna gata să se ocupe. Cu câtă emoţie privea Ottilie florile mai târzii, abia bănuite acum, şi a căror strălucire şi bogăţie avea să apară, în toată splendoarea lor, mai spre toamnă şi să-i exprime lui Eduard, la aniversarea a cărei sărbătorire ea şi-o promitea uneori, toată dragostea şi recunoştinţa ei. Dar nu întotdeauna nădejdea de a vedea această sărbătoare era la fel de vie. Îndoiala şi grija asaltau mereu cu şoaptele lor sufletul preabunei fete.

O armonie adevărată şi sinceră cu Charlotte era de bună seamă cu neputinţă de restabilit, căci situaţia celor două femei era, fireşte, foarte diferită. Dacă totul rămânea ca mai înainte, dacă lucrurile reintrau pe făgaşul legitimităţii, Charlotte câştiga fericirea prezentă şi pentru ea se deschidea chiar o perspectiva de viitor luminoasă; Ottilie, dimpotrivă, pierdea totul, da, se poate spune totul; căci pentru prima oară ea găsise în Eduard viaţă şi bucurie, iar în situaţia ei de acum simţea un gol nemărginit, despre care abia dacă bănuise ceva mai înainte. În adevăr, o inimă care căută simte bine că-i lipseşte ceva; dar o inimă care a pierdut, simte în ea vidul. Nostalgia se transforma în nemulţumire şi nerăbdare şi, într-o astfel de stare, un suflet de femeie, obişnuit să aştepte şi să rabde, doreşte să-şi iasă din pr” oriile margini, să devină activ, să întreprindă şi să împlinească ceva şi în interesul fericirii sale.

Ottilie nu renunţase la Eduard. Cum ar fi putut ea să renunţe, deşi Charlotte, cu destulă prudenţa şi împotriva propriei ei convingeri, socotea lucrul acesta realizat şi privea ca stabilit faptul că între soţul ei şi Ottilie sunt posibile raporturi de calma amiciţie? Dar, de câte ori aceasta din urma, după ce se încuia în camera ei, nu stătea noaptea, în genunchi în faţa cufăraşului deschis, contemplând darurile de la aniversare, din care nu folosise, nu tăiase, nu-şi lucrase încă nimic! De câte ori biata copilă nu ieşea, o dată cu răsăritul soarelui, din casa unde îşi găsise înainte fericirea deplina, alergând afara, în câmpul deschis, care alta data n-o atrăgea! Nu-i plăcea să rămână nici pe pământul tare. Sărea în barcă şi vâslea până în mijlocul lacului; apoi scotea la iveală o carte de călătorii, se lăsa legănată de mişcarea undelor, citea, se visa rătăcind în locuri stăine şi-l regăsea totdeauna acolo pe prietenul ei; rămăsese încă aproape de inima lui, ca şi el de a ei.