VII.Amiaza

Chiar în acest moment, şoimul se ridică în zbor, sus, deasupra cupolei templului, captând lumina soarelui cu oglinda pe care o ducea, reflectând-o spre grupul de oameni ce stătea la altar. Regele, regina şi însoţitorii lor se iviră dedesubtul bolţii templului şi fuseseră iluminaţi de o splendoare cerească; oameni se prosternară în faţa lor. În vremea când îşi reveniră în fire şi se ridicară din nou, regele şi grupul său coborâră în altar. De aici, ei au putut să ajungă la palat prin treceri secrete, iar mulţimea se dispersă prin templu ca să-şi satisfacă curiozitatea. Oamenii contemplară pe cei trei regi verticali, cu încântare şi smerenie; totuşi erau şi mai nerăbdători să cunoască ce era ascuns în spatele draperiilor din cea de-a patra nişă. O persoană modestă, necunoscută şi bine-intenţionată a desfăşurat o magnifică cortină peste regele căzut; nici un ochi n-a putut s-o penetreze, şi nici o mână n-a îndrăznit s-o dea la o parte.

Uimirea şi mirarea oamenilor, părea să fie fără limită. Şi în sfârşit, mulţimea densă, ce se tot mărea, era aproape să fie strivită în templu, dacă atenţia sa nu ar fi fost deturnată spre curtea exterioară.

Ca şi izvorât din aer, începu neaşteptat să cadă bănuţi de aur pe pavimentul de marmură. Cei mai apropiaţi trecători se grăbiră să-i culeagă. Miracolul se repetă în momente diferite, în locuri diferite. Noi putem uşor înţelege că astfel, flăcăruile rătăcitoare ce se îndepărtau, făceau paradă încă o dată, risipind fără nici o socoteală şi cu voioşie aurul pe care-l linseseră din membrele regelui prăbuşit. Oameni continuară să fugă cu nerăbdare înainte şi-napoi, înghesuindu-se laolaltă şi risipindu-se, chiar şi atunci când bănuţii de aur nu mai cădeau deloc. În final, mulţimea se dispersă treptat, urmându-şi propriu curs; iar podul, până-n zi de azi, continuă să fie îndesat cu oameni; templul, este cel mai frecventat loc de pe întregul pământ.