VI.Revărsatul zorilor

Soţul său arătă spre porţile deschise, spunând: „Priviţi, se revarsă zorile de zi! Grăbiţi-vă şi îmbăiaţi-vă în râu!” „Ce fel de sfat e ăsta!” exclamă nevastă-sa. „Să devin neagră peste tot şi eventual să dispar cu totul? Pentru că datoria mea nu este încă plătită.” „Du-te şi ai încredere în mine,” spuse bătrânul, „toate datoriile au fost şterse.”

Bătrâna femeie se grăbi de-ndată, şi chiar în acest moment, lumina răsăritului de soare atinse coroana cupolei. Bătrânul păşi între tânăr şi fecioară, exclamând cu voce tare: „Trei sunt legiuitorii aici pe pământ – Înţelepciunea, Aparenţa şi Puterea.” La sonoritatea primului cuvânt se ridică regele de aur; la al doilea cuvânt, regele de argint; regele de bronz începu să se ridice încetişor la sonoritatea celui de-al treilea, când regele compozit se prăbuşi brusc jos într-un mod penibil.

Văzându-l astfel, era greu să te reţii să nu râzi, în ciuda solemnităţii ocaziei; pentru că el nici nu s-a aşezat, nici nu s-a întins, nici nu s-a rezemat de ceva, ci s-a prăbuşit într-o masă informă.

Flăcăruile rătăcitoare, care fuseseră insistent preocupate cu el până acum, se dădură la o parte. Deşi păleau în lumina dimineţii, ele păreau proaspăt bine-hrănite şi puternic înflăcărate. Cu multă îndemânare, linseseră cu limbile lor ascuţite venele aurii ale uriaşei statui, până în straturile sale cele mai profunde. Cavităţile goale, neregulate, create astfel se menţinură pentru o scurtă vreme, permiţând formei originare a celui de-al patrulea rege să se auto-menţină. Dar când în final, chiar şi cele mai delicate vinişoare au fost consumate, întreaga configuraţie se prăbuşi deodată, aplecându-se, din nefericire, în chiar acele locuri ce rămân drepte când o persoană stă jos: încheieturile, pe de altă parte, în loc să se încline, rămaseră rigide, fixe. Oricine nu s-ar fi amuzat de aceasta, trebuia să-şi întoarcă privirea, pentru că acest obiect intermediar între formă şi bulgăre, era cea mai supărătoare privelişte.

Omul cu lămpaşul conduse apoi chipeşul tânăr, ce avea încă o privire goală, de la altar la regele de bronz. La picioarele acestui măreţ suveran se afla o sabie într-o teacă de bronz. Tânărul şi-o săltă la cingătoare. „Sabia în stânga ta; păstrează-ţi mâna dreaptă liberă,” exclamă măreţul rege.

Apoi avansară spre regele de argint, ce-şi înclină sceptrul său spre tânăr. Acesta îl luă cu mâna sa dreaptă; iar regele vorbi cu o voce atrăgătoare, „Paşte oile.”

Când ajunseră la regele de aur, el aşeză pe capul tânărului o coroană cu model de stejar, şi cu un gest de bine-cuvântare părintească, spuse: „Cunoaşte cele înalte!”

Bătrânul îl urmări pe tânăr cu atenţie în timpul acestor acţiuni. Când acesta se încinse cu spada, pieptul său se înălţă, braţele sale deveniră ferme, şi pasul său mai sigur. Când luă sceptrul în mâna sa, forţa sa deveni mai blândă, deşi părea să crească în acelaşi timp, ca rezultat al unui farmec inexprimabil. Cu toate acestea, când coroana cu frunze de stejar îi împodobi buclele, înfăţişarea sa se animă, ochii săi sclipiră de un spirit inefabil, şi primul cuvânt ce-i veni pe buze a fost „Floare de Crin.” „Iubită Floare de Crin!” exclamă el, în timp ce-şi zorea paşii de argint spre ea, pentru că aceasta observase cu multă atenţie evoluţia sa, din foişorul altarului. „Iubită Floare de Crin! Ce-şi poate dori un om, înzestrat cu de toate, ce-ar fi mai valoros pentru el decât inocenţa şi afecţiunea dulce pe care inima ta o aduce în faţa mea? Oh, prietene,” continuă el, întorcându-se spre bătrân, şi privind spre cele trei statui sacre, „ împărăţia taţilor noştri este într-adevăr magnifică şi sigură; dar tu ai uitat să menţionezi ce-a de-a patra putere, ce se exercită mai de timpuriu, mai universal şi cu siguranţă domneşte peste lume, puterea Iubirii.” Cu aceste cuvinte, el îşi aruncă braţele în jurul gâtului frumoasei fecioare; ea îşi aruncă de-o parte voalul, iar obrajii săi erau îmbujoraţi de un roşu inefabil. La acestea, bătrânul adăugă cu un zâmbet: „Iubirea nu conduce, dar modelează de dinăuntru; şi chiar mai mult de-atât.”

În mijlocul acestei întregi festivităţi, plăcute şi încântătoare, nimeni nu observase că se făcuse pe de-a-ntregul ziuă. Prin porţile deschise ale templului, membrii grupului deveniră brusc conştienţi de un număr de obiecte cu totul neaşteptate. O suprafaţă mare înconjurată de coloane, alcătuia o curte exterioară, la capătul căreia se putea vedea un pod splendid şi lung, a cărui multitudine de arcane se întindeau peste râu. Atât pe partea dreaptă, cât şi pe stânga, podul purta coloane magnifice de pietoni, din care deja multe mii, erau preocupaţi să se plimbe înainte şi-napoi. Drumul alb de pe mijloc, era animat cu turme şi măgăruşi, călăreţi şi trăsuri, care din ambele părţi se vălureau înainte şi-napoi, fără să se intersecteze unii cu alţii. Toţi păreau surprinşi de mirare, legat de confortul şi măreţia noii structuri; iar noul rege şi mireasa sa, erau la fel de încântaţi de animaţia şi viaţa acestei largi populaţii, precum erau fericiţi şi datorită iubirii lor reciproc împărtăşite.

„Aduceţi-vă aminte de Şerpoaică cu onoare!” rosti omul cu lămpaşul; „îi datoraţi vieţile voastre, iar poporul vostru îi este dator pentru pod; mulţumită ei, aceste maluri învecinate sunt acum animate şi reunite într-un singur pământ. Acele strălucitoare pietre preţioase plutitoare, rămăşiţele corpului său sacrificat, sunt stâlpii acestui pod magnific; peste aceştia, ea a construit şi se va menţine ea însăşi.”

Auditoriul era pe cale să-ntrebe pentru o tălmăcire legată de această revelaţie minunată şi misterioasă, când patru frumoase fecioare intrară prin poarta templului. Harpa, umbrela solară şi jilţul de fildeş clarificară imediat identitatea însoţitoarelor Florii de Crin; ce-a de-a patra, totuşi, mai frumoasă decât celelalte trei, era o străină care gesticulând asemenea unei surori, le zori în templu şi urcă treptele de argint.

„Vei avea tu, o încredere mai mare în viitor în mine, dragă nevastă,” spuse omul cu lămpaşul frumoasei femei. „Binecuvântată eşti tu şi fiecare fiinţă ce se-mbăiaza în această dimineaţă în râu!”

Reîntinerita şi înfrumuseţata bătrână femeie, din a cărei veche aparenţă nu mai rămăsese nici o urmă, îl îmbrăţişă cu braţe întinerite şi pline de viaţă pe omul cu lămpaşul, ce acceptă îmbrăţişarea ei cu afecţiune. „Dacă sunt prea bătrân pentru tine,” spuse el cu un zâmbet, „poţi să-ţi alegi astăzi un alt mire; pentru că nici o legătură nu mai poate fi de acum înainte luată în considerare, dacă nu este reînnoită azi.” „Dar nu eşti conştient că şi tu însuţi ai devenit mai tânăr?” replică ea.

„Mă încântă să ştiu că apar ochilor tăi întineriţi asemenea unui tânăr galant; accept din nou mâna ta, fericit să trăiesc cu tine în mileniul ce va urma.”

Regina ură binevenit noii sale prietene, şi coborî cu ea şi cu celelalte însoţitoare în altarul interior. Între timp, regele, aflat între cei doi bărbaţi, se uita spre pod, observând cu atenţie mulţimea de oameni.

Dar sentimentul său de satisfacţie nu dură mult, pentru că observă ceva ce-i stârni nemulţumirea. Marele uriaş, nefiind încă complet treaz, se împiedica de pod, provocând multă dezordine. Ca de obicei, se trezise într-o dispoziţie somnoroasă, şi se gândi să se îmbăieze în familiarul său golf din râu. Totuşi, în locul golfului, el află teren ferm şi bâjbâi de-a lungul pavimentului podului. Totuşi, în timp ce se poticnea foarte neîndemânatic prin mulţimea de oameni şi animale, prezenţa sa, deşi era o chestiune uimitoare pentru toţi, nu era resimţită afectiv de nimeni. Dar când soarele străluci în ochii săi, şi când îşi ridică mâinile să-i umbrească, umbra enormilor săi pumni căzu în spatele său cu atâta putere şi neîndemânare, încât atât oamenii cât şi animalele se prăbuşiră într-un număr mare, fuseseră răniţi, şi fugiră de frica de a fi aruncaţi în râu.

Văzând grozăvia asta, regele, cu o mişcare involuntară, puse mâna pe sabie; dar după o scurtă reflexie, el se uită tăcut mai întâi la sceptrul său, apoi la lămpaşul şi la vâsla însoţitorilor săi.

„Presimt gândurile tale,” spuse omul cu lămpaşul; „dar noi şi forţele noastre sunt lipsite de putere în faţa acestei fiinţe lipsită de putere. Fi calm! Este ultima dată când face rău, şi din fericire umbra sa este acum îndepărtată de la noi.”

Treptat, uriaşul veni tot mai aproape. Din respect temător, din veneraţie faţă de ceea ce văzu cu ochii săi deschişi, lăsă să-i cadă braţele şi nu mai făcu nici un rău. El intră astfel în larga curte exterioară a templului.

Era pe cale să meargă înainte spre porţile templului, când ceva îi înlănţui picioarele de sol, chiar în mijlocul curţii. Aici înţepeni el asemenea unei colosale şi puternice statui făcută din piatră roşiatică lustruită. Umbra sa indica orele, ce fuseseră marcate pe un cerc pe pământ, nu cu cifre, ci în imagini nobile, pline de sens.

Regele era foarte încântat să vadă umbra uriaşului transformată într-un scop util; şi nu mai puţin uimită era regina, când, împodobită cu un fast regal şi însoţită de fecioarele sale, urcă din interiorul altarului şi observă pentru prima dată uriaşa formă, care aproape astupa vederea dinspre templu, spre pod.

Între timp, mulţimea îşi îndreptă calea spre uriaşul ce stătea ţintuit; îl înconjurară, umpluţi de veneraţie şi smerenie. De aici, îşi îndreptară paşii spre templu, pe care păreau că-l conştientizaseră brusc doar acum, şi se înghesuiră spre porţi.