I.Miezul nopţii

Obosit de munca de peste zi, bătrânul luntraş stătea adormit în coliba sa de pe malul marelui râu, pe care ploile grele l-au umflat fiind aproape gata să inunde coliba. La mijlocul nopţii, el a fost trezit de voci puternice; ascultând, a înţeles că sunt călători ce doresc să fie transportaţi peste râu.

Când ieşi afară, văzu două mari luminiţe-flăcărui rătăcitoare, plutind în jurul bărcii ce era legată de ţărm. L-au asigurat că erau foarte grăbiţi, şi că doreau să fi fost deja în partea cealaltă. Fără întârziere, bătrânul luntraş a desprins barca de ţărm şi a vâslit peste râu cu îndemânarea sa obişnuită. În timpul acesta, străinii şuierau unul la celălalt într-o limbă străină plină de viaţă; de câteva ori, izbucniră în râsete puternice, săltând pe scaune şi pe fundul bărcii.

„Barca se clatină prea tare”, strigă bătrânul; „dacă mai continuaţi să fiţi atât de neastâmpărate, s-ar putea să se răstoarne. Luminiţe rătăcitoare, staţi jos!”

Porunca aceasta le-a făcut să izbucnească într-un râs puternic; bătându-şi joc de bătrân, au devenit şi mai neastâmpărate decât fuseseră `nainte. Totuşi, el trată cu toleranţă comportamentul lor smintit şi curând ajunseră pe malul celălalt al râului.

„Asta-i răsplata pentru necazurile pricinuite” spuseră pasagerii; şi în timp ce se agitau scuturându-se, o mulţime de piese de aur strălucitor căzură în barca udă.

„Pentru numele lui Dumnezeu! Ce faceţi?” exclamă bătrânul. „Riscaţi cea mai cumplită neşansă! Dacă o singură bucăţică de aur ar fi căzut în apă, râul, care are o puternică antipatie faţa de acest metal, ar fi devenit cu siguranţă învolburat de moarte şi-ar fi înghiţit atât barca, cât şi pe mine însumi; şi cine ştie ce aţi fi păţit şi voi, la rândul vostru! Luaţi-vă banii înapoi!” „Noi nu putem lua niciodată înapoi, ceea ce s-a scuturat din noi!” răspunseră luminiţele.

„Atunci îmi veţi pricinui şi mai mult necaz”, spuse bătrânul, aplecat să adune monezile de aur în pălăria sa, „trebuie să adun bănuţii şi să găsesc un loc pe ţărm unde să-i pot îngropa”.

Luminiţele rătăcitoare săltară afară din barcă; bătrânul strigă după ele: „unde mi-e răsplata?” „Oricine refuză aurul”, răspunseră ele, „trebuie să lucreze pe de-a geaba.” „Trebuie să ştiţi că pot fi plătit doar cu fructele pământului.” „Cu fructele pământului? Noi le dispreţuim şi nici nu le-am gustat vreodată!” „Dar totuşi nu vă pot lăsa să plecaţi, până când îmi promiteţi că-mi aduceţi trei verze, trei anghinare şi trei cepe mari.”

Luminiţe rătăcitoare erau pe cale să fugă ironizându-l pe bătrân, când, de-odată, s-au simţit ca paralizate, legate de pământ într-o manieră inexplicabilă; nu trăiseră niciodată o senzaţie mai neplăcută ca aceasta. Prin urmare, au promis să îndeplinească cererea sa, cu prima ocazie posibilă; după aceasta, le-a eliberat şi-şi împinse barca spre-napoi.

Luntraşul era deja departe, atunci când ele strigară după el, „Bătrâne! Ascultă, bătrâne! Am uitat lucrul cel mai important!” Dar el era prea departe şi nu le mai putea auzi. Îşi lăsă barca să plutească de-a lungul malului râului spre o regiune muntoasă. Acolo plănuia el să îngroape aurul într-un loc ce nu era udat niciodată de apele râului. Găsi o crăpătura căscată între înălţimile stâncoase, lăsă să cadă aurul acolo şi navigă înapoi spre coliba sa.

Această despicătură era locuită de frumoasa Şerpoaică Verde, ce fu trezită din somnul său de zăngănitul monedelor în cădere. Imediat ce văzu monezile strălucitoare, le înghiţi pe dată cu cea mai mare nerăbdare, adunând cu grijă toate monezile ce fuseseră răspândite prin lăstăriş sau prin crăpăturile stâncilor.

Imediat ce înghiţi aurul, o cuprinse o senzaţie deosebit de plăcută, datorită aurului ce se topea şi se răspândea prin întregul ei corp. Cuprinsă de o mare încântare, a constatat că a devenit luminiscentă şi transparentă. Deja cu mult timp în urmă, fusese asigurată că acest fenomen este posibil; dat fiind că ea se îndoia că această strălucire va dura în timp, a fost condusă afară din despicătură, împinsă atât de curiozitatea de a descoperi cine a împrăştiat frumosul aur, cât şi de dorinţa sa de a-şi asigura o rezervă viitoare adecvată. Dar nu găsi pe nimeni. Totuşi, era din ce în ce mai încântată, pe măsură ce se târa de-a lungul tufişurilor şi plantelor înflorite, fiind capabilă să-şi admire plăcuta lumină pe care o răspândea prin lăstărişul verde proaspăt. Toate frunzele scânteiau asemenea smaraldelor, şi toate florile străluceau în tonalităţi splendide. În zadar rătăci ea prin sălbăticia singuratică; dar speranţa sa înflori atunci când ajunse deasupra câmpiilor şi a putut să vadă la o oarecare depărtare, o strălucire ce semăna cu a ei înşişi. „În sfârşit, am găsit pe cineva asemenea mie!” exclamă, grăbindu-se spre acel loc, fără să mai bage în seamă dificultăţile târâtului prin mlaştini şi stufărişuri. Ea a ales să trăiască pe pajiştile munţilor şi în despicăturile de pe înălţimile stâncilor, hrănindu-se cu ierburile înmiresmate şi astâmpărându-şi setea cu roua delicată şi cu apa proaspătă a izvoarelor; dar de dragul mult-iubitului aur şi mânată de dorinţa sa pentru splendida luminozitate, a dobândit voinţa de a întreprinde aproape orice i s-ar fi cerut.

Obosită, ea ajunse în sfârşit la marginea unei mlaştini jilave, unde cele două luminiţe rătăcitoare ale noastre, îşi savurau propriile bufonerii nebunatice. Se îndreptă grăbită spre ele, le salută, exprimându-şi încântarea de a întâlni astfel de rubedenii, nobili fermecători. Luminiţele veniră lângă Şerpoaică, săltând peste ea, şi râzând în felul lor unic. „Dragă verişoară”, îi spuseră, „deşi eşti doar o linie orizontală, asta nu contează foarte mult; destul de adevărat, suntem înrudite doar prin strălucirea noastră; dar priveşte totuşi cât de bine înfăţişarea noastră înaltă şi zveltă ne face proprietari ai liniei verticale”. Spunând acestea, amândouă luminiţele se lungiră cât au putut de mult, sacrificându-şi pe cât de mult posibil lărgimea. „Nu reţine asta împotriva noastră, dragă prietenă”, continuară ele, „dar ce familie se poate mândri cu un astfel de privilegiu? Atât timp cât au existat luminiţe rătăcitoare, nu s-a întâmplat niciodată ca o luminiţă-flăcăruie să stea jos sau întinsă la orizontală”.

Şerpoaica vieţuia un considerabil disconfort în prezenţa acestor rubedenii, pentru că chiar şi atunci când a făcut tot posibilul să-şi înalţe capul, ştia prea bine în gândul său că trebuia să şi-l plece din nou spre pământ, dacă vroia să se mişte mai departe; dacă până mai înainte ea fusese încântată cu propria-i splendoare în întunericul galeriilor din stânci, îi părea că acum, în prezenţa verişoarelor sale, lumina sa se micşora treptat; de fapt, ea se temea de posibilitatea de a dispărea cu totul.

În dilema ei, întrebă precipitată dacă domniile lor i-ar putea da informaţii cu privire la sursa strălucitorului aur care cu puţin timp în urmă căzuse în despicătura stâncilor din apropiere, pentru că ea presupunea că a fost o preţioasă ploaie de aur din ceruri. Flăcăruile rătăcitoare izbucniră în hohote de râs şi scuturându-se, o revărsare de bănuţi de aur căzură din ele. Cu rapiditate, Şerpoaica se aruncă asupra bănuţilor să-i înfulece grăbită. „Sperăm să te bucuri de ei, dragă verişoară” rosti politicosul domn. „Putem să te servim cu şi mai mult”. Se scuturară din nou de câteva ori cu aşa voiciune, încât Şerpoaica putu cu greu să înghită cu suficientă rapiditate preţioasa hrană. Strălucirea ei se mărea simţitor, şi în cele din urmă ea străluci cu adevărat magnific. Flăcăruile rătăcitoare, între timp, deveniră chiar mici şi slăbuţe, dar totuşi fără să-şi piardă deloc bunul lor umor caracteristic.

„Vă voi fi dator pentru totdeauna”, spuse Şerpoaica, făcând o pauză să respire după bogata sa îndestulare. „Întrebaţi-mă orice doriţi; dacă este în puterile mele, mă voi strădui să vă răsplătesc”.

„Foarte bine”, exclamară flăcăruile rătăcitoare. „Spune-ne nouă, atunci, unde sălăşluieşte Frumoasa Floare de Crin. Condu-ne cât mai grabnic posibil la palatul şi grădinile sale. Murim de nerăbdare să ne azvârlim la picioarele sale.” „Voi cereţi o favoare”, răspunse Şerpoaica cu o privire adâncă, „pe care n-o pot îndeplini imediat. Frumoasa Floare de Crin trăieşte, din nefericire, pe malul celălalt al râului”.

„Pe malul celălalt! Şi ne-am permis nouă înşine să ne lăsăm transportate dintr-o parte în cealaltă în noaptea asta furtunoasă! Cât de crud este râul ce ne separă! Nu-i posibil să-l chemăm înapoi pe bătrânul barcagiu?” „A-ţi încerca-n zadar”' răspunse Şerpoaica, „pentru că chiar dacă l-aţi întâlni pe malul acesta, va refuza să vă ducă; el este liber să transporte pe oricine spre malul acesta al curentului, dar pe nimeni către partea cealaltă.” „Cu siguranţă ne-am vârât noi înşine într-o situaţie primejdioasă! Nu sunt şi alte mijloace pentru a traversa apele?” „Sunt, dar nu în momentul acesta. Eu însumi pot să duc domniile voastre pe partea cealaltă, dar numai la ora prânzului.” „Ăsta-i un moment când nu ne place să călătorim.” „În cazul acesta, puteţi călători peste râu, seara, pe umbra uriaşului.” „Cum se face asta?” „Uriaşul, care trăieşte nu departe de aici, este lipsit de puterea trupului său. Mâinile sale nu pot ridica nici un fir de pai, umerii săi nu pot căra nici măcar un mic snop de paie; dar umbra sa are puterea de a face multe lucruri, aproape orice. Din acest motiv, este mai puternic la răsăritul şi la apusul soarelui. Cineva trebuie doar să se plaseze pe gâtul umbrei sale pe-nserate; apoi uriaşul păşeşte cu grijă către ţărm, şi umbra sa duce călătorul peste apă; sau ar trebui să vă-ntâlniţi cu mine la ora prânzului la colţul acela al pădurii, vă pot trece peste şi vă pot prezenta Frumoasei Floare de Crin. Dacă totuşi vreţi să evitaţi căldura din miezul zilei, puteţi pur şi simplu să-l căutaţi pe uriaş, spre seară, în adăpostul stâncos, şi el se va dovedi cu siguranţă chiar îndatoritor.”

Tinerii domni îşi luară rămas bun cu o graţioasă plecăciune, iar Şerpoaica fu bucuroasă de plecarea lor, în parte pentru că a vrut să se bucure de plăcerea propriei sale lumini, în parte pentru că spera să-şi satisfacă o curiozitate ce nu-i da pace de mult, într-un fel cu totul deosebit.

În crăpăturile stâncilor prin care se târa adesea, într-un anumit loc, ea făcu o descoperire ciudată. Pentru că deşi fusese obligată să se târască prin aceste genuni într-un întuneric absolut, învăţă cu toate acestea, să facă chiar bine diferenţieri calitative între diferitele obiecte, prin simţul tactil. Produsele naturii pe care era obişnuită să le întâlnească peste tot, erau toate de feluri variate. Uneori îşi şerpuia drumul printre vârfurile unor mari cristale, alte dăţi ea simţi cârligele şi vinişoarele asemenea firelor de păr ale argintului pur, sau purtă diverse pietre preţioase la lumină. Dar, spre marea sa stupoare, ea simţi într-o peşteră ascunsă alte obiecte, ce trădau faptul că fuseseră modelate de o mână creatoare umană: pereţi netezi pe care nu se putea căţăra; colţuri ascuţite, regulate; coloane bine-conturate; şi, ceea ce i se părea cel mai extraordinar, figuri umane în jurul cărora se încolăcise adesea, şi despre care presupuse a fi din alamă sau din marmură foarte bine şlefuită. Ea dorea acum să-şi integreze toate aceste trăiri, folosindu-şi simţul vederii, şi să verifice ceea ce până în acest moment doar a bănuit. Se consideră capabilă să lumineze cu propria sa lumină această minunată grotă subterană şi spera să se familiarizeze complet cu aceste obiecte misterioase. Grăbindu-se, ea urmă calea de-a lungul căreia era obişnuită să se furişeze în sanctuar.

Ajungând la destinaţie, ea privi în jur cu curiozitate; şi, deşi strălucirea sa nu putea ilumina toate obiectele din grotă simultan, multe din cele aflate în apropiere, deveniră suficient de distincte. Uimită şi pătrunsă de veneraţie, ea privi în sus spre o nişă strălucitoare, în care era plasată statuia din aur pur a unui rege respectabil. Era mai mare decât în mărime naturală, deşi înfăţişarea sa era mai degrabă a unui om scund decât a unuia înalt. Corpul său bine conturat era acoperit cu o robă simplă şi o coroană de stejar îi ţinea părul strâns.

Abia contemplă Şerpoaica venerabila statuie, că regele începu să vorbească, întrebând: „De unde vi?” „Din afara crăpăturilor,” răspunse Şerpoaica, „unde aurul persistă.” „Ce este mai minunat decât aurul?” întrebă regele.

„Lumina,” răspunse Şerpoaica.

„Ce este mai revigorant decât lumina?” continuă celălalt.

„Darul vorbirii în conversaţie”, spuse Şerpoaica.

În timpul acestui dialog, ea se uită pe furiş în jur, şi observă o altă statuie magnifică într-o nişă alăturată. Acolo era aşezat un rege de argint, ce era înalt şi zvelt. El era îmbrăcat într-o mantie brodată şi coroana sa, sceptrul şi centura erau ornate cu pietre preţioase; înfăţişarea sa exprima demnitatea majestuoasă a mândriei. El părea pe cale să vorbească, când o vână întunecată, ce coborî vertical în jos pe zidul de marmură, se aprinse brusc, împrăştiind o aura plăcută în întregul templu. Această lumină făcu vizibil Şerpoaicei pe cel de-al treilea rege, a cărui măreaţă înfăţişare era turnată-n bronz; stătea acolo, rezemându-se de un toiag masiv, cu capul ornat cu lauri, semănând mai degrabă cu o stâncă, decât cu o fiinţă umană. Era pe cale să se apropie de cel de-al patrulea rege, ce era mai în depărtare, când deodată, zidul păru că se deschide, pentru că vâna luminoasă străluci scurt asemenea fulgerului şi apoi dispăru.

Un om de statură mijlocie apăru de-acolo, Şerpoaica îndreptându-şi atenţia asupra sa. El era îmbrăcat asemenea unui ţăran şi purta în mâna sa o lampă mică.

Era plăcut de urmărit liniştita flăcăruie, ce ilumina în mod miraculos întreaga grotă, fără să creeze nici măcar o singură umbră.

„De ce-ai venit, când noi avem deja lumină?” a întrebat regele de aur.

„Voi ştiţi că eu nu am voie să luminez întunericul.” „Se va sfârşi domnia mea?” a întrebat regele de argint.

„Foarte târziu sau niciodată,” răspunse omul.

Apoi, cu o voce puternică, regele de bronz a început să-ntrebe: „Când mă voi ridica eu?” „Curând,” replică omul cu lampa.

„Şi cu cine mă voi alia eu?” „Cu fraţii tăi mai vârstnici!” „Şi ce va fi cu cel mai tânăr?” a întrebat regele.

„El va sta jos,” spuse bătrânul.

„Dar eu nu sunt obosit!” a exclamat al patrulea rege cu o voce discordantă, dar tremurătoare.

În timpul acestei conversaţii, Şerpoaica şi-a continuat pe tăcute drumul şerpuind prin templu, observând totul cu atenţie şi observându-l în final de la mică distanţă, pe cel de-al patrulea rege. El era aşezat, sprijinindu-se de o coloană; înfăţişarea sa greoaie era mai degrabă masivă, decât chipeşă. Era dificil de identificat din ce metal fusese turnat. O privire mai îndeaproape revela un amestec al celor trei metale, din care erau modelaţi cei trei fraţi ai săi; dar era ca şi cum materiile nu s-ar fi amestecat complet; vene de aur şi argint traversau la întâmplare masa de bronz şi împrumutau înfăţişării o aparenţă mai degrabă neplăcută.

Regele de aur îl întrebă acum pe bătrân:„Câte taine îţi sunt cunoscute?” „Trei,” răspunse acesta.

„Care este cea mai importantă?” întrebă regele de argint.

„Cea evidentă,” răspunse bătrânul.

„Vrei să ne-o dezvălui şi nouă?” întrebă regele de bronz.

„De-ndată ce-o voi cunoaşte pe cea de-a patra,” răspunse bătrânul.

„De ce m-ar interesa asta pe mine?” murmură pentru sine regele compozit.

„Eu o cunosc pe cea de-a patra,” spuse Şerpoaica apropiindu-se de bătrân şi sâsâindu-i ceva în ureche.

‚Sosit-a vremea!” exclamă acesta cu o voce puternică.

Tonul vocii sale reverberă-n ecouri în întregul templu; statuile de metal au reverberat şi ele; şi, în acelaşi clipită, bătrânul dispăru spre vest, şi Şerpoaica spre est, fiecare traversând în mare viteză despicăturile dintre stânci.

Toate rutele pe care le-a colindat bătrânul s-au poleit imediat cu aur, pentru că lampa sa poseda proprietatea miraculoasă de a transforma toate pietrele în aur; de asemenea, putea transforma tot lemnul în argint, animalele moarte în giuvaeruri preţioase, şi putea distruge toate celelalte metale. Totuşi, pentru ca să-şi exercite acest efect, lampa trebuia să lumineze ea însăşi. În prezenţa unei alte lumini, ea emitea numai o simplă iluminare frumos strălucitoare, revigorantă pentru toate fiinţele vii.