II. Revărsatul zorilor

Bătrânul intră în coliba sa, ridicată pe coasta muntelui. Îşi găsi acolo soţia în cea mai mare tristeţe. Ea stătea lângă foc, plângând neconsolată.

„Of, nefericita de mine,” exclamă ea. „Am ştiut că nu trebuia să te las să pleci în noaptea asta!” „Dar ce s-a întâmplat?” întrebă bătrânul liniştit.

„Imediat după ce ai plecat,” răspunse ea printre suspine, „doi călători înflăcăraţi au venit la uşă; lipsită de griji, le-am dat voie să intre. Ei păreau să fie doi oameni cinstiţi, bine-crescuţi; erau îmbrăcaţi în flăcări de lumină, putând fi luaţi drept luminiţe rătăcitoare. Imediat ce au s-au aflat în casă, au început să mă flateze într-o manieră imprudentă, şi-au devenit atât de îndrăzneţi încât mă simt ruşinată şi numai dacă mă gândesc la asta.” „Ei bine,” răspunse bătrânul cu un zâmbet, „domniile lor probabil doar te tachinau; de altfel, ţinând seama de vârsta ta, ei s-or fi limitat cu siguranţă la curtoazia obişnuită.” „Vârsta mea, vârsta mea!” strigă femeia, „trebuie întotdeauna să aud de vârsta mea? Cât de bătrână sunt eu, atunci? Curtoazia obişnuită! Eu ştiu ce ştiu; şi priveşte numai la pereţii colibei noastre! Uită-te la vechile pietre, pe care nu le-am mai văzut de o sută de ani! Ei au lins complet tot aurul care le acoperea; şi ţi-ar veni greu să crezi cu câtă agilitate au lins; şi continuau să mă asigure că era mult mai gustos decât aurul obişnuit. Odată ce au despuiat complet pereţii, au devenit foarte bine dispuşi. Într-adevăr, în scurt timp, au crescut foarte mult în înălţime, lărgime şi strălucire. Apoi au început din nou cu răutăţile; m-au îmbrăţişat şi m-au numit regina lor. Când se scuturau, o mulţime de bănuţi de aur cădeau în jurul lor; îi poţi vedea strălucind încă sub laviţa aceea. Dar ce dezastru! Câinele nostru Mops a mâncat câteva bucăţi; şi uite! El zace acum mort lângă sobă. Bietul animal! Nu mă pot consola. Am observat asta, doar când ei au plecat. Altfel, nu le-aş fi promis să plătesc luntraşului datoria lor către el.” „Ce-i datorau?” întrebă bătrânul.

„Trei verze,” răspunse nevasta, „trei anghinare, şi trei cepe mari. Am promis să le duc la râu la revărsatul zorilor.” „Trebuie să le faci această favoare,” spuse bătrânul. „pentru că într-o zi, s-ar putea să se dovedească de ceva ajutor pentru noi.” „Dacă se vor dovedi de vreun ajutor, nu ştiu; dar ei aşa au promis şi au insistat că aşa vor face.”

Între-timp, focul din sobă s-a stins. Bătrânul a acoperit cărbunii cu cenuşă şi a îndepărtat strălucitorii bănuţi de aur. Acum, mica sa lampă lumină din nou cu cea mai frumoasă strălucire; pereţii s-au acoperit ei înşişi cu aur, şi Mops s-a transformat în cel mai încântător onix ce-a putut fi contemplat vreo-dată. Alternanţa culorilor negru şi maro din piatra preţioasă, făcea din ea cea mai neobişnuită şi stranie piesă de artă.

„Ia-ţi coşul,” spuse bătrânul, „şi pune onixul în el. Ia apoi cele trei verze, cele trei anghinare şi cele trei cepe, pune-le în jurul pietrei, şi du-le la râu. Lasă-te dusă peste râu, la prânz, de către Şerpoaică; viziteaz-o apoi pe Frumoasa Floare de Crin, şi du-i ei onixul. Atingerea sa îi va da viaţă câinelui – deşi ea dăruieşte moarte oricărui lucru viu – şi astfel va câştiga prin el, un însoţitor credincios. Ei spune-i să nu jelească. Spune-i că izbăvirea sa este aproape, că ea trebuie să vadă chiar şi cea mai mare nenorocire, ca şi cea mai mare binecuvântare, pentru că a sosit vremea.”

Bătrâna şi-a pregătit coşul şi-a pornit la drum în zori. Curând, răsăritul soarelui străluci de peste râul ce scânteia în depărtare. Ea mergea încet, pentru că greutatea coşului o înfrâna. Dar nu onixul era aşa o povară. Nimic din cele lipsite de viaţă, nu erau o povară pentru ea; de fapt, când coşul conţinea lucruri moarte, lipsite de viaţă, se ridica în sus şi plutea deasupra capului ei. Totuşi, să ducă o vegetală proaspătă sau un mic animal viu, devenea deosebit de împovărător pentru ea. Necăjită, merse o bucată de drum când, tresărind, trebui să se oprească brusc, pentru că aproape călcase pe umbra gigantului, ce se întindea peste câmpia din 'naintea sa. Doar acum văzu masivul uriaş. El se îmbăiase în râu şi acum ieşea din apă; nu putu să găsească o cale să-l evite. Observând-o, el o salută de-ndată şăgalnic, în timp ce mâinile umbrei sale ajunseră imediat în coş. Cu uşurinţă şi îndemânare, mâinile luară din coşul ei o varză, o anghinare şi o ceapă, ducându-le sus la gura sa. Uriaşul îşi continuă apoi drumul de-a lungul curentului, lăsând liberă calea ei.

Femeia se gândi să se întoarcă înapoi şi să înlocuiască legumele lipsă, cu altele din propria sa grădină; totuşi, în nehotărârea sa, ea continuă să meargă mai departe, ajungând curând la malul râului. Stătu acolo pentru o lungă perioadă de timp, aşteptându-l pe luntraş; în final îl văzu venind, aducând în barca sa un călător misterios. Un om tânăr, nobil şi chipeş, care-i captă atenţia în întregime, păşi pe mal.

„Ce ai adus cu tine?” vociferă bătrânul.

„Vegetalele,” replică femeia, arătând spre conţinutul coşului ei, „pe care ţi le datorau luminiţele rătăcitoare.”

Bătrânul, găsind că erau doar câte două din fiecare fel, deveni necăjit şi insistă că nu poate să le primească.

Femeia îl imploră să se domolească, explicându-i că nu se poate întoarce acum acasă, şi că povara s-ar dovedi prea obositoare în călătoria pe care şi-o propusese.

El rămase înţepenit în răspunsul său negativ, asigurând-o că hotărârea nu depindea de el: „Trebuie să păstrez contribuţia întreagă pentru nouă ore, şi nu pot accepta nimic până când îi înapoiez o treime din ea râului.”

În final, după multe tergiversări, bătrânul răspunse, „Mai este o singură altă posibilitate. Dacă îi vei oferi o garanţie râului şi te recunoşti pe tine însăţi ca datornică, atunci voi lua cele şase vegetale; totuşi, te expui unui risc.” „Dar, dacă îmi ţin cuvântul, nu mă voi expune la nici un risc?” „Absolut deloc. Bagă-ţi mâna în râu şi promite că vei plăti datoria în interval de douăzeci şi patru de ore.”

Bătrâna făcu întocmai; dar se cutremură când văzu că mâna ei deveni neagră ca smoala, când şi-a retras-o din apă. Ea mustră pe bătrân furioasă, subliniindu-i că mâinile ei au fost întotdeauna cea mai frumoasă însuşire a sa, şi că-n pofida muncii sale grele, a reuşit întotdeauna să şi le păstreze albe şi delicate. Ea se uită la mâna sa cu o neplăcere considerabilă şi ţipă de disperare: „Este şi mai rău; acum mâna se mai şi micşorează; a devenit deja mult mai mică decât cealaltă.” „De obicei aşa pare,”spuse luntraşul, „dar dacă-ţi calci cuvântul, de ceea ce te temi, nu vei scăpa; va deveni realitate. Atunci mâna ta se va micşora treptat şi chiar va dispărea cu totul; dar totuşi, o vei putea folosi în continuare. Vei putea să-ndeplineşti orice activitate cu ea, dar nimeni n-o va mai putea vedea.” „Aş prefera mai degrabă să-mi pierd funcţionalitatea mâinii, decât să n-o mai observe nimeni,” răspunse bătrâna. „Dar fie cum o fi; îmi voi ţine cu siguranţă cuvântul, ca să pot scăpa cât mai curând posibil de pielea asta neagră şi de grija asta.”

Prin urmare îşi luă repede coşul, care acum se ridică în sus liber şi pluti deasupra capului ei. Apoi se zori după tânăr, ce umbla cufundat în gânduri de-a lungul malului râului. Figura sa magnifică şi îmbrăcămintea sa neobişnuită, făcu o impresie adâncă asupra ei. Pieptul său era acoperit cu o armură strălucitoare, ce se potrivea mişcărilor frumosului său corp. De pe umerii săi cădea o mantie purpurie, şi părul său castaniu unduia în frumoase bucle în jurul capului său neacoperit. Înfăţişarea sa graţioasă, ca şi conformaţia frumoasă a picioarelor sale goale, erau expuse razelor soarelui. Astfel se plimba el calm pe nisipul fierbinte; dar o adâncă durere părea să întunece toată percepţia sa senzorială exterioară.

Vorbăreaţa bătrână căută să intre într-o conversaţie cu el. Cu toate acestea, el îi răspunse monosilabic, oferindu-i puţine informaţii; în cele din urmă, în pofida ochilor săi frumoşi, ea obosi să vorbească fără conţinut cu el şi dădu să plece spunând: „Vorbeşti prea lent pentru mine, domnule; nu-mi pot permite să pierd momentul în care pot trece râul pe Şarpele verde. Merg să prezint Frumoasei Floare de Crin un minunat cadou din partea soţului meu.” Spunând acestea, îl lăsă în urmă; dar imediat tânărul se simţi mai puţin îngrijorat şi o urmă de-ndată.

„Mergi la Frumoasa Floare de Crin!” exclama el. „În cazul ăsta, mergem pe acelaşi drum; şi care-i cadoul pe care i-l duci?” „Domnule,” răspunse femeia, „nu mi se pare corect să-ntrebi de secretele mele cu un interes atât de viu, după ce ai acordat atât de puţină atenţie întrebărilor mele. Dar dacă eşti de acord să negociem, tu să-mi povesteşti despre lovitura sorţii tale, iar eu îţi voi povesti în schimb despre mine însumi şi darul meu.”

Căzură de acord asupra târgului, şi femeia îi spuse despre situaţia sa şi povestea câinelui. Îi arătă frumosul dar; el săltă de-ndată opera naturală de artă din coş şi-l luă pe Mops, ce părea să doarmă liniştit, în braţele sale.

„Animal norocos,” exclamă el, „vei fi atins de mâinile ei şi te va readuce la viaţă, în timp ce fiinţele vi trebuie să se-ndepărteze de ea, pentru a evita o soartă tristă. Dar de ce numesc aceasta tristeţe? Nu este mult mai descurajant şi alarmant să fi paralizat prin prezenţa sa, decât să mori prin atingerea mâinilor sale?” „Uită-te la mine,” spuse el bătrânei, „ce soartă mizerabilă am la tânăra mea vârstă! Această platoşă pe care am purtat-o cu onoare pe câmpul de luptă şi această mantie purpurie pe care m-am străduit s-o merit printr-o conducere înţeleaptă – sunt tot ceea ce soarta mi-a lăsat: primul lucru, ca şi-o povară nefolositoare, cel de-al doilea, ca şi-un ornament lipsit de sens. Coroana, sceptrul şi spada s-au dus. Acum sunt la fel de despuiat şi nevoiaş, ca şi orice alt locuitor al pământului. Astfel este înspăimântătoarea vrajă a frumoşilor ei ochi albaştri; seacă toată puterea din orice creatură vie; şi cei care nu sunt ucişi de atingerea mâinii ei, se regăsesc reduşi la a trăi ca umbre rătăcitoare.”

Astfel continuă el să se lamenteze, fără să satisfacă în vre-un fel curiozitatea bătrânei, care era mult mai interesată să afle circumstanţele exterioare, decât despre starea interioară a minţii sale. Ea nu află nici numele tatălui său şi nici al regatului său. Între timp, el mângâia trupul rigid al lui Mops, ce fusese încălzit de razele soarelui şi de sufletul tânărului, ca şi cum ar fi fost viu. Tânărul puse multe întrebări privitor la omul cu lampa şi la efectul luminii sacre; părea să aştepte de la acea lumină, o considerabilă eliberare din adânca sa mâhnire.