Pe boltă stele tremurate purced sfiala să-și aprindă,

Și ca o pasăre rănită se zbate biruitul soare;

Noi stăm la mal uitați alături, când veșnica povestitoare

Nemărginirea ei și-o frânge în ochii tăi, ca-ntr-o oglindă.

Amurgu-și flutură-n albastru năframa cu argint țesută,

Și tot mai rar își bate marea răsufletul domol de pace;

Noi ocrotim atâta cântec acum, când buza noastră tace,

Când mâinile îngemănate se strâng și-și spun povestea mută.

Pribeag ni-e sufletul pe ape, și marea ni-e acum stăpână,

Căci ne-am topit de mult visarea în uriașul piept de unde,

Ea ne-a-mpletit iubirea-n valuri, în depărtările afunde...

De-acuma, prinsă-n taina apei, nemuritoare-o să rămână.

...Și ne vom stinge-ncet, femeie, ni-e scrisă moartea sub pleoape,

Dar va zâmbi întotdeauna senina veșniciei soră,

Va răsuna iubirea noastră în mândra valurilor horă,

S-a legăna pe-aceleași unde, va plânge în aceleași ape.

Și poate-odată, într-o sară, tot ca acuma de albastră,

Când noi vom fi demult țărână, vor poposi doi inși la mare.

Neștiutori s-or prinde-n brațe, se vor strivi-n îmbrățișare

Și nu vor înțelege, bieții, că strâng la piept iubirea noastră.