De câte ori drumeț în noapte mă duce-a gândului arsură

Ori pe cărări necunoscute îmi port a zilelor sfială,

Tu pururi mi te-arăți în cale la fiecare cotitură,

Vecin nenorocirii mele, ce fără dragoste și ură

Îți plimbi netulburat pe uliți seninătatea neutrală.

Zadarnic undeva departe se zămislește-o viață nouă

Și ceriul pare plin deasupra de păsări groaznice de pradă,

Zadarnici se prăvale-a lumii catapeteasmă frântă-n două,

Când împrejur de noi pierzarea întinde brațele-amândouă,

Tu plin de tihnă-i treci alături, căci ochii tăi nu pot să vadă.

Pe buza ta fără de tremur același zâmbet se răsfață

Ca un opaiț trist de veghe de lâng-o criptă fără nume.

Din viforul ce strig-afară tu nu desprinzi nici o povață,

Sărmane orb cu ochii limpezi, pesemne firea îndrăzneață

Prin rostul tău a vrut în carne să-și prindă jocul unei glume.

Îmi pare sufletul tăui, bietul, o goală, jalnică chilie,

O casă nouă fără oaspeți, fără cuvânt și fără vise,

Acolo nici un gând nu moare și nici o patimă nu-nvie,

N-a fost în ea nici râs pe vremuri, nici nu s-a plâns vreo tragedie,

Căci n-a fost rază să pătrundă după ferestrele închise…

De-aceea n-are să te cheme a vieții veșnică fanfară,

Când vede fruntea ta îngustă de-aceeași pace-nfășurată,

Nu vin nici frigurile morții, ca lilieci târzii de seară

Să-și bată aripile negre și-n jur de tine să tresară,

Căci nu călătorește moartea la cei ce n-au fost vii vreodată.

De-aceea nici o clipă barem acolo-n liniștea ta mută,

N-auzi profetul ce-n pustie își strigă vorba solitară

N-auzi și n-are să te mustre vreodată mintea abătută,

Când călători făr-adăposturi își plâng tăria lor pierdută,

Căci, neutral al țării mele, tu ai fost pururi fără țară.