Duminică. Nu-i nimeni pe alee,

Și-n împietrita pace vesperală,

Străvechiul parc îmi pare-o catedrală,

Altarul ei, un strat de orhidee.

Muiat în blânda florilor sfială,

Jos, soarele s-a mai oprit să steie,

Cele din urmă roșii curcubeie

Se frâng pe-o albă cruce sepulcrală.

Apune-apoi... Lin, una câte una,

Vin umbrele peste copaci să cadă,

Pân' ce, târziu, din lac răsare luna.

Lumina-i rece scaldă palmierii,

Când noi, ca doi eroi dintr-o baladă,

Sorbim imensul cântec al tăcerii...