Coboară toamna-ncet din slavă,

Năframa galbenă-i răsare

Și peste vârfuri de dumbravă

Îi flutură departe-n zare.

Atât de jalnic geme vântul,

Cum s-a pornit acum să zboare,

Pare c-a prins în drum cuvântul

Unei neveste care moare.

Pe urma lui un plâns se-mparte

Și-n taina codrului străbate,

Ca niște fluturi – soli de moarte –

S-alungă foile uscate.

Lumina soarele și-o frânge,

De somn pleoapele i-s grele,

În jur de patul alb își strânge,

Mai des, cernitele perdele.

Din geana lui abia o rază

Îmi mai alunecă pe frunte

Și tremurând îmi luminează

Argintul firelor cărunte...