În tăinuita brazilor răcoare

Ne-a surghiunit iubirea vinovată,

Cum stăm așa sub bolta înstelată,

Pădurea neagr-o catedrală pare.

Singurătatea ei înfricoșată

Trezește-n noi o lungă-nfiorare,

Din orice brad ne tulbur-o mustrare

Și tot mai greu păcatul ni-l arată.

Pe rând, pe rând, o teamă ne supune,

Trecutu-ntreg în inimă ne-apasă,

Piedută tu oftezi, o rugăciune...

Îmi spui apoi cu glas sfârșit de trudă:

– E Dumnezeu aici la el acasă,

Vorbește-ncet, că poate să ne-audă!...