Copilăria mea pierdută

Demult, prin rariștea de tei

Și-a dus, cu râsul ei năvalnic,

Și-a dus și lacrimile ei...

De-atuncea nu mi-s umezi ochii,

Oricâte vifore mă frâng,

Vai, mă-nfior când mintea-mi spune

De câtă vreme nu mai plâng.

Pesemne lacrimile mele

Acuma-n suflet se cobor,

Și-mpotmolind-se-n adâncuri

Își sap-acolo taina lor...

Încet s-așează rânduri-rânduri

Sub vălul jalnicei uitări,

Ca bobii de mărgăritare

În fundul nepătrunsei mări.

Acolo dorm pân’ câteodată

Mi le urnește-al vremii mers,

Țesându-le strălucitoare

În haina alb-a unui vers...