Moștenire

Într-un amurg primăvăratic,

Într-un amurg cu flori de tei,

Tu mi-ai trimis întâia rază

Din ochii mari și farisei...

Eu nu știam unde ți-e calea

Și nu știam de unde vii,

Solie mândră rătăcită

La pragul unei curți pustii.

O clipă te-am simțit aproape

Ca strălucirea unui fulg.

Te-ai dus apoi — și eu zadarnic

Aș vrea din minte să te smulg.

Dar cu fiorul clipei mute,

De-atunci eu sufletu-mi alint,

Ea-mi țese zbuciumul de-aievea

Și-mi țese visele ce mint.

Mă-ntreb: ce soartă rea mă face

Un rob de-a pururi să-ți rămân,

Să-și ard-o veșnicie-n mine

Făclia dorului păgân?

Pesemne noi odinioară

În alte lumi ne-am cunoscut

Și-n noua întrupare-aducem

Un strop din vechiul nostru lut.

Tu vii cu vechea stăpânire

În fulgerul unei priviri,

Pe când pe mine mă supune

Blestemul tristei moșteniri.

Share on Twitter Share on Facebook