Într-un amurg primăvăratic,

Într-un amurg cu flori de tei,

Tu mi-ai trimis întâia rază

Din ochii mari și farisei...

Eu nu știam unde ți-e calea

Și nu știam de unde vii,

Solie mândră rătăcită

La pragul unei curți pustii.

O clipă te-am simțit aproape

Ca strălucirea unui fulg.

Te-ai dus apoi — și eu zadarnic

Aș vrea din minte să te smulg.

Dar cu fiorul clipei mute,

De-atunci eu sufletu-mi alint,

Ea-mi țese zbuciumul de-aievea

Și-mi țese visele ce mint.

Mă-ntreb: ce soartă rea mă face

Un rob de-a pururi să-ți rămân,

Să-și ard-o veșnicie-n mine

Făclia dorului păgân?

Pesemne noi odinioară

În alte lumi ne-am cunoscut

Și-n noua întrupare-aducem

Un strop din vechiul nostru lut.

Tu vii cu vechea stăpânire

În fulgerul unei priviri,

Pe când pe mine mă supune

Blestemul tristei moșteniri.