Scrisoare

Contesei de Noailles,
născ. Principesa Brâncoveanu

Brâncoveanu Constantin,
Boier vechi și domn creștin...
(cântec din bătrâni)

Îți recitesc răvașu-n franțuzește 

Cu slova lui muiată-n ironie 

Și, nu știu cum, un gând mă ispitește... 

Mă iartă, doamnă, că ți-l spun și ție... 

Tu ne-ai uitat, tu din strigarea noastră 

Nu știi nimic, nimica nu te doare; 

Nici Dunărea nu-ți plânge la fereastră, 

Nici munții mei nu pot să te-nfioare... 

Nu ne-nțelegi nici visul, nici cuvântul, 

Nici cântecul tu nu ni-l poți cunoaște... 

Din țara ta ți-a mai rămas pământul, 

Ai grâu în el, dar ți-ai uitat de moaște... 

Abia o dat, când te chema Bizanțul, 

Ai poposit la noi o clipă, două: 

Verigă mândră ce te-ai rupt din lanțul 

Unor vieți atât de scumpe nouă... 

De-aceea azi te miri ca de-o poveste 

Când cineva de rostul tău te-ntreabă, 

O glumă-ți par cuvintele aceste 

Și râzi de noi, odraslă basarabă... 

Râzi în zadar! Trecutul ne-nfășoară 

Oricât de mult l-am surghiuni din minte... 

Străbunii-n noi de veci nu vor să moară 

Și noi mințim, dar sângele nu minte! 

Ei vin la noi... Ș-acolo-n metropolă, 

Pe malul Senei, umbra lor străbate, 

Suflarea lor pătrunde sub cupola 

Palatelor cu creștete bronzate... 

Câți logofeți și vornici nu se schimbă 

În noaptea ta cu visuri zbuciumate... 

Cu noi în drum doar pururea se plimbă 

Un țintirim de suflete uitate... 

Când vei simți o jale vag-adese 

Și-n liniștea amurgului de toamnă 

Te vor fura îndemnuri nențelese, 

Nu te mira: Sunt Brâncovenii, doamnă!

Share on Twitter Share on Facebook