Te-am dărâmat, hotar de-odinioară,

Brâu împletit din lacrimi și din sânge,

Veriga ta de foc nu mă mai strânge

Și lanțul tău a încetat să doară.

Trecutul însă tot se mai răsfrânge,

Ca un paiangen tainic mă-mpresoară

Și-n inima mea fulgere coboară

Din zilele ce mă-nvățau a plânge...

E în zadar! Din munții vechi de ură

Eu nu mai simt nici o fărâmitură.

Pe veci în mine fiara a murit!...

Iar unde-a fost nenorocirea noastră,

Eu pretutindeni am câte-o fereastră,

Ce stă deschisă larg spre infinit...