Am fost proroc, pe drumul din pustie,

Când zilele mureau, nemângâiete...

Am fost proroc, izvor de apă vie,

Toți m-ați băut, de friguri și de sete.

Un vaier surd din veacuri depărtate

Venea la mine-n noapte să mă cheme,

Și mă găsea cu buze-nfrigurate

Din plânsul vostru împletind blesteme.

Iloți flămânzi de pâine și de soare,

În carnea mea eu v-am dospit fiorul,

Și despicând a vremilor vâltoare,

Prin graiul meu vorbea Mântuitorul.

Însângerat v-am răscolit cărare

Cu inima, cu pumnul și cu dinții,

M-am îmbrăcat în neguri și pierzare,

Ca să vă dau limanul biruinții...

Când valul meu s-a revărsat pe uliți

O clip-abia, din larga lui năvală,

Din mii de guri, din strigăte și suliți,

I-am auzit cântarea triumfală.

O zgură neagră i-a rămas în urmă.

Ce mic e azi alaiul tuturora!

Străină mi-e biruitoarea turmă

Cu tot noroiul unde-și joacă hora.

Un chiot strâmb îmi urlă la fereastră,

Norocul lui mă mustră și mă doare.

Nu-i visul meu în fericirea voastră,

Eu am vestit o altă sărbătoare.

Mă-ntorc din nou spre culmi de-odinioară,

Ca să nu-mi sfarm o sfântă profeție,

Cu ce mai am din vechea mea comoară,

Lăsați-mă să plec iar în pustie...