Acum când tunul nu mai bate

Pe culme, sus, la Mărășești,

Vorbesc tăceri înfricoșate

În largul țării românești.

Întunecate valuri mute,

Fără de glas, fără auz,

Sunt mai grozave, mai temute,

Ca viforul de la Oituz.

Le poartă vântul primăverii,

Și cresc, și tulburate vin,

Sporind furtunile tăcerii,

Din Dorohoi la Severin.

Pe urma lor bolnav pământul

Resimte taină și fior,

Otravă n-a avut cuvântul,

Mai tare ca otrava lor!

Căci nu sunt vorbe-ntraripate

Să-l spuie-al inimii îndemn,

Cum strigă brațele trunchiate,

Cum plâng picioarele de lemn.