Poveste de jale

Dacă treci cu căruțul prin cutare sat de pe cîmpia Ardealului ori de pa Tîrnave și te oprești în drum, să-ți hodinești caii la crîșma din capul satului, cel ce va scoate capul pe fereastră, să-ți deie bună ziua și să te poftească, cu multă plecăciune, în curte, va fi de bună seamă un Jidan bătrîn adus de spete, cu barba mițoasă, cu perciunii cîrlionțati și cu ochii de veveriță. Așa e în mai toate satele. Nu numai crîșma — și bolta a ajuns pe mîna lor. Dacă ai trece prin cinsprezece sate și ți-ai pune în gînd să-ți aprinzi ciubucul, numai cu chibrit cumpărat de la boltaș român, apoi de bună seamă că n'ai face pagubă în tutun.

Povestea tuturor acestor boltași și crîșmari se aseamănă.

Mi-aduc aminte din copilărie. Pare că-l văd și acum pe jupînu Barbă-putredă, cum îl poreclea satul pe crîșmarul jidan. Atunci era un moșneag cu chipul de Caiafă, cu barba albă ruginită. Umbla cu cîrja, de slăbănog ce era, și în toată făptura lui numai ochii trăiau. Ochii aceia mici și strălucitori cari jucau sub tremurarea pleoapelor. Acest moșneag batjocorit de tot satul, după care strigau copiii, a măsurat patruzeci de ani rachiul în porțiile creștinilor din sătulețul de pe Tîrnave. În această vreme s-au schimbat sumedenii de treburi și rînduieli în sat: fruntașii au ajuns la sapă de lemn, oameni de neam bun au plecat în țară să se bage slugi, un jude al satului s-a iscălit pentru cutare «domn» și i-au vîndut tot, mulți au ajuns la temniță chiar de la masa din crîșmă, — numai el a rămas în pace și sănătate. L-au înjurat toți, i-au făgăduit că-i smulg barba, cînd l-au prins cu minciuna. Și el tot s-a ridicat. Bani nu cerea de la care nu avea; beutură aducea bucuros, pe așteptare, se făcea totdeauna mic ca purecele și însemna datoria creștinilor cu creta pe ușă. Așa a ajuns deasupra cu încetul. Întîi și-a cumpărat casa în care trăia cu chirie. Mai tîrziu un petec din grădina vecinului. Făcea lumînări de său și le vindea pe ouă. Pe vremea secerii, vindea pe grîu, la cules de vii, pe must. Și-avea de tot felul: galoane și arniciu și cercei și năframe și piper… Se jeluia în toată bună vremea că-i sărac, că moare de foame, că beutura se scumpește. Notarului îi trimetea totdeauna cîte două gîște grase la Crăciun, și pe jandarmi, cînd treceau prin sat, îi omenea cu papricaș de găină și le da beutură fără bani… Băieții și-i trimetea la școală la Aiud. Și se plângea că au să-i pue capul, că risipesc tot, că au să ajungă pe drumuri… Îl aud ca acum: «Mi prăpădește Herșălă, mi prăpădește…

Ei, și știți ce s-a ales pe urmă? Ce-a rămas moștenire după acest Barbă-putredă, slăbănog, cînd și-a închis pe ecie ochii aceia fără astîmpăr? Au rămas bani; bani claie-grămadă. I-a scos Herșălă cu frate-său de supt perină, unde erau învăliți într-un fund de ciorap. Atunci Herșălă cu frate-său erau îmbrăcați domnește, fără urmă de perciuni și știau numai ungurește… Au vîndut cocioaba hodorogită și astăzi Herșălă are fabrică de spirt la oraș, frate-său e domn mare în Peșta și mai deunăzi spunea cutare la moară că ar fi auzit că vine să-l aleagă oamenii de deputat…

Așa e oameni buni, povestea. Așa se ridică pe || spatele voastre acest neam isteț. Se ridică și vă supune, pentrucă în mîna lor ajunge banul. Și banul e puterea. La fabrica de spirt, al cărei horn varsă sumeț fumul în văzduh e întreg temeiul din truda voastră. Acolo-s creițarii pentru rachiu și ouele și grîul și mustul și toate cele. Și domnul Herșălă prăsește ceafă tot mai groasă. Și- schimbat și haina și numele. Și nu-și mai aduce aminte de nimic. Nici de cînd l-a trîntit cutare în părău, cînd sta încă în fața crîșmei tată-său, nici de cînd ducea lumînări la săteni. Nu mai știe nimic, și dacă ar îndrăzni să se apropie cutare de dînsul dintre țăranii cumpărători de odinioară, să-i ceară ajutor, l-ar da pe trepte… Nici slugi nu vrea din satul unde e și astăzi cocioaba veche. Zice că-i sătul de oamenii ăștia. Și știți ce mai zice? Zice că-s hoți!

Povestea acestui sătuleț o auziți, cinstiți cetitori, în toate părțile. Maramureșul geme de ei. Acolo sînt cît nisipul mării. Moldova întreagă a ajuns, pe mîna lor. Și aici și dincolo s-au lățit în dreapta și stînga. Și unde au pus odată piciorul acela care tremură la genunchi, acolo au prins putere. Prind rădăcini în grabă și se sporesc ca iepurii de casă. Și unde-au ajuns să alege praf de truda gorpodarilor. În Maramureș și în Moldova țăranii îngheață de frig în casă și n'au o coajă de mălai și-s || bolnavi și flămânzi și se prăpădesc de pe fața pămîntului.

Neamul nostru de firea lui e pacinic și nu vrea răul deaproapelui. Românul nu vrea stricăciunea altuia. Nu se bucură cînd s-a rupt roate la carul sasului și-l vede în mijloc de drum, stînd fără ajutor. Dimpotrivă se oprește și-l ajută cu acareturi din carul lui. Dar acest neam bun, milos, cuviincios și iertător nu trebuie lăsat în prada acelora cari vin cu meșteșugul ascuns al fățărniciei asupra lui. Hărnicia lui cere roadă. Și nimeni nu poate fi acel județ păcătos care ar putea cere ca tot ce-au cîștigat acei oameni necăjuiții asudînd o viață întreagă la plug, să treacă în coșul celor de sînge străin, cari habar n'au de durere și de plînsoarea lor…

De-aceia toți cei cari trăiesc în mijlocul sătenilor noștri, din toate părțile, să-și deie seama de trebuința unei premeniri. Să chibzuiască cu minte și inimă curată. Să se gîndească că puterea și bunăstarea unui neam își are rădăcinile în punga oamenilor. Să știe că sărăcia face pe săteni slabi de înger, umiliți și păcătoși. Și să găsească un chip de ajutor. Nu vorbe aruncate între ciocniri de păhare. Nu vorbe — ci fapte.

În locul acelor crîșmari și boltași cu perciuni de ce nu s'ar așeza, în aceiași meserie, români de-ai noștri? Și de ce nu s'ar face tovărășii, ca tot satul să cumpere de la omul de leagea noastră?

Știu, că Românii de pe cîmpie ori cei de pe Tîrnave nu sînt de felul lor potriviți pentru astfel de treburi. Oameni necăjiți de veacuri, chinuiți de amarul iobăgiei, n'au avut încă vreme să-și cîștige îndeletniciri cari se trezesc numai în mintea slobodă. Dar avem oamenii noștri de pe la marginea țării — așa zișii mărginenni. Ei sînt de-o fire mai negustorească, au mai || multă carte și pricepere, cu cartea au judecata și îndrăzneala cuminte.

Sînt o mulțime de sate unde s-au așezat și-au stîrpit pe dușman. Această cale e cea mai potrivită pentru apărare și trebuie negreșit aleasă.

De altfel țăranul nostru va asuda înainte în arșița soarelui, se va trudi fără spor, mințit și jupuit; iar urmașii lui «domnu'», Herșălă grași ca pepenii, vor chefui veseli înainte…

„Poveste de jale”, în Țara noastră, I, 4, January 21, 1907, 55-59.

Republicat în O seamă de cuvinte (Sibiiu: Biblioteca Poporală a Asociațiunii, No. 31, Tiparul Tipografiei Arhidiecezane, 1908), pp. 18-22.