Crâșmă bună, crâșmă veche, langă crucea de la moară
În zadar îți caut rostul zilelor de-odinioară…
Te-a schimbat porunca vremii; — ca o povestire-a morții
Îți mai spânzură clondirul atârnat de stâlpul porții…
În ogradă, unde hora își saltă năvalnic chiul,
Brotăcei cu gușa verde îți orăcăie pustiul.
A crescut cucuta deasă, ‘naltă până-n brâu de mare
Peste vatra unde-odată frigeau mieii în frigare…
La fântâna cu găleată roibii, câți își adăpara,
Câți voinici fără de teamă, câți boieri fără de țară!
Toți s-au dus. – Azi fierb în suflet mute semnele durerii,
Dorm sub glie azi voinicii ș-au ajuns în sfat boierii.
Nu-s haiduci acum, nici codru, nu-i nici măciniș la moară,
Nici pe lavița ta veche nu-i azi cântec de vioară…
Pentru tine nu mai are zile bune calendarul,
Ți s-au răslețit ortacii, ți s-a prăpădit crâșmarul…
Ca un moș slabit de vreme, anii tăi tu poți să-i numeri;
Prea te-ai gârbovit din spete, prea te-ai subțiat din umeri.
Domnii ți-au golit celarul, ți-au rupt gardurile câinii
Și-ntr-o noapte-un vifor mașter ți-a smuls cumpăna fântânii…
Ai rămas așa orfană, despoiată și nătângă:
Sufletul să te jelească, glasul strunii să te plângă…
Sub fereastra ta un jidov numără viclean din gură,
Tremurând de-o sete neagră urâcioasa barbă sură…
Într-un chip uitat sub grindă șede-un biet sfânt Nicolae
C-un obraz brăzdat de drumul picăturilor de ploaie.
Mustrător ridic’un deget, parc’ar vrea să zică sfântul:
— Doamne, câte lifte rabdă pe spinarea lui pământul…
O. Goga, Zile grele, Luceafărul, no.7 (1907), p. 136.