Și-a dus o-ntreagă veșnicie 

Trudita anilor povară 

De când legarăm prietenie, 

Măsuța mea de-odinioară. 

În umbra vechei cafenele, 

În cel mai tăinuit ungher, 

Ne luminau aceleași stele, 

Același colț senin de cer. 

Aici, în nopțile de iarnă, 

Singurătatea mea amară 

Putea visările să-și cearnă 

Prin fumul leneș de țigară... 

Măsuța mea, ți-aduci aminte 

De-atâtea zile fără soare, 

Când fruntea mea cădea fierbinte 

În palmele tremurătoare?... 

Pe bolta ei trandafirie 

N-avea credința mea înfrângeri, 

Și-n mândra noastră sărăcie 

Ea ne vrăjea un cor de îngeri. 

Cum m-a furat de-atunci viața 

În goana ei fără repaos... 

S-a stins în neguri dimineața 

Rătăcitorului în haos... 

Azi, după vremi, de patimi pline, 

Măsuța mea, iar ne-ntâlnim, 

Duceam șirag de vieți în mine, 

Azi mă întorc c-un țintirim. 

Mi-am risipit de mult în lume 

Senina visurilor salbă; 

Măsuța mea, îți spun un nume, 

Și-l scriu pe marmura ta albă...