România a Românilor

DISCURS ROSTIT ÎN CAMERA DEPUTAȚILOR ÎN ȘEDINȚELE DIN 5 ȘI 9 DECEMBRIE 1935

DE

OCTAVIAN GOGA

PREȘEDINTELE PARTIDULUI NAȚIONAL-CREȘTIN

TIPOGRAFIA SĂTEANULUI SIBIU 

Str. Regele Carol II, No. 1.

— 1936 —

DISCURS rostit de OCTAVIAN GOGA

Președintele Partidului Național-Creștin în ședințele din 4 și 9 Decembrie 1935 ale Camerei Deputaților.

D-le președinte, d-lor deputați, vă rog, conform uzului consacrat, să-mi îngăduiți ca la această discuție asupra Mesajului să examinez stările politice din țară și curentele de gândire, care preocupă sufletul românesc în acest moment.

Înainte cu aproape doi ani, de la această tribună, am avut onoarea, într-o lungă interpelare, să mă ocup cu un subiect, care este în conștiinta tuturor: de năvala străinilor în țară. Cu această ocaziune am arătat cum, după instalarea la cârma țării, în cursul a 15 ani de guvemare, a unei concepțiuni democratice rău înțeleasă, care a ținut locul unei concepțiuni naționale, ce trebuia să prezideze gândirea noastră politică în cea dintâi perioadă de consolidare a Statului român, elementul străin, pe care l-am găsit în toate ramificațiile vietii de Stat, în special în provinciile alipite, nu numai că nu a slăbit sub guvernarea noastră, dar s-a întărit. Am arătat atunci primejdiile unei legi adininistrative greșit întocmite, ale cărei urmări nefaste se văd astăzi pe toată linia, și pe care le-ați constatat și dv. Am adăugat că schimbând chiar această lege, încă nu veți ajunge la niciun rezultat, dacă nu veți înlocui concepția însăși care stă la baza ei. Datorită acestei legi administrative, nici aparatul administrativ al țării nu se găsește în mâini sigure. În special orațele noastre, aproape jumătate din orașele noastre, nu au fost și nu sunt supuse acelui proces de reparațiune națională, care în mod normal trebuia să intervină după unire.

Am arătatat atunci cum, în toate orașele de graniță, con ducerea lor, îndrumarea lor și spiritul lor au continuat încă să fie străine. Prin toate aceste colțuri, un român nu are impresia bine fixată că se găsește în Țara Românească și pe pământ românesc.

Mergând mai departe, am dovedit cum toate ramurile vieții noastre de Stat sunt invadate de străini: Căile Ferate, Poșta, Telegraful, Telefoanele, toate accstea sunt împănate încă de oameni ce nu au nici o legătură directă cu spiritul românesc. Am arătat cum băncile minoritare din provinciile alipite s-au întărit sub regimul românesc, fiindcă o concepție bancară greșit plasată le-a dat posibilitatea de existență, alimentându-le cu reescont într'n vreme, când o acțiune patriotică bine determinată de la Budapesta le-a ajutat de asemenea.

Am arătat cu date statistice, care sunt o penibilă pagină a guvemării noastre, cum presa, mișcarea spirituală a minorităților noastre s-a întărit; am înfățișat realitatea spunând că sub regimul maghiar au fost 17 cotidiane ungurești pe teritoriul nostru, iar astăzi simt peste 50.

Este o eflorescență extraordinară de gazete, de hârtie tipărită care toate constituie mijloace de agitație.

Da, da d-lor deputați, acesta este adevărul, și eu nu-l voi mai repeta de la tribună cu această ocazie: pretutindeni se înmulțește rețeaua ofensivă organizată conștient împotriva consolidării noastre de Stat.

Trecem la intreprinderile particulare. Ei bine, aici românul este ospitalizat; toate sunt puse în slujba unui capital străin, toate sunt împănate cu oameni străini care nu au nimic aface cu noi. Mișcarea industrială din țară, pe care noi o proteguim cu legile noastre, este în mâni străine.

Am văzut — înainte cu un an — la Parcul Carol o foarte frumos organizată expoziție, care a făcut pe mulți să se bucure, fiindcă le-a creiat un joc de iluzii: iată s-a întărit industria noastră! Îndrăsnesc să spun că nu este câtuși de puțin românească această industrie, și că nu poate să fie un prilej de bucurie pentru noi, fiindcă nu numai capitalul este străin, îmfățișând o dualitate care se îmbină: este străinul de aici, cu ramificarea de peste graniță, străinul, care are un frate la Timișoara și un alt frate la Budapesta. Pentru aceștia nu există graniță; ei se organizează pe de-supra, sau pe dedesubtul granițelor noastre, ca să-și servească interesele. (Aplauze pe băncile Partidului Național Creștin și ale Frontului Românesc).

Desigur că organismul sufletesc al poporului nostru înregistrează totul. Nu se pierde nimic în natură, dar nu se pierde numc nici în lumea imaterială. Sufletul românesc înregistrează la fiecare pas orice întâmplare și de aceia starea sufletească a poporului nostru se găsește într-o legitimă surescitare.


Nu suntem stâpâni la noi acasă.

Iată ce spuneam eu. Pentru a înfățișa continuitatea mea de gândire, permiteți-mi să vă citesc — pentru a vă reaminti — câteva rânduri din constatarea pe care o făceam atunci. Spuneam:

„Este d-lor, cred eu, un sentiment penibil constatarea că după 15 ani de țară românească, de unire, — care s-a născut din sânge, din visuri, din lacrămi, — pe care o face poporul nostru, că nu este stăpân la el acasă. Poporul acesta care în adâncurile lui a elaborat cu linia de continuitate istorică a frământărilor românești, după 15 ani de când se practică, ideia noastră de Stat, uitându-se împrejur face descoperirea! Noi suntem în țara noastră oarecum puși la o parte. Sunt anumite cercuri de interese în care se joacă peste capul nostru; străinii — aceasta a devenit o axiomă populară — dețin cheia de boltă a vieții noastre de Stat.

Primatul românesc devine cheia de boltă a vieții noastre de Stat pe foarte multe tărâmuri. Această constatare nu se strigă din vârful piramidei sociale, ea pornește de jos, vine de la mase, ca un dicton al mulțimilor. Clasa conducătoare reprezintă oareșicum, și în această materie, ca și în multe altele, elementul de tranzacțiune, pe câtă vreme instinctul popular rostește marile adevăruri, care se aruncă în cumpăna istoriei noastre”.

Aceasta este constatarea preliminară, pe care o făceam. Iar după ce am ajuns să arăt, de-alungul câtorva ore, toate datele statistice, serioase, d-lor, lipsite de orice caracter de agitațiune, întemeiate pe realități, primite de mine de la organe de mare răspundere ale Statului român, după aceia am tras o concluziune. Iată concluziunea, cu care îmi terminam atunci această interpelare. Ziceam: „Făgăduiesc, în mod categoric, în ce mă privește, simt nevoia sufletească de a reveni la principiile inițiule ale gândului meu de odinioară cu care vreau să merg pe drumul limpede și neted al ideei naționale. Eu cred în acest reviriment. Sau vine o biruință a ideei naționale astăzi, când sentimenlul național trece prin cea mai cumplită zbiciuire pe tot Continentul și angajeoză sufletul românesc, sau, după criza actuală, morală a societății noui românești, noi vom intra într-o criză de Stat.

Eu, cred că suntem într-o perioadă de revoluțiune națională și deci suntem datori să o canalizăm pe cale pașnică, pentrucă dacă nu vom izbuti în acest fel o să vină zile fierbinți. Orice s'ar întâmpla, însă, cu orice risc, eu cred că suntem datori să mergem pe acest drum al desțelenirii forțelor noastre irosite, spre punerea lor în valoare. Pe acest drum sunt gata să merg cu toate consecințele, să fac un apel în toate colțurile țării și să caut ca revoluțiunea sufletească a Românilor s'o transform într-un factor de producțiune națională”.(Aplauze pe băncile Blocului Parlamentar-Național).

Înainte cu doi ani de zile am făcut această constatare în calitatea mea simplă de receptacol al sentimentului public. Cred că omul politic este dator să exprime un sentiment general, în orice caz să-l înregistreze.

Eu l-am înregistrat, l-am exprimat atunci și de atunci, de doi ani, opinia publică din țară a mers pe acest drum, mai departe. Starea sufletească, care s-a creiat acum doi ani, nu pot să zic că s-a atenuat în surescitarea ei, dimpotrivă s-a accentuat a crescut ca o avalanșe, care se resimte în toate colțurile țării.

Numai orbii nu o văd și numai surzii nu o aud.

(Aplau z e prelung i te pe băncile Blocului Parlamentar Național).

Share on Twitter Share on Facebook