Crai bătrân, pornit spre rugă,

Vine-Amurgul de pe munte,

Împărțind cernite-odăjdii

Brazilor cu bărbi cărunte.

Umiliți se-ndoaie brazii,

I se-nchină, i s-apleacă,

Și cu zvon de surle-l lasă

Pe măria-sa să treacă.

Stăruie domol moșneagul,

Mai coboară, mai se suie,

Și-nspre marginea pădurii

Stă la colț de cărăruie.

Ostenit, pe-un zgheab s-așază

Și clipind tremurătoare

Genele lui argintate,

Ce mi-și vede, ce mi-l doare?

Măre, colo, mai departe,

Se îmbină două creste,

Și-n poiană ce s-arată

E aievea, nu-i poveste.

Părul galben răsfirându-și

Răsturnat peste răzoare,

– De huzur i-s roși obrajii —

Doarme leneș craiul Soare.

Se încruntă greu bătrânul,

Murmurând încet în barbă,

De sfială se cutremur'

Firicelele de iarbă.

Își spun taina la ureche:

„Crai de glume, stai ș-adastă,

Moș Amurg aleanu-ți poartă,

Nu-ți dă fata de nevastă.“

Craiul tânăr sus pe creste

Simte-a ierbilor povață,

Și de jale, biet voinicul

Se întunecă la față.

Către casa lui din peșteri

Necăjit moșneagul pleacă.

Brazii-nfiorați îl lasă

Pe măria-sa să treacă.

În oftat se-ndoaie fagii,

Tremură în crâng alunii

Și deodat' pădurea-ntreagă

A-nțeles durerea Lunii...

Biată Lună tremurată,

În zadar te-arăți în cale,

Toate florile surate

Plâng de dorurile tale.