În vremi demult s-a aşternut sub glie 

Şi trupul tău şi mâna vinovată, 

Dar Cain, tu, păcătuirii tată, 

Tot mai răsai şi-n vremea mea târzie. 

Azi creşte iarba proaspătă, curată 

Pe groapa ta de veşnică urgie, 

Păcatul însă pururi reînvie, 

Nu l-a primit ţărâna-nfiorată... 

El s-a-mpărţit în largul lumii noastre, 

Se zbuciumă neadormit în fire 

Pe plaiuri verzi, pe stâncile sihastre. 

Noi îi simţim ispita-nfrigurată  

Nepoţi ai tăi, părtaşi în moştenire. 

Purtăm în suflet zestrea blestemată!