S-a fost pornit un vânt molatic

Să miște papura din baltă,

Într-un oftat prelung și sâlnic

Gemea tulpina ei înaltă.

Călătorea de-atâta vreme

Bolnavul vânt, mergea departe,

Și semăna atâta jale

De-a lungul miriștilor moarte.

Mureau ovezele pe dealuri

Sub răsuflarea de otravă,

Și se uscau în rădăcină

Livezi întinse de otavă.

Alături tremura porumbul,

Cu trupul chinuit de sete,

Și se frângea trosnind în noapte

Ca o oștire de schelete...

Mai sus, în deal, înspre dumbravă,

În colț, la marginea poienii,

Era un car cu oiștea-ntoarsă,

Și-n jug, alături, boulenii:

Sărmane, blânde dobitoace!

În căutătura lor amară

Se răsfrângea întreagă jalea

Acestui trist amurg de vară...

În fața lor stătea pe gânduri

Tovarășul zdrobit de luptă,

Înfiorat de truda stearpă,

Un biet cosaș cu fața suptă.

Și cum ședea bătându-și coasa,

Întins pe zdrențuita zeche,

Cu ochii stinși, părea țăranul

Un mucenic de legea veche.

Eu mă uitam, cu milă-n suflet,

La mâna lui de soare arsă;

Vedeam cum din apus o rază

Pe frunte-ncet i se revarsă.

Și, cum treceam tăcut în cale,

Din glasul coasei chinuite

Se-nfiripa povestea mare

A mâinilor nerăsplătite.

Țipa pe urma mea oțelul,

Simțeam cum blastămă și plânge,

Și ceru-mbujorat departe

Părea tivit cu foc și sânge.

În sufletu-mi strivit de groază

Păgâne patimi prind să fiarbă:

„Trudită, chinuită coasă,

Vei mai cosi tu numai iarbă?...“