Poveste-ntunecată-a pâinii,

Nu-i strună să te știe plânge,

Căci de durerea ta străveche

În suflet cântecul se frânge.

Când de strigarea strunei mele

Aș vrea plânsoarea ta s-o ferec,

Se sfarmă coardele strivite

De-atâta jale și-ntunerec.

Din umbra nopții care-ngroapă

Al vostru neam din vremi bătrâne,

Vă deslușiți în negre rânduri,

Voi, dătătorilor de pâine.

Cinstite mâini, de soare arse

Și înăsprite de sudoare:

Din truda săptămânii voastre

Trăiește-a lumii sărbătoare.

Eu vă-ntâlnesc în drumul minții

Și-n calea visurilor mele,

Căci nu vor ochii să mă mintă,

Nu vrea urechea să mă-nșele.

Simt câte doruri nențelese

Și gemăte nepricepute

Acopere cu voi alături

Cenușa veacurilor mute.

Ați împletit atâta jale

În doina voastră care plânge,

Doar holdele cu spice grele

Răsar din lacrămi și din sânge.

Dureri ați zăvorât sub glie,

Și patimi nemblânzite încă,

Eu le-nțeleg și mă-nfioară

Cum fierb în matca lor adâncă.

Mustrarea mintea mea o sapă

Și groaza sufletu-mi apasă,

Căci umbra voastră-ndurerată

Pe veci îmi străjuie la masă.

Simt duhul răzvrătirii negre,

Înfricoșata zi de mâine

Cum și-au dospit amărăciunea

În bucătura mea de pâine.