O lume-ntreagă mi-a rămas în urmă

Cu goana ei pripită după viață…

Tu iar mă chemi, împărăție-a firii,

Tu-nlăcrimată, sfântă dimineață!

Când demonul celor pribegi în lume

Mi-a-ngenunchiat și dragostea și ura,

Vin din potirul bunurilor tale

Întârziat să-mi cer fărămitura.

Subt adumbriri de sălcii despletite

Mă-ndrumă azi cea mai din urmă vrere,

Sfiala lor îmi freamătă un cântec

Și-aieve-aud țărâna cum mă cere.

Eu, ostenitul călător al nopții,

Neputincios, azi, poposesc în cale.

Lăcaș străbun, cu turnul șubțiratec,

Mă mai primești sub zidurile tale?...

Atâtea legi și-au picurat otrava

În inima rătăcitoare-n lume,

Ș-atâtea duhuri privegheau în umbră,

Toți mugurii nădejdii să-mi sugrume.

Pentru atâtea poticniri în cale

Și ispitiri de-nvățături deșarte

Ș-atâta suflet risipit pe drumuri

Putea-va oare ceriul să mă ierte?...

Când urc acum cărarea de pe culme

În dulcea pace-atoateiertătoare,

Eu luptă simt cum sufletu-mi încinge,

Cum pieptul meu se zbate și mă doare.

În inimă obezile se sfarmă,

Se dezrobesc aducerile-aminte,

Și ușurat — Biserică bătrână —

Mă-nchin la pragul porții tale sfinte.

Îmi răsăriți, din tremurări de umbre,

Voi, firi cuminți, cu zâmbete-mpăcate,

Voi, preoții nădejdii fără moarte,

Voi, cei zidiți din vechea sănătate.

Văd luminat obrazul vostru rumen

De înțelesul altor lumi, senine,

Eu, rob supus al patimilor mele,

Atât de mult m-am îngropat în mine!...

Adormitor m-alină busuiocul

Îngălbenit subt candela de pază,

Prin liniștea ferestrelor boltite

Înfiorată a trecut o rază.

Lumină blând un chip de muceniță

Încremenită-n visu-i de fecioară

Și-n suflet îmi pătrunde-o picătură

Din flacăra ce-ardea odinioară.

Stau biruit la colțul vechi de strană,

Și mintea mea cutremurată-mi spune

Că-n drumul ei a răsărit un picur

Din mult ascunsa vieții-nțelepciune...

Aici, în umbra potolită doarme

Măreața tain-a morții și a vieții,

Tu, suflete întunecat de gânduri,

Tu simți prelung fiorul dimineții...

Un nou botez, de premenire nouă,

Dă minții mele altă-nfiripare,

Când din înaltul zidurilor negre

Coboară glas de binecuvântare.

Clopotnița se-ndoaie și se frânge

Din bietele încheieturi uscate,

Un suflet e ce-i înfioară lemnul,

Și din adâncul altor vremi străbate.

E clopotul... Copilăria-și plânge

Comoara ei pierdută-n pribegie.

Cu limba lui de rugă și chemare

Strămoșii toți își spun mustrarea mie.

Azi îmi trimit nădejdile de veacuri

Strigarea lor ce vine de departe.

Eu o ascult și-n suflet îmi învie

Sămânța bun-a vremurilor moarte.