Te-apropie, te-apropie de mine,

Și-ascultă-mă, frumoasa mea minune:

Eu sunt supusul firii înțelepte,

Închinător la glie și la soare;

M-au învățat poruncile ei drepte,

Îndemnul lor cuvântul meu îl spune.

Sunt cântărețul celor fără nume,

Un strigăt smuls de-a vremilor vâltoare

Din viforul durerilor din lume.

Mult tăinuita firii îndrumare

M-a plămădit din ură și iubire,

Mi-a dat durerea lumii moștenire,

Amarul ei să-l ocrotesc pe strune.

Te-apropie, te-apropie de mine,

Vreau mâna ta, minunea mea bălaie:

Azi, sub aprinsa cerului văpaie,

În strălucirea mândrei bolți albastre,

Să se-nfrățească sufletele noastre,

Să se topească-n firea-ndrăgostită

Atât prisos de viață netrăită,

Ce răzvrătit îmi fulgeră prin vine.

Azi sufletul, trudit ceteț de stele,

Străjerul treaz al visurilor mele,

Întraripat străbate bolta-ntreagă;

Pătrunde sus și-n drumu-i se-nveșmântă

Cu revărsarea cerului senină,

Cu cingătoarea albă de lumină,

Cu tot argintul pulberii mărunte,

În calea lui din stele-și face punte:

Pătrunde sus, în bolta care cântă,

Și-atâtea taine-acolo sus dezleagă.

Azi, mintea, simt, purcede să-nțeleagă

Al vieții mele rost ascuns în stele.

Căci stelele îmi spun cuvânt anume:

Că-n patima îmbrățișării mele

Și-a ferecat iubirea ei o lume.

Toți cei lipsiți de-a dragostei povață,

Rătăcitori prin negură și ceață,

Toți cei feriți de-a soarelui căldură,

Îngenuncheați de rele și de ură.

Înfrigurate suflete muncite

De-o veșnică, zadarnică arsură,

Ce n-au primit iubire în viață,

Cu patima durerii lor unite

Își înfrățesc aprinsa mea pornire,

Îi dau avânt și nouă întărire,

Și glasuri nouă struna mea învață.

Mă cheamă țara celor fără soare,

Durerea lor și azi mă înfioară.

Privește-o rază blândă cum coboară

De sus din cer și fruntea ne sărută:

Solie sfântă, tainică și mută,

A pribegit din lumea ei de gheață

Spre lamura văpăii noastre sfinte,

Dorind iubire strălucirii sale.

Frumoasa mea, ea se va duce-n cale,

Rătăcitoare, undeva departe,

Lâng-un bordei părăginit de soarte,

Unde-o fecioară harnică, trudită.

Ce moarte-au scris pe fruntea ei bolnavă,

Cu chipul stins de-a lipselor otravă,

Cu acu-n mâna albă, ostenită,

A adormit pe pânza chinuită:

Tremurător va trece prin fereastră

În chiliuța umedă de lacrimi,

Lăsând un strop din fericirea noastră.

În clipa asta tainică și mare,

Când noi, topiți în dulcea-mbrățișare,

Jertfim iubirii sufletele noastre,

Tremurătoarea rază călătoare

Alintă somnul trudnicei fecioare

Și-i luminează fața ostenită,

Cu vraja ei întruchipând un zâmbet

Fericitor pe buza ofilită.