Tu, Doamne, tu, stăpânul peste fire, 

Ce din curata stelelor lumină 

Dai lumilor de veci orânduire; 

Tu, într-o clip-a milei tale sfinte, 

Și sorții mele scris-ai o menire: 

Ce-nfricoșat e darul tău, părinte! 

Pleoapelor tu nu le-ai dat hodină, 

Nici sufletului mută-mpăciuire, 

Nici minții mele somnul fără vină! 

În noaptea grea, când bolta-nfiorată, 

Cu junghi de aur își străpunge sânul, 

Când codru-și vede fala-ngenuncheată 

Și umilit se zbuciumă bătrânul, 

Când trăsnete potrivnice se-ncaier 

Și creștetele brazilor despică, 

Eu în văzduhuri deslușesc un vaier, 

Cum din adânc spre mine se ridică, 

Gemând prelung la poarta mea, stăpâne! 

Simt frământată-n urlete păgâne 

Nemărginita lumilor durere, 

Cum vine-n zborul aripilor grele 

De-mi zguduie zăvorul și mă cere 

Strivită simt în matca ei, părinte, 

Cum se frământă chinuita minte, 

Cum gânduri vin în clipele acele 

Și se prăval în pacea nopții mele 

Ca bulgări grei în groapa-ntunecată!... 

În zori de zi, în umeda răcoare, 

Când fața plânsă florile-și înclină 

În alintarea razelor de soare, 

Robit de-ntâia zare de lumină, 

Drumeț grăbit și fără de hodină, 

Simt sufletul de drumu-i cum se gată. 

Descătușat din pacea lui aleargă, 

Ca vulturul în goana-nviforată, 

Pământu-ntreg cu-ntinderea lui largă 

El a purces sălbatic să-l străbată, 

Cătând în drum sămânțele durerii... 

Prin valul firii fără de repaos 

Ca un vâslaș aprins își taie cale, 

Își scaldă ochii-n râul larg de jale, 

El totul vede, toate le ascultă... 

Unde-i plânsoarea zărilor mai multă 

El își rotește aripile sale. 

Târziu, când geana zărilor senine 

Se-nchide lin, și soarele pe munte 

Își culcă chipul roșu de rușine, 

Pe-a stelelor strălucitoare punte, 

Drumeț înfrânt, cobori și tu la mine, 

Povara grea abia mi te mai ține. 

Din praful sur al zilei chinuite, 

Cules în prada zborului sălbatic, 

Din al durerii chiot furtunatic, 

Din zâmbete de buze ofilite, 

Din tulburări de patimi și ispite: 

În truda grea, când tâmpla-nfierbântată 

Se zbuciumă zăgazul să și-l frângă, 

În biata minte greu cutremurată 

Sămânța ta tresare-atunci, stăpâne, 

Și tu-mi răsai, senină și curată, 

Strălucitor, un strop de apă vie, 

Ce-mi luminează-n negura nătângă, 

Tu, tainică și sfântă Poezie!