Trei pruni frățini, ce stau să moară, 

Își tremur creasta lor bolnavă, 

Un vânt le-a spânzurat de vârfuri 

Un pumn de fire de otavă. 

Cucuta crește prin ogradă, 

Și polomida-i leagă snopii... 

Ce s-a ales din casa asta, 

Vecine Neculai al popii!... 

De pe pereții-ngălbeniți 

Se dezlipește-n pături varul, 

Și pragului îmbătrânit 

Începe-a-i putrezi stejarul; 

Iar dacă razele de soare 

Printre șindrile facu-și cale, 

Văd sporul pânzei de păianjen 

Și-nfiorate mor de jale. 

Cum dorm acum de mult pierdute 

Sub vreascurile stinse-a vetrii 

Poveștile-nșirate seara 

De-atâtea cuscre și cumetri; 

Cum tremură cenușa aspră, 

Ce-nfiorați îmi par cărbunii 

De vraja care-o mai păstrară 

Din câte povesteau străbunii... 

Înfipt în meșter-grindă, iată-l, 

Răvașul turmelor de oi; 

Șireagul lui de crestături 

Se uit-atât de trist la noi. 

Îmi duce mintea-n alte vremi 

Cu slova-i binecuvântată 

În pragul zilelor de mult 

Parcă te văd pe tine, tată. 

Și parc-aud pocnet de bici 

Și glas stăruitor de slugă  

Răsare mama-n colțul șurii, 

Așază-ncet merindea-n glugă... 

Înduioșată, mă sărută 

Pe părul meu bălan, pe gură: 

Zi Tatăl nostru seara, dragă, 

Și să te porți la-nvățătură!... 

Și uite-mi trec pe dinainte 

În rânduri-rânduri toate cele: 

Orașul înnegrit de fumuri 

Și toate plânsetele mele. 

Cum m-am făcut apoi cuminte 

Cu vremea ce înainta, 

Și m-am trezit pe nesimțite 

Că-mi zice satul: Dumneata... 

Și câtor strigături la joc 

Țineam cu glasul meu ison, 

De câte ori am spus povestea 

Lui Alexandru Machidon. 

Și ca un cântec, cum s-a stins 

Frumoasa mea copilărie  

Și dragostea de două veri 

Cu fata popii Irimie... 

Cu valul vremilor ce curg 

Atâtea cântece s-au dus, 

Și valul vremilor ce curg 

Atâtea cântece-a răpus... 

Eu vă sărut, pereți străbuni, 

Pe varul alb, scobit de ploaie...

. . . . . . . . . . . . 

De ce-ți ștergi ochii cu cămașa  

Ori plângi, vecine Niculaie?...