Ca o vecernie domoală 

Se stinge zvonul din dumbravă, 

Pleoapa soarele-și închide 

Sus, pe-o căpiță de otavă. 

Norodul a cuprins podmolul 

Lângă frăgarul din uliță  

De cârjă sprijinit răsare 

Bătrânul preot la portiță. 

Moșneag albit de zile negre, 

Așa îl pomenise satul, 

Pe pieptărelul lui de lână 

Purtând un ban de la-mpăratul. 

Domol, în mijloc se așază, 

Și sprijinind încet toiagul, 

Clipind din genele cărunte, 

Începe-a povesti moșneagul. 

Întreg poporul ia aminte, 

Ascultă jalnica poveste, 

Și fusul se oprește-n mâna 

Înduioșatelor neveste. 

Moșnegii toți fărâmă lacrimi 

Cu genele tremurătoare, 

Aprinși, feciorii strâng prăseaua 

Cuțitului din cingătoare. 

Atâtea patimi plâng în glasul 

Cuvântătorului părinte, 

Și-atâta dor aprins în inimi 

De clipa răzbunării sfinte. 

Bătrânul mag înalță fruntea, 

Ce sfânt e graiul gurii sale: 

Din el va lumina norocul 

Acestui neam sfârșit de jale! 

Același dor tresare-n piepturi 

Când glasul strigător răsună, 

Și gemăt înfioară firea 

Prelung și greu, ca o furtună. 

Frăgarul își îndoaie coapsa, 

Iar de prin văi purcede vântul, 

Prin largul albelor văzduhuri, 

Să ducă cerului cuvântul. 

Din cetățuia strălucirii 

Coboară razele de lună, 

Pe-argintul frunții lui boltite 

Din aur împletesc cunună. 

Cuvine-se hirotonirea 

Cu harul cerurilor ție, 

Drept-vestitorule apostol 

Al unei vremi ce va să vie!