Era în miezul zilelor de vară, 

Și soarele, din drumul lui de pară, 

Își trimitea săgețile aprinse. 

Din brâul lui, din haina lui senină, 

Descopciate ținte de lumină 

Cădeau sfărmate-n pulbere de rază 

Pe revărsarea țarinei întinse 

Și ascuțeau ucigătoare suliți... 

Eu le vedeam înșiruirea lungă, 

Cum, gârbovită,-ncet înaintează, 

Cum, stăruind, prin holdă-și taie uliți, 

Cerșitorind cu ochii stinși o dungă 

De nor pribeag în vânătul din zare, 

Când secerea-n trudita ei cărare 

Șir așternea în snopii grei de aur 

Prisosul sfânt de binecuvântare. 

Erau clăcași: oștenii fără nume 

Ce duc războiul mare-al tuturora, 

Ei ce se sting în neguri și uitare 

Și cad și mor de cruda-mpovărare 

A tuturor durerilor din lume... 

Erau atâți în slujba lor de clacă 

Cei osândiți să plângă și să tacă: 

Moșnegi slăbiți, ce scris-aveau pe frunte 

Zădărnicia pletelor cărunte; 

Bărbați sfârșiți, cu sufletele moarte, 

Cu tot amarul unei vieți deșarte. 

Și-n lung șirag, femeile trudite, 

Cu ochii stinși, cu sânul supt de trudă, 

Înaintau în cale, gârbovite 

De munca lungă, vitregă și crudă. 

Cum se târa poporul mut de umbre 

Părea o ceată tristă de-ngropare, 

Și arșița cădea ucigătoare 

Pe-a secerii sclipire nendurată. 

În urma lor, încet, fără zăbavă, 

Ca un blestem din vremuri înnoptate, 

Ca o pedeaps-a veacuri de păcate, 

Venea stăpânul gliei odrăslite, 

Cu zâmbetul nădejdii împlinite, 

Cu pasul greu de-atâta sănătate. 

Obrajii lui se aprindeau în pripă, 

Și-n ochii lui ardea mânia oarbă 

Când vreun moșneag sta locului o clipă, 

Tremurător, cu mâneca să-și șteargă 

Sudoarea grea ce-i picura din barbă. 

Și se târa poporul mut de umbre, 

Neputincioasă ceată de-ngropare. 

Iar când a fost în ceasul de amiază, 

Și le-au adus merindea lor amară, 

Din pâine de neghină și săcară, 

Ei stau sfârșiți, cu ochii duși departe, 

În adâncimea zărilor deșarte. 

Eu le vedeam înșiruirea lungă 

De mucenici nerăsplătiți ai pânii, 

Cei logodiți de veacuri cu durerea, 

Și două lacrimi mi-au curmat vederea, 

Căzând încet în bulgării țărânii... 

Din ceata lor, grăbită, se desprinde, 

Întreg lăsându-și codrul de merinde, 

Cu chipul stins, o umbră de femeie. 

Lâng-un răzor ea stă îngrijorată, 

Privește-n jos și sânul și-l descheie, 

Mângâietor s-apleacă să ridice 

Un făt bălan, ce, adumbrit de spice, 

A adormit pe-un așternut de glugă. 

Ea blând ridică-l, stând îngenuncheată, 

Și-ncet îi dă copilului să sugă... 

Cutremurat de clipa asta sfântă, 

Un gând simțeam cum sufletu-mi frământă, 

Cum mă supune gândul și mă-ndeamnă, 

Poruncitor cum drumul mi-l arată: 

Ca un proroc, cu fața-mbujorată, 

Să cad la poala mamei din țărână 

Și, sărutându-i înăsprita mână 

Și haina ei de sfântă preacurată, 

Genunchii mei să-i plec de închinare! 

Și pe copilul ce zâmbește-n pace, 

Înfășurat în scutece sărace, 

Eu să-l ridic cu brațele-amândouă 

În strălucirea arșiței din slavă, 

În razele ce cad dogoritoare, 

Să-l înfrățesc cu vulturul din zare 

Și să-l cunun cu doina din dumbravă! 

Căci inima purcede să-mi dezgroape 

Comoara ei de doruri nemplinite, 

Și simt amarul țarinei robite, 

Și simt rușinea neagră cum mă-neacă, 

Simt cum lumina-ncepe să se facă, 

Cum moare bezna vechilor păcate. 

Și sufletul înviorat îmi spune 

Că fătul ăst-al patimii amare 

Și-al dorului ce moare-n așteptare 

E solul sfânt... înfricoșatul crainic, 

Izbăvitor durerilor străbune. 

Azi ochii lui ascund în adâncime 

Măreața taină nepătrunsă mie 

A ceasului cel póruncit să vie, 

Să sfarme jalea din viitorime. 

El, cel frumos și frate bun cu glia, 

Nou-întrupatul suflet de Mesia, 

Va fi județul ceasului de mâine, 

Ce-ntr-un zorit aprins de dimineață, 

Cu mâna lui vitează, îndrăzneață, 

Zdrobi-va cartea legilor bătrâne. 

El va-ntrupa în strigăt de chemare 

Cuvântul sfânt ce azi adăpostește, 

În licăriri de tainice altare, 

Biserica nădăjduirii noastre. 

Și strigătul înaripat va crește, 

Prin plaiuri largi, prin munți purtând cuvântul, 

Și va trezi din somnul lui pământul, 

Și rumeni-va zările albastre. 

Atunci, în ziua mare-a învierii, 

Acești ostași cu fețe ofilite, 

Cu zâmbet mort, cu suflete trudite, 

Ca-ntineriți de suflul primăverii 

S-or ridica, ei, cari au fost străjerii 

Amarului, și-ai morții, și-ai durerii, 

Cu brațul greu de greul răsplătirii. 

Toată țărâna gliei dezrobite 

Și munții toți și-adâncurile firii 

Vor prăznui din pacea lor urnite 

Înfricoșata clip-a premenirii, 

Când suflet nou primește întrupare, 

Și-n strălucirea razelor de soare 

El hărăzește vremii-nbătrânite: 

Vestmântul nou, de nouă sărbătoare.