Noapte

Nemărginită bolt-a nopții,

Deschide tainica ta carte

Și-ascultă-mi glasul zbuciumării

Neputincioase și deșarte.

Doar mila ta n-o să se stingă

Când două mâni tremurătoare

Își împreun’ nevolnicia

În chip de rugă și iertare.

Azi, țintele de nestemate

Culege-le din cingătoare,

Căci ochii stelelor mă mustră,

Și plânsul stelelor mă doare.

Azi orice picur de lumină

Din fața ta îmbujorată

În țintirimul larg al minții

O cruce proaspătă-mi arată.

Le văd șireag... și mă cutremur,

Și fiecare clipă-mi pare

O fărmitură ce se smulge

Ca dintr-un cântec de pierzare.

Simt mintea dezgropându-și morții,

Căzând la fiecare groapă,

Și jalea trecerii eterne

Mi-apasă plumbul pe pleoapă.

Când tu mi-aprinzi în mii de facle

Senina dragostii dovadă,

Înfiorându-se-n adâncuri,

Plâng ochii osândiți să vadă.

Aducerea-aminte vine,

Și din oglinda-i blestemată

Învie rostul celor duse...

Iar eu ascult ce-a fost odată...

O lume-și desfăcea-nainte-mi

Comoara tainelor bogată,

Zvâcnea eternul ei cutremur

Sub tâmpla mea înfierbântată.

O patimă-mi robise ochii

Cu strălucirea ei păgână

Și mă smulgea cu braț de vifor

Din valul lumii de țărână.

Simțeam fiorii-ndrăgostirii,

Măreața-mbrățișare mută,

Când în amurg târziu de vară

Pământ și boltă se sărută.

Și-n smalțul pulberii de rouă,

Ce strălucea pe câmp, măruntă

Părea că firea-i hărăzește

Nădejdii mele dar de nuntă.

Eu mi-am zidit în nori altarul,

Și inima, smerita roabă,

Îngenuncheată-n umilire,

Jertfea curata ei podoabă...

Azi nu mai este... Și mă doare

Când vraja razelor senine

Aprinde-o candelă de veghe

Într-o biserică-n ruine...

Azi fulgerele mele-s stinse

Și moarte-s zâmbetele toate

Și nu va mai rodi nisipul

Din biata mea pustietate.

În lanț de neguri și uitare

Aș vrea amarul meu să-l ferec...

Nemărginită bolt-a nopții,

Îmbracă-ți haina de-ntunerec!

Aruncă vălul tău de umbră

Pe toate farmecele firii

Și-ngroapă-n adâncimi de ape

Ispitele îndrăgostirii.

Pe scânteierile de rouă

Și peste câmpul nins de floare,

O beznă grea, ca giulgiul morții,

Să cearnă pace-adormitoare.

Când glasul tinereții moarte

Și-al viselor înfrigurate,

Rătăcitor, fără repaos,

La poarta sufletului bate,

Eu, învălit în întuneric,

Să-nchid zăvorul de la poartă,

Și nici o stea să nu mai vadă

Singurătatea mea deșartă.

Share on Twitter Share on Facebook