Moșneag senin, eu tâmpla ta curată

O cer pe veci nădejdii mele pază.

Din soarele copilăriei mele

Pe fruntea ta mai licărește-o rază.

În suflet simt cum negura se sfarmă

Și se-mpletește albă dimineață

Când ochiul tău în inimă-mi coboară,

Topind încet cetatea ei de gheață.

Azi, ca un sfânt dintr-o icoană veche,

Blând îmi răsai cu fața ta blajină,

Cu zâmbet bun, cu ochi cuminți și limpezi,

Strălucitori de lacrimi și lumină.

Cu tine-aduci atâtea nestemate

Din îngropatul vremilor tezaur,

Și amintirea-n țara ei mă poartă,

Cu pas încet, în carul ei de aur...

Mă văd în pragul zilelor mai bune...

O casă-n deal, cu strașine plecate,

Unde-asculta de sfaturile tale

Atâta râs și-atâta sănătate.

În frunte, tu păreai un mag din basme

Când soarele, trecând peste fântână,

Blând pătrundea prin strașina de paie

Și lumina bucoavna ta bătrână.

A fost demult. — O rază care luptă

Zadarnic cu câmpiile de gheață.

Vezi, astăzi valul altei vieți mă poartă

Și-nțelepciunea altei lumi mă-nvață.

Dar sufletul și-acum își are cuibul

Acolo sus, în satul de sub munte,

Unde și azi zâmbește, împăcată,

Curata cinste-a pletelor cărunte.

Bucoavna ta, sub pragul de pe grindă,

Își hodinește-nvățătura moartă,

Dar glasul tău și azi, la zi de praznic,

Toată povara greului o poartă.

Pierdut ascult troparul tău din strană

Și tainică și sfântă-mi pare clipa,

Pare că duhul altei lumi m-atinge,

În zbor domol, pe frunte cu aripa.

Căci simt plutind prin fumul de tămâie

Sfințenia cântării preacurate,

Ce-a rumenit o lume cu senina

Cucernicie-a vremilor uitate.

Și-n ochii tăi văd strălucind scânteia

Din focul mare-al dragostei de lege,

Ce prin potopul veacurilor negre

Ne-a luminat cărările pribege.