Dezgroapă, moșnege, cu mâinile-n tremur,

Comoara ta sfântă de jale...

Tu porți ferecate durerile noastre

În vaierul strunelor tale.

În ele-mpletit-au străbunii cucernici

Argintul visării deșarte,

Și-n graiul lor plânge și n-are repaos

Amarul nădejdilor moarte.

Se-ndoaie, se frânge și tremură arcul,

Și lemnul prelung se-nfioară

Când două mărgele, ca mirul de limpezi,

Din gene se scurg pe vioară.

...Și cântă bătrânul... Cărunta pleoapă

În tremur povara-și frământă...

Și mâna lui cade... Alunecă-i arcul...

– Mai cântă, lăutare, mai cântă!...

S-a stinge și roua pleoapelor noastre,

Și ochii lumina și-or frânge,

Ci strâns cetluită de marmura vremii

Cântarea ta vecinic va plânge.

Pe aripi de vânturi trăi-va pribeagă

Oftarea ta sfântă, moșnege,

De jalea-i răzleață va plânge amurgul

Și plânge-vor frații de-o lege.

Vor geme pe plaiuri izvoarele-n noapte

Și-ncet grăitoarele unde,

Bătrânilor codri și-or spune mustrarea,

Și codrii cu glas vor răspunde...

Și brazii în zbucium de mijloc s-or frânge,

Gătindu-și cetatea măiastră,

Și focuri pe creste pe rând rumeni-vor

A bolții năframă albastră...

Când soarele mândru din nori va purcede

Al bolții senin să-ntretaie,

Aprinsă scânteia ascunselor doruri

Va arde cu munți de văpaie. -

Și vifor năprasnic, cu brațe de flăcări,

Topi-va în goana lui cruntă:

Din jalea pribeagă a strunelor tale

Măreață cântare de nuntă!