Rătăcitor, cu ochii tulburi, 

Cu trupul istovit de cale, 

Eu cad neputincios, stăpâne, 

În fața strălucirii tale. 

În drum mi se desfac prăpăstii, 

Și-n negură se-mbracă zarea, 

Eu în genunchi spre tine caut: 

Părinte,-orânduie-mi cărarea! 

În pieptul zbuciumat de doruri 

Eu simt ispitele cum sapă, 

Cum vor să-mi tulbure izvorul 

Din care sufletul s-adapă. 

Din valul lumii lor mă smulge 

Și cu povața ta-nțeleaptă, 

În veci spre cei rămași în urmă, 

Tu, Doamne, văzul meu îndreaptă. 

Dezleagă minții mele taina 

Și legea farmecelor firii, 

Sădește-n brațul meu de-a pururi 

Tăria urii și-a iubirii. 

Dă-mi cântecul și dă-mi lumina 

Și zvonul firii-ndrăgostite, 

Dă-i raza soarelui de vară 

Pleoapei mele ostenite. 

Alungă patimile mele, 

Pe veci strigarea lor o frânge, 

Și de durerea altor inimi 

Învață-mă pe mine-a plânge. 

Nu rostul meu, de-a pururi pradă 

Ursitei maștere și rele, 

Ci jalea unei lumi, părinte, 

Să plângă-n lacrimile mele. 

Dă-mi tot amarul, toată truda 

Atâtor doruri fără leacuri, 

Dă-mi viforul în care urlă 

Și gem robiile de veacuri. 

De mult gem umiliții-n umbră, 

Cu umeri gârbovi de povară... 

Durerea lor înfricoșată 

În inimă tu mi-o coboară. 

În suflet seamănă-mi furtună, 

Să-l simt în matca-i cum se zbate, 

Cum tot amarul se revarsă 

Pe strunele înfiorate; 

Și cum sub bolta lui aprinsă, 

În smalț de fulgere albastre, 

Încheagă-și glasul de aramă: 

Cântarea pătimirii noastre.