La voi aleargă totdeauna

Truditu-mi suflet să se-nchine;

Voi singuri străjuiți altarul

Nădejdii noastre de mai bine.

Al vostru-i plânsul strunei mele,

Creștini ce n-aveți sărbătoare,

Voi, cei mai buni copii ai firii,

Urziți din lacrimi și sudoare.

Cu mila-i nesfârșită, cerul

Clipirii voastre-nduioșate

I-a dat cea mai curată rază

Din sfânta lui seninătate.

El v-a dat suflet să tresară

Și inimă să se-nfioare,

De glasul frunzelor din codru,

De șopot tainic de izvoare.

În coapsa grăitoarei miriști

Devreme plugul vostru ară;

E primăvară pe câmpie,

Și-n ochiul vostru-i primăvară.

Blând tainele vi le desface

Din sânu-i milostiva glie,

Căci toată floarea vă cunoaște

Și toată frunza ei vă știe.

Purtați cu brațele-amândouă

A muncii rodnică povară,

Sub strălucirea-nlăcrimată

A dimineților de vară.

Și nimeni truda nu v-alină,

Doar bunul cerului părinte,

De sus, pe frunte vă așază

Cununa razelor lui sfinte.

A voastră-i jalea cea mai mare,

A voastră-i truda cea mai sfântă,

Stăpânul vitreg vă lovește,

Când cerul bine-vă-cuvântă.

Dar dacă-n schimbul pâinii voastre,

Piticul vă plătește fiere,

Îndurător v-ascultă Domnul

Și vă trimite mângâiere.

Când doarme plugul pe rotile,

În pacea serilor de toamnă,

La voi coboară Cosânzeana,

A visurilor noastre doamnă.

Vin crai cu argintate coifuri

Și-n aur zânele bălaie:

Atâta strălucire-ncape

În bietul bordeiaș de paie.

Frați buni ai frunzelor din codru,

Copii ai mândrei bolți albastre,

Sfințiți cu roua suferinții

Țărâna plaiurilor noastre!

Din casa voastră, unde-n umbră

Plâng doinele și râde hora,

Va străluci odată vremii

Norocul nostru,-al tuturora.

A mea e lacrima ce-n tremur

Prin sita genelor se frânge,

Al meu e cântul ce-n pustie

Neputincioasa jale-și plânge.

Ci-n pacea obidirii voastre,

Ca-ntr-un întins adânc de mare.

Trăiește-nfricoșatul vifor

Al vremilor răzbunătoare.