ADAM

Vedenii fără nume, unde sunteți?

În jurul meu zâmbind trăiește totul

Cum am lăsat, dar inima s-a frânt.

LUCIFER

Om încrezut, nu cumva ai dori

Ca să se strice-orânduirea firii

Și-un meteor să ți se-aprindă-n noapte,

Să piară lumea, dacă moare-un vierme?

ADAM

Eu am visat, ori poate-acum visez?

Mai mult decât un vis e existența

Ce-n lutul mort a poposit o clipă,

Ca împreună-apoi să se fărâme?

De ce, de ce-nțelegerea de-o clipă,

Ca să pricepem groaza neființei?

LUCIFER

Te tânguiești? Numai un laș primește

Fără de luptă lovitura care

S-o-nconjure el tot mai este-n stare.

Cu liniște privește cel puternic

La slovele destinului etern,

Gândindu-se fără mustrare numai

Cum va să-nfrunte apăsarea lor?

Povestea ta-i sub stăpânirea sorții:

Unealtă esti mânată înainte.

ADAM

Nu! Nu! Mi-e slobodă voința

Pe-un preț atât de scump răscumpărată,

Căci pentru ea m-am izgonit din rai.

Din visurile mele-am învățat.

Azi, că sunt treaz, tot eu voi hotărâ

În care chip să-mi îndrumez cărarea.

LUCIFER

Dacă n-ar fi uitarea și speranța

Logodnice destinului pe veci,

Una să-nchidă ranele primite,

Alta să-ntindă giulgiul peste groapă,

Zicându-ți: Vezi, s-au prăbușit o sută,

Tu însă esti alesul care-o trece…

Știi, ca savant, prin alte ciudățenii,

Există-un soi de viermi de intestine

Care trăiesc în uliu și-n pisică,

Dar perioada cea dintâi a vieții

În șoarecii de casă o-mplinesc.

Nu-i hotărât pe care dintre șoareci

Are să-l prindă uliul sau pisica.

Sunt mulți cari scapă, fiindcă se păzesc

Și mor bătrâni în cercul lor domestic.

Dar se-ngrijește-o lege fără milă

Să cadă-atâția-n ghearele dușmane

Câți trebuie, ca peste mii de ani

Și viermele să fie pe pământ.

Nici între oameni fiecare ins

Nu e legat, dar omenirea-ntreagă

E-ncătușată-n veșnice obezi.

Însuflețirea-n valul ei te-apucă

Azi pentru-un lucru, máine pentru altul.

Se vor găsi, deci, jertfe pentru ruguri,

Vor fi și cei porniți să-și bată joc.

Iar cel ce poart-un catastif de numeri

Se va mira de cumpăna cu care

Măsoară soarta, fără nici un greș,

Virtute, crimă, toate deopotrivă,

Credință, nebunie sau omor…

ADAM

Stai! Mi-a venit un gând. Voi fi eu încă

În stare, Doamne, să te-nfrunt! Oricât

Mi-ar zice soarta: pân’ aici trăiești,

Eu am să râd, și dacă-mi vine: mor.

Nu sunt eu încă singur pe pământ?

În fața mea-i o stâncă, jos abis,

O săritură, actul cel din urmă,

Și pot să strig: sfârșită-i comedía…

(Adam înainteazâ spre stâncă, Eva apare în ușă.)

LUCIFER

Sfârșit… sfârșit… Ce vorbe fără rost!

Sfârșit e-n orice clipă și-nceput…

– De ce-ai văzut atâtea mii de ani?

EVA

De ce-ai plecat de lângă mine,-Adame?

Sărutul cel din urmă ți-a fost rece.

Ai griji pe față scrise, și mânie…

Mă tem de tine…

ADAM (Înaintând.)

            Iară mă pândești?

Îmi calci în urmă, nu simți că bărbatul,

Stăpânu-acestor plaiuri, are încă

Și alte trebi pe lângă gluma goală?

Povară-mi ești când nu pricepi, femeie!

(Înduioșat.)

Numai puțin… să fi dormit puțin.

C-așa mai grea îmi pare jertfa mea,

Pe care-acum mi-o cere viitorul…

EVA

Ascultă-mă, și jertfa-i mai ușoară,

Căci s-a-ntărit ce-a fost ieri îndoielnic

Și viitorul ne privește-n față.

ADAM

Ce spui?

EVA

      Adame, știu că vei zâmbi.

Te-apropie să ți-o șoptesc, ascultă,

Simt că sunt mamă…

ADAM (Căzând în genunchi.)

      Doamne, m-ai învins.

Vai, iată-mă în praf, zadarnic lupt

Fără de tine, împotriva ta…

Pieptu-mi desfac, înalță-l sau lovește-l…

LUCIFER

Ce-i, vierme, ce-i? Ori ai uitat mărirea

Ce-mi datorești?

ADAM

      Dă la o parte totul.

A fost un vis deșert, vreau pace-acum.

LUCIFER

Și tu, femeie fără minte, spune:

Ce te mândrești? Copilul tău și-n rai

Tot din păcat s-a zămislit, și-aduce

Mizerie și crimă pe pământ.

EVA

Dar, dacă Dumnezeu vrea, va veni

Un nou născut în scutece sărace,

Frățietatea să așeze-n lume.

LUCIFER

Te scoli, azi, slugă, împotriva mea?

Sus, dobitoace!

(Îmbrâncește pe Adam. Se deschide cerul. Dunmezeu apare în slavă, împrejmuit de îngeri.)

DOMNUL

      Duhuri, la pământ!

În fața mea, mărire nu-i.

LUCIFER (Clătinându-se.)

      Blestém!

DOMNUL

Ridică-te, nu fi înfrânt, Adame,

În mila mea, eu, iarăși te primesc.

LUCIFER (Aparte.)

Cum văd, aici, ca-n orice căsnicie,

Se-mpacă toți, nu-i vorbă, e frumos,

Dar mintea rece moare de urât.

Mai bine-ar fi să mă retrag…

(Pleacă.)

DOMNUL

      Lucifer!

Am un cuvânt și pentru tine, stai!

Iar, fiule, tu spune ce te doare!

ADAM

M-au chinuit, vai, groaznice vedenii

Și rostul lor eu, Doamne, nu-l pricep.

Învață-mă ce soartă mă așteaptă!

Mi-e dată numai firea mea îngustă

Ce simt că-n luptă sufletul mi-l stoarce,

Ca vinul care, limpezit fiind,

Îl torni pe jos, ca să ți-l bea țărâna?

Ori are altă țintă băutura?

Urmașii mei vor merge înainte,

Apropiați de tronul tău, sau poate

Se vor trudi ca bou-n jug, la moară,

Fără să spargă cercu-n care umblă?

Are-o răsplată pieptul vrednic, care

Batjocorit e,-n sângerarea lui,

De gloată, fără duh? Mă luminează,

Și bucuros duc orișice ursită…

Căci un câștig e-n schimbul meu, dar, vai,

Nedumerirea mea e iad.

DOMNUL

      Nu cerceta

Ce taină-ascunde ochilor tăi dornici,

Cu bunătate, mâna cea de sus.

Căci dacă-ai ști că-i trecător popasul

Jos pe pământ și dincolo-i eternul:

N-ar fi virtute nici o suferință

Dac-ai vedea că sufletu-i țărână -

Ce te-ar împinge pentru mari idei

S-arunci plăcerea clipei trecătoare?

Pe când așa, e-n neguri viitorul,

Si, când ești gârbov de povara clipei,

Cu raza lui te-nalță infinitul.

Iar dacă-ar fi mândria-i să te prindă,

Te-ar stânjeni făptura-ți îngrădită.

Așa se nasc mărirea și virtutea.

LUCIFER (Râzând.)

În adevăr, tu calci pe-un drum de slavă!

Mărirea și virtutea te-nsoțesc -

Două cuvinte care-atunci se-ntrupă

Când lângă ele străjuiesc prostia,

Prejudecata și credinți deșerte.

De ce pe culme am chemat pe om,

Când el, zidit din soare și noroi,

Mic e-n știință, și-n orbire mare?

ADAM

Nu-ți bate joc, Lucifer! Am văzut

Alcătuirea minții tale limpezi.

Și-am zgriburit, îmi era frig acolo.

Dar, Doamne, cine poate să mă-ndrume,

Ca să rămân pe calea vredniciei?

Tu m-ai lipsit de brațul-călăuză,

Când am gustat din al științei pom.

DOMNUL

Ți-e mâna tare, inima înaltă,

Iar câmpul muncii fără de hotar.

Și-un glas de sus, când bine bagi de seamă,

Te-ndeamnă-n drum, te mustră și te-nalță.

Tu să-l asculți! Iar când a amuțit

Din cer povața-n larma vieții tale,

Femeia, mai plăpândă, mai curată,

Și de noroi cu doi pași mai departe,

Ea are s-o audă, strecurând-o,

Prin inimă, în cântec și visare.

Cu-aceste două îți va sta alături,

În nenoroc ca și-n zile senine,

Un geniu zâmbitor, să te mângâie.

Iar Lucifer, tu, o verigă-n lanțul

Fără sfârșit, te zbate mai departe!

Tăgada și știința ta cea rece,

Ca drojdia ce fierbe aluatul,

Vor zbuciuma pe om, dar nu-l vor frânge.

Tu pedepsit vei fi în veșnicie,

Văzând de-a pururi că ce vrei să strici

Înmugurește-n bine și-n frumos.

CORUL ÎNGERILOR

Între crimă și virtute,

Slobod vei putea alege,

Căci deasupra este Domnul,

Mila lui e scut și lege.

Îndrăznește, deci, nu-ți pese

Când mulțimea e ingrată,

Prețuirea luptei tale

E de fapta-n sine dată.

Orice târg e o rușine

Care sufletu-ți despică,

Pe cel slab l-așterne-n țărnă,

Pe cel vrednic îl ridică.

Dar, în slava înălțării,

Nu fi orb de-nchipuirea

Că, prin rostul faptei tale,

Tu-i dai Domnului mărirea.

Nici să crezi că fără tine

Voia Lui unealtă n-are:

Bucură-te când te lasă

Să-mplinești sfânta chemare.

EVA

Pricep cuvântul, slavă ție, Doamne!

ADAM

Îl simt și eu, și-i voi urma porunca,

Numai sfârșitul de-aș putea să-l uit…

DOMNUL

Omule, zis-am, luptă-te și crede!