ADAM

Când s-o sfârși pustiul de zăpadă

Din care ochii morții ne pândesc?

De pasul nostru-abia dacă tresare

Vreo focă doar, și-n apă se azvârle.

Și plantele au obosit să lupte.

Corcit, mai vezi, de printre mușchi, vreun luger,

Iar luna roșă licărește-n ceață,

Ca într-o criptă lampa unui mort.

Mă poartă tu la palmierii-n floare,

Mă du în țări cu soare și miresme,

Acolo unde sufletul de om

S-a ridicat la conștiinta forței…

LUCIFER

Acolo suntem. Globul ăst de sânge

Ți-e soarele. Ecuatorul e-aici.

Știința ta n-a biruit ursita.

ADAM

Grozavă lume. Bună de murit!

Nu-mi pare rău de câte las în urmă.

Ah, Lucifer! Eu, ce-am vegheat odată

La leagănul uitat al omenirii;

Eu, ce-am văzut speranțele dintr-însul,

Ostaș bătrân purtat în lupte mari, -

Cum stau acum la groapa uriașă,

Pe care azi, drept giulgiu mortuar,

Aruncă-n pripă firea milostivă,

Întâiul om și cel din urmă-n lume

Aș vrea să știu, cum neamul mi s-a stins?

În luptă mândră, nobilă și mare,

Ori nevoiaș, căzând din treaptă-n treaptă,

Pipernicit, de plânsul meu nevrednic?

LUCIFER

Ții mult, văd eu, la duhul tău măreț,

Cum însuți tu ai botezat puterea

Care-ți palpită-n sângele din piept

Și-ți mână mersu-n drum spre ideal!

Dar de ce vrei să stai drept mărturie

Chiar însuți tu la patul tău de moarte?

De ce-ai dori să cumpănim socoata

Pe care-o faci azi fără de stăpân?

Îndemnurile dragostei de viață

Se-mprăstie de frigurile tale

Și nu mai știi ce-a fost în adevăr…

Iar vaierul celui din urmă zbucium

E-un val de râs asupra luptei noastre…

ADAM

De ce, atunci, eu n-am căzut de sus

Cu simțu-ntreg al propriei puteri,

Decât s-ascult eu însumi necrologul

Pe care-un duh nepăsător mi-l spune,

Pe-al cărui suflet pururea străin,

Nici viforul, nici moartea mea nu-l doare.

LUCIFER

Văd tagma ta în lacrima ce-o verși,

Acum când treci din ceață la trezire

Și de la vis, la adevăr curat.

Dar fii pe pace, neamul nu ți-e mort.

Te uită-aici, sălașul unui om,

Stăpânul, iat’, în poartă ni s-arată…

(Din colibă se ivește un eschimos pregătit pentru vânătoare de foce.)

ADAM

Ăst monstru-ar fi, neghioabă stârpitură,

Moștenitor măririi mele stinse?

De ce-l aduci în fața mea, Lucífer?

Lasă-mi amarul, ține-ți mângâierea!

ESCHIMOSUL

Deci tot mai sunt deasupra Dumnezei?

În fața mea s-au coborât aievea…

Dar, cine știe, sunt ei buni ori răi?

S-o iau la fugă, tot e mai cu minte.

(Vrea să fugă.)

LUCIFER

O vorbă, stai!

ESCHIMOSUL (Cade cu fața la pământ.)

      Îndură-te de mine!

Am să-ți jertfesc chiar foca cea dintâi

Pe care-o prind, dar nu mă prăpădi!

LUCIFER

Nu te-nțeleg! Ce drept ai tu la focă,

Cu viața ei pe-a ta să ți-o răscumperi?

ESCHIMOSUL

Mai tare sunt… Și văd în jur de mine

Cum peștele pe vierme îl răpune,

Pe pește foca și pe focă eu…

LUCIFER

Iar duhul sfânt cu tine se hrănește…

ESCHIMOSUL

O știu, o știu… dar vremea măsurată,

Ce mi s-a dat din milă s-o trăiesc,

Mi-o cumpăr eu cu jertfe mari de sânge.

ADAM

Ce gând năuc.

LUCIFER

      Tu altfel ai făcut?

Atâta-i doar deosebirea voastră,

Că dânsul foce a adus drept jertfă,

Când tu cu oameni îi sfințeai altarul

Lui Dumnezeu, pe care l-ai zidit.

În chipul tău, la fel face și el.

ESCHIMOSUL

Te-ai supărat, și eu pricep de ce…

C-am îndrăznit de jale să mă plâng

La domnul bun al soarelui, acela

Ce daruri dă și nu cere răsplată.

Și care, spun poveștile bătrâne,

A poruncit și-n țara-asta,-aici…

Vai, iartă-mă, îl bléstem azi pe veci!

ADAM

Te uită, Doamne,-o clipă și roșește

De scârba-n care omul a ajuns.

Făptura ta măiastră!

ESCHIMOSUL

      Soțul tău

E amărât din pricină de foame?

LUCIFER

Fiindcă nu-i flămând, e supărat.

ADAM

Nepotrivite glume fără rost…

LUCIFER

E adevăr, nu glume, ce vorbesc.

Credința ta-i a omului sătul,

Iar soțul tău se-nfățișează, bietul,

Cu logica stomacului flămând.

Cu argumente nu vă biruiți,

Dar vă-nțelegeți grabnic, dacă tu

Vei flămânzi, ori dânsul a mâncat.

Așa-i, așa-i, oricum o învârtești,

E cea dintâi tot bestia din voi

Și-abia atunci când ea s-a potolit

Apare omul, plin de măreție

Disprețuindu-și rostul lui străvechi…

ADAM

Ce vinovată-i vorba ta, Lucifer,

Când tot ce-i sfânt îmi prăvălești în praf…

Un lucru bun, orice idee sfântă,

N-ar fi, cum zici, decât o-nfiripare

Din aburul bucătăriei noastre:

Din jocul orb de întâmplări răzlețe

Ce-n drumul lor pornesc și se înfrână

De legile becisnicei materii?

LUCIFER

E altfel oare? Crezi că Leonida

Ar fi murit așa la Termopile,

Dacă în loc de zeama lui cea neagră,

Care-l hrănea-n republica spartană

Cea fără bani, în vila lui Lucul

Ar fi sorbit beția voluptății

Din câte vrăji cunoaște orientul?

Ori de grăbea la Porcia acasă

Să-și poposească neodihna luptei

La sânul ei, în lenea după-amiezii,

Crezi că murea viteazul Brut în spadă?

Nu vezi cum cresc virtutea și păcatul?

Din mucegai se-ntruchipează unul,

Iar alta naște-n dorul de lumină,

Și răsădite-n vremile târzii

Își moștenesc și forma și credința…

Câți nu și-au zis c-au încheiat cu lumea

Și-n jalea lor s-au spânzurat de-o creangă.

Dar, desfăcuți de-o mână nedorită,

La cea dintâi atingere-a vieții

Își uită-n pripă vechea socoteală…

Huniade doar, de nu venea pe lume

În țara lui, și dacă-ntâmplător

Umilă umbră-n șatra unui negru

Îi tremura pe leagăn: ce era,

Ce s-alegea eroul mare-al crucii?

Ori, spune, Luther, papă să fi fost

Și papa Leo dascăl la catedră,

Mai pregătea reforme cel dintâi,

Mai blestema amarnic celălalt?

Napoleon, de nu-i gătea cărarea

Cu val de sânge-un neam plin de mândrie,

Într-o cazarmă proastă s-ar fi stins…

ADAM (Închizând gura lui Lucifer.)

Destul, destul… Povestea ta întreagă

Îmi pare-atât de simplă și de dreaptă,

Dar cu atât mi-e paguba mai mare:

Pe proști îi mint credințele deșerte.

Pe-acei ce nu simt sufletul cum bate

Și mișcă-n toate lucrurile noastre…

Dar cei mai buni și-ar înțelege frații,

De n-ar fi frânți de-nvățătura ta!

LUCIFER

Vorbește deci cu soțul tău! Nu strică

Să te cunoști cât mai de-aproape însuți.

ADAM

Mulți mai tânjiți pe plaiurile-acestea?

ESCHIMOSUL

Da, mulți! Mai mulți decât aș fi în stare

Pe degete să număr. Este drept

Că-n jurul meu mi-am prăpădit vecinii,

Dar în zadar, căci alții noi răsar…

Și ce puține-s focele acum…

Fă tu, fă azi, de ești un Dumnezeu,

Mai multe foce, oameni mai puțini!

ADAM

Mi-a fost destul; vin să plecăm, Lucifer!

LUCIFER

Dar stai, măcar nevasta să-i vedem.

ADAM

Nu vreau s-o văd, căci un bărbat căzut

E pururea prilej de scârbă și

Numai dispreț trezește-n piept. Femeia,

Visul etern și drag al poeziei,

Când a căzut, e-o fiară ce-ngrozește!

Nu vreau s-o văd! Vin’ să grăbim de-aici…

(Lucifer, trăgând încet pe Adam spre bordei, sparge ușa și în prag iese Eva, nevasta Eschimosului. Adam stă încremenit și se miră.)

LUCIFER

Cum, n-o mai știi? E cunoștință veche…

Cuprinde-o-n brațe, căci sărmanul om

Se supără grozav de nu-i cinstești

În acest chip obișnuit soția.

ADAM

Cum s-o cuprind, eu, ce-am ținut în brațe

Pe-Aspásia? Doar licărind abia,

Îi mai revăd figura, dar se pare

Că s-a schimbat, sub ploaia de săruturi,

În animal!

ESCHIMOSUL (Intrând în bordei.)

      Nevastă, avem oaspeți!

Primește-ni-i!

(Eva se aruncă la sânul lui Adam și-l trage înăuntru.)

EVA

      Bine-ai venit, străine!

ADAM (Desfăcându-se.)

Vai, ajutor, Lucifer! Să plecăm!

Coboară-mă din viitor acasă!

Să nu mai văd ce crudă-mi este soarta,

Și lupta stearpă! Vreau să mă gândesc:

Mai lupt, ori ba, cu voia Lui de sus?

LUCIFER

Sfârșit e visul... Te trezesc, Adame!