ADAM

Ce țară e, ce neam, unde-am ajuns?

LUCIFER

Nu se mai știu aceste vorbe vechi.

N-a fost îngust hotarul unei patrii?

L-a zămislit prejudecata veche,

L-a apărat întrecerea haínă.

Pământu-ntreg e azi moșia largă.

Spre-un țel obștesc sunt oamenii tovarăși,

Iar peste buna viață-orânduită

Tronează-acum, în cinstea ei, știința.

ADAM

Iată,-idealul sufletului meu

S-a împlinit precum mi-a fost dorința.

De patrie, de-atâta-mi pare rău:

Putea trăi, socot, și-n rostul nou

Ideea, căci în pieptul omenesc

Trezește veșnic groază infinitul

Și-o stavilă își cere totdeauna!

Când se lărgește, pierde-n adâncime,

Se leagă de trecut și viitor,

Și teamă mi-e că lumea fără margini

Nu va trezi însuflețirea care

Mormintele părinților ne-o dau.

Acel ce varsă sânge pentru-ai lui,

Pentru prieteni, lacrimi dacă are.

LUCIFER

După cum văd, îți nărui idealul

Chiar înainte de-a-l vedea-ntrupat?

ADAM

Nu crede! Nu! Dar sunt nedumerit:

Ce gând va fi să strângă laolaltă,

Să-nchege iar întreaga lume largă,

Din nou să nască vechea-nsuflețire,

Eternul foc al bietei noastre inimi

Stârnit din mii și sute de nimicuri,

Și-n loc de-atâtea lupte fără rost,

Să ne arate-o țintă mai curată?

Dar, spune, unde ne găsim? Ce loc?

Ș-apoi mă du, vreau inima să-mi scald

În fericirea, după-atâta harță,

Răsplată dată omului trudit.

LUCIFER

Este-un falanster între multe alte,

Cămin pe seama omenirii noi.

ADAM

Ei, haidem, deci!

LUCIFER

      Nu! Stai! Prea te grăbești.

Schimbăm doar masca mai intâi! Ce-ar fi

Să coborâm Adam și Lucifer.

Ne-ar contesta o groază de savanți,

Ori ne-ar închide grabnic sub retorte.

ADAM

Din nou cu fleacuri vrei să mă momești?

LUCIFER

Ce vrei? Așa-i în lumea mea de duhuri.

ADAM

Fă, deci, cum crezi, dar isprăvește grabnic!

(Lucifer îi travestește pe amândoi în tovarăși de falanster.)

LUCIFER

Jos pletele! Îmbracă haina asta.

Așa…

ADAM

      Pe-acest savant să-l salutăm.

LUCIFER

Maestre, bun ajuns!

SAVANTUL

      În munca mare

Să nu mă tulburi, n-am vreme de fleacuri.

LUCIFER

Ne pare rău, Noi suntem candidați

De maiștri în al miilea falanster,

Și faima ta ne-a pus pe drumuri…

SAVANTUL

      Da,

Vi-e străduința vrednică de laudă.

O clipă pot să-mi întrerup lucrarea;

Dacă nu-mi scade în cazan căldura,

Materia îmi va-mplini voința.

LUCIFER

Vezi, nu mă-nșel. Și-n tine, scrutătorul

Ce-a ispitit și omul și natura,

Trăiește încă drojdia străveche

A vanității.

SAVANTUL

      Să petrecem deci…

Dar care ram de studiu v-ați ales?

ADAM

Nu ne-ngrădirăm setea în vreo tagmă -

Vrem o privire peste tot.

SAVANTUL

      Aici

Greșiți, căci rostul celor mari s-ascunde

În cele mici. Și sunt atâtea lucruri,

Iar traiul nostru știți cât e de scurt!

ADAM

Adevărat! Se cer și muncitori

Ce duc nisip și sapă bolovani,

Și fără ei nu se ridică zidul.

Dar ei se zbat rătăcitori în ceață

Și n-au habar la ce dau ajutor.

Întregu-l vede arhitectul singur;

Neiscusit o piatră să cioplească,

Creează totul ca un Dumnezeu.

E meșterul, deci, mare și-n știință.

LUCIFER

Bărbat ilustru, vezi de ce venirăm!

SAVANTUL

Bine-ați făcut, de-aceea vă cinstesc.

Ale științii-mbelșugate ramuri,

Înfățișând același organism,

Ne farmecă mai mult împreunate.

LUCIFER

Ca farmecul unei femei frumoase.

SAVANTUL

Cu toate-aceste, singură chimia…

LUCIFER

E simbolul de viață dătător.

SAVANTUL

Adevărat!

LUCIFER

      Vorbind de matematici,

Alt învățat mi-a spus același lucru.

SAVANTUL

Din slăbiciune-oricine se socoate,

Cu mintea lui, un centru-n univers.

LUCIFER

Ce bine e că ți-ai ales chimia…

SAVANTUL

Sunt pe deplin încredințat, dar haideți

Să cercetăm muzeul… Pe pământ

Nu-i mai găsiți pereche. Dobitoace

Din depărtarea vremurilor moarte,

În exemplare bine preparate,

Se văd aici. Printre părinții noștri,

În vremea lor de barbari, erau mii,

Și împărțeau cu ei domnia lumii.

Pe urma lor trăiesc povești ciudate, -

Vezi, ăsta-a fost locomobil, se zice.

ADAM

E calul, biet, din neam corcit, sărmanul.

Altul era pe vremuri Al-Borak.

SAVANTUL

De-acesta spun că,-n prietenie, omul

Îl găzduia fără folos sau plată,

Și el ghicea, privind cu mulțumire,

Ce gând poartă stăpânul… Ba se zice

Că chiar păcatul lui și-a însușit,

Proprietatea-l ispitea, ce credeți?

Cu viața lui, se spune, c-o păzea.

E scrisă-n cărți povestea asta-ntreagă;

V-o dau și eu, dar fără crezământ.

Căci din trecut sunt nebuníi o spuză

Ce ne-au rămas, ca basme moștenire.

ADAM

E câinele, și drept e tot ce-ai spus.

LUCIFER

Ia seama,-Adame! Ai să te descoperi.

SAVANTUL

Acesta-i sclavul omului sărac.

ADAM

Cum bou-i sclav de-a pururi la bogat.

SAVANTUL

Iat’ regele deșertului…

ADAM

      E leul,

Și tigrul, iată sprintena gazelă…

Ce dobitoace-au mai rămas pe lume?

SAVANTUL

Ciudat vorbești. La voi nu e tot astfel?

Trăiește ce-i util și tot ce încă

Știința n-a putut înlocui.

Trăiește oaia, porcul, dar nu crede

Că-n forma lor vulgară, de demult,

Cum le-a creat cu greșul ei natura:

Unsoare vie-i unul, celălalt

De lână și de carne-o masă. Ne slujesc,

Ca și cazanu,-n scopurile noastre.

Dar, precum văd, tu toate le cunoști.

Să trecem, deci. Aici sunt minerale:

Vedeți, enorm, un bulgăr de cărbune.

Vai, munți întregi erau odinioară

Și oamenii își adunau de-a gata

Ce din văzduh cu-atât amar de trudă

Topește azi știința. Ăst metal

Se cheamă fier și, pân-a nu se pierde,

De aluminiu nu era nevoie.

Iat-o fărâmă: aurul. Grozav

De însemnat și fără de folos.

Căci pe când încă omu,-ntunecat,

Credea-n ființe puse peste fire,

Cu tainic rost mai tari decât ursita,

Credea și-n aur. Pe altarul lui

Jertfea și drept, jertfea și bunăstare,

Și tot ce-i sfânt, ca-n schimb să puie mâna

Pe-o fărmitură fermecată, căci

Pe preț de aur tot putea avea;

Minune, chiar și pâine…

ADAM

      Mai arată

Și altele, căci toate le cunosc.

SAVANTUL

În adevăr, ești învățat, străine!

Să cercetăm deci flora de pe vremuri.

Aicea, vezi, păstrăm noi trandafirul

Ce s-a deschis în urmă pe pământ.

La drept vorbind e-o floare fără rost.

Cu alte mii și sute de surate

Fura pământul spicelor de grâu,

Pentru copiii mari, o jucărie.

Un semn ciudat al vremilor apuse,

Cum lumea-atunci de glume se ținea,

Căci flori creșteau și-n suflete atunci…

Fugare chipuri, prinse-n poezie,

Se legănau în visuri mincinoase.

Își irosea zadarnic forța omul,

Lăsându-și ținta vieții-nțelenită!

Iată, păstrăm ca raritate două

Astfel de lucruri: Prima poezie.

Pe scriitor, în zilele de-atunci,

Când, năzuind cu-ncredere nebună,

Cerea cuvânt și omul singuratic,

Se spune că-l chema Omer. O lume-ntreagă

A-nfiripat, din arătări nătângi,

Zicându-i Hades. Fiecare rând

L-arn desmințit de mult. Aici avem

Agricola de Tacit, o icoană

De râs și totuși vrednică de milă,

Din perioada epocii barbare.

ADAM

Tot mai există-aceste foi răzlețe?

Un testament din zile mari. Și nu pot

Să-nvâlvoreze-o flacără târzie

Și dor de fapte-n piept de epigoni,

Să prăbușească meșteșugul vostru?

SAVANTUL

Prea bine vezi! Am înteles și noi

Primejdia veninului ce-ascund.

De-aceea nu le-ngăduim citirea

Decât la oameni consacrați, stiinței,

Trecuți de anii șasezeci.

ADAM

      Dar doica,

Cu minunate cântece de leagăn,

Nu mai sădește-n inima plăpândă

Visări?

SAVANTUL

      A, da. Dar doicile, la noi,

Le spun ecuații pruncilor de sân,

Ori pun probleme de geometrie.

ADAM (Aparte.)

Călăilor! Și nu vă este groază

Cea mai frumoasă vârstă s-o furați,

Sărmane inimi?

SAVANTUL

      Mergem mai departe.

Ce curioase instrumente-aici,

Cu forma lor artistică. Acesta

Se cheamă: tun. Inscripția-i ciudată:

Ultima ratio regum. În ce chip

Se folosea, azi nu mai știm. Iat’ spada,

Unealtă numai pentru moarte. Cine

Lovea cu ea, n-avea nici o pedeapsă.

Acest tablou, de mână e lucrat,

Poate-a-nghițit o viață jumătate,

Și, spune, vezi, un basm fără-nțeles.

Azi săvârșește soarele-acest lucru

Și munca lui nu minte, cu credință

Slujește-o țintă bine hotărâtă.

ADAM (Aparte.)

Dar arta unde-i? Sufletul s-a dus…

SAVANTUL

Sunt tot obiecte vechi și fără noimă,

Copilăroase. Floare vezi pe ceașcă,

Pe scaune, iată, câte-un arabesc:

Risipa mare-a trudei omenești.

La fel e apa-n orișice pahar

Și orice jilț la fel îți dă odihnă.

Mașinile le-nfăptuiesc aceste

În cea mai simplă și firească formă.

Iar rostul lor croit înțelepțește

Tu l-ai pătruns, când știi că lucrătorul

Ce pregătește astăzi un șurub,

Viața-ntreagă-aceeași muncă face.

ADAM

De-aceea nu-i viață creatoare

Maestrul să-si întreacă-n iscusință!

Cum ar putea cereasca zămislire

Să și-o-nfiripe-n drumul ei ideea?

Când, vrând să lupte, își îndreaptă ochii

În lumea asta goală-orânduită:

Nici farmecul primejdiei nu-l simte

Și nici o fiară nu-i pândește calea.

M-a amăgit, deci, și știința… Simt

Că-o urâcioasă școală de copii

Mi-a hărăzit în locul fericirii…

SAVANTUL

Nu-i oare azi frățietate? Duce

Vreo lipsă omu-n năzuința lui?

În adevăr, s-ar cuveni pedeapsă

Acestor vorbe…

ADAM

      Spune-mi, dar, ideea

Ce strânge-acest popor într-un mănunchi

Și-nsuflețește, dând aceeași țintă.

SAVANTUL

Ideea e putința de-a trăi.

Când omu-ntâi în lume s-a ivit

Pământul tot era cămară plină.

Era destul ca mâna să-și întindă

Și orice poftă-și împlinea de-a gata.

El cheltuia deci fără socoteală;

Ca viermele în caș, prins de beție,

Din fantezii și mii de ipoteze

Își făurea îndemn și poezie.

Noi, azi, ajunși la ultima bucată,

Vom fi zgârciți, căci cașul e pe gata

Și prea ușor ne prăpădim de foame.

Vezi, soarele, în patru mii de ani

E-un glob răcit și nici un fir de iarbă

Nu va rodi pământu-ntreg atunci.

Patru milenii, deci, atâta timp

Avem putința să-l înlocuim.

E, cred, de-ajuns pentru știința noastră.

Doar apa e mijloc calorifer:

Din multele materii oxidate

Păstrează focul cel mai priincios.

Misterele din organismul nostru

Nu peste mult vor fi descoperite.

Chiar bine e că-aici ne-aduse vorba,

Căci cât pe-aci era să-mi uit retorta -

În acest sens e străduința mea.

LUCIFER

Îmbătrânește omul, dacă astăzi

În alambic vrea să-și închidă gândul

Și forța lui de organizator.

Chiar de ți-ai duce planul la izbândă,

Trezești un monstru, o idee mută,

O dragoste legată de-un cadavru;

Ființă dezmințită de natură,

Fără potrivnic, fără de-nrudire,

Când n-are cârmă-n fiecare ins.

Și rostul ei de unde-și împrumută,

Închisă de suflarea din afară,

Cu traiul ei ferit de suferință,

Născându-se sub sticla ta îngustă?

SAVANTUL

A, uită-te cum fierbe, cum lucește

Și forme noi cum tremură răzlețe,

Sub sticla caldă, fără greș închisă.

E potrivită azi și reacțiunea

Și înrudirea chimică. Mă-ascultă

Materia în voia mea supusă.

LUCIFER

Maestre, eu te-admir, dar nu-nțeleg.

Poți face tu materii înrudite

Să nu s-atragă, iar cele opuse

Să le silești să nu se mai respingă?

SAVANTUL

Ce fleacuri spui! Între materii doar

E veșnică această lege.

LUCIFER

      Bine,

Dar spune-mi drept, pe ce se-ntemeiază?

SAVANTUL

E legea-așa, fiindcă este lege.

Experiența ne arată astfel!

LUCIFER

Tu, precum văd, aprinzi sub oală focul -

Natura face toate celelalte.

SAVANTUL

Dar eu cu sticla-i limitez hotarul

Și-o smulg când vreau din umbra tăinuită.

LUCIFER

Dar până-acum nu văd un semn de viață.

SAVANTUL

Îl vei vedea. Eu, care-am ispitit

Tot organismul, tainele lui toate,

Și-am disecat de mii de ori viața…

ADAM

De-a pururea ai pescuit un stârv.

Căci, vezi, știința șchiopătează-n urma

Experienței proaspăt câștigate,

Asemeni trubadurului de curte

Ce vitejia regelui o cântă,

Dar n-are dar s-o poată profeți.

SAVANTUL

Vă bateți joc? Cum nu-nțelegeți voi

Că o scânteie-mi poate da viața?

ADAM

Dar, spune-mi tu, de unde iei scânteia?

SAVANTUL

Un pas mai am. Atâta mi-a rămas.

ADAM

Dar cel ce pasu-acesta n-a făcut,

N-a isprăvit nimic, nimic nu știe.

Toți ceilalți pași s-au depănat în curte

Și unul singur duce la altar.

Va fi vreun om să facă acest pas?

(În acest timp, fumul ce plutește deasupra retortei se îngrămădește și tună.)

GLASUL SPIRITULUI PĂMÂNTULUI (Din fum.)

Nu! Nu va fi! Căci alambicul vostru

Mi-e prea îngust și mi-e prea larg. Doar tu

Mă știi, Adame, alții nu mă știu.

ADAM

Ai auzit un glas de duh? Privește,

Privește, om neputincios și mândru:

Cum te măsori cu cel ce sus plutește?

SAVANTUL

Ai nebunit. Știi că mă pui pe gânduri?

(Alambicul crapă, spiritul dispare.)

S-a spart retorta. Opera mea mare

Pot s-o încep din nou acum. În clipa

Când prevedeam chiar ținta împlinită,

Un fir de păr, o întâmplare oarbă,

Cu taina ei din nou mă-oprește-n drum.

LUCIFER

Ursită se chema odinioară

Și nu era mai rușinos să cazi

De pumnul ei, ca de-ntâmplarea oarbă.

Ce-nseamnă asta?

(Se aude un clopoțel.)

SAVANTUL

      Munca s-a sfârșit.

E ceasul de plimbare. De prin fabrici

Și de la câmp se-ntorc. Sunt pedepsiți

Cei ce-au greșit și tot acum se-mpart

Neveste și copii. Putem să mergem,

Căci am de lucru.

(În rânduri lungi, vin bărbați, în altele femei, câteva cu copii, între ele și Eva. Cu toții fac cerc în mijlocul curții; un moșneag pășește în fața lor. Adam, Lucifer și savantul vin în față, lângă, muzeu.)

MOȘNEAGUL

      Numărul treizeci!

LUTHER (Ieșind din rând.)

Aici!

MOȘNEAGUL

      Din nou cu foc fără măsură

Ai încălzit cazanul. Cum văd eu,

Pe tine patima nebună te îndrumă

S-arunci întreg falansteru-n primejdii.

LUTHER

Cine-ar putea ispita să-și înfrâne,

Sălbateca materie când urlă

Și-n limbi de foc asupră-i se revarsă?

Când crește-n drum și vrea să te strivească,

Tu stai senin și-o întărești în clocot

Știind că poți avântul să-i supui.

Vai, nu cunoști a focului ispită,

Tu, care doar sub oală l-ai văzut.

MOȘNEAGUL

Ești prea-ndrăzneț. Azi să-l lipsiți de prânz.

LUTHER (Pleacă.)

Dar mâine iar îl întăresc din nou.

ADAM

Ce văd? De mult cunosc pe-acest bărbat.

Îl cheamă Luther.

MOȘNEAGUL

      Două sute nouă!

CASSIUS (Ieșind din rând.)

Prezent!

MOȘNEAGUL

      Îți spun acum a treia oară:

Tu din senin cați pricini și bătaie.

CASSIUS (Retrăgându-se.)

Cum din senin? Fiindcă nu mă plâng?

E laș acel ce cere ajutor

Când are brațe! Ori mi-a fost dușmanul

Mai slab? De ce nu s-a împotrivit?

SAVANTUL

Tăcere! Forma craniului tău

Nu-ndreptățește-ndemnurile rele,

Căci fără greș și nobilă se pare.

Dar n-ai astâmpăr! Sângele tău fierbe.

Să-l vindecăm pân’ se-mblânzește.

ADAM

      Cassius!

Nu-l mai cunoști pe cel ce la Filippi

Ți-a fost tovarăș… Pân-acolo deci

Poate cădea orânduiala stearpă,

Încât un piept așa măreț să-i pară

O stavilă, să nu-l mai prețuiască?

MOȘNEAGUL

E patru sute-acum la rând.

PLATO

      Aud!

MOȘNEAGUL

Tu iar din nou te-ai cufundat în visuri

Și vitele ce le-ai avut în pază

S-au răzlețit. Ca să fii treaz de-acum,

Ai să-ngenunchi pe boabe de porumb.

PLATO (Pășind încet.)

Să n-aveți grijă, voi visa frumos…

ADAM

A, Plato… Tu doreai societatea…

Și, drept răsplată, iată ce-ai ajuns.

MOȘNEAGUL

Să vie șaptezeci și doi.

MICHELANGELO (Iese din rând.)

      Aici sunt.

MOȘNEAGUL

Dezordonat ți-ai părăsit și astăzi

Atelierul…

MICHELANGELO

      Da, căci fac într-una

Numai picioare noi de scaun. Și-astea,

Cu forma lor netrebnică… De când

V-am tot rugat: lăsați-mă să schimb,

O urmă de podoabă să sculptez…

Nu mi-ați dat voie… V-am cerut atunci

Să-mi dați speteze să cioplesc… Zadarnic.

Eram aproape-n prada nebuniei

Când am fugit de chin… De meserie…

MOȘNEAGUL

Pentru stricarea ordinei, vei sta

Închis în casă-n ziua asta caldă.

ADAM

Michelangelo, Dumnezeu din tine

Ce iad simte când nu poate crea…

Câți cunoscuți zăresc în orice parte,

Suflete mari și forțe ancestrale…

Un dúșman vechi, iat-un martir aici -

Îngust i-a fost acestuia pământul…

Azi sunt pitici și seamănă cu toții…

Cum i-a chircit cu măiestrie statul.

A, Lucifer, să mergem… Inima

Priveliștea n-o rabdă mai departe.

MOȘNEAGUL

Sunt doi copii ce-au împlinit azi vremea

În care-aveau de mama lor nevoie.

I-așteaptă azi obștescul pedagogiu.

Aduceți-i!

(Din rând iese Eva și încă o femeie, cu copiii lor.)

ADAM

      Ce chip strălucitor!

Își are deci și lumea asta rece

Seninul ei?

LUCIFER

      Nu mai plecăm, Adame?

ADAM

Nu, dimpotrivă, — acuma mai rămânem.

MOȘNEAGUL

Savantule! Le cercetează craniul

Copiilor!

(Savantul vizitează copiii.)

EVA

      Vai, ce mă-așteaptă oare?

ADAM

Această voce…

LUCIFER

      E de rând femeia.

Te mișcă ea pe tine, ce-ai gustat

Din buzele Semiramidei?

ADAM

      Da,

Dar, vezi, atunci pe dânsa n-o știam.

LUCIFER

E basmul vechi ce-l spun îndrăgostiții.

Cu mintea lui socoate fiecare

C-a născocit el patima pe lume,

Că mai-nainte nimeni n-a iubit…

De mii de ani cunosc povestea asta.

SAVANTUL

Acest copil e bun de medic, celălalt

Va fi cioban.

MOȘNEAGUL

      Haid’, duceți-i de-aici.

(Pe copii vor să-i ducă. Eva se opune.)

EVA

Să nu-l atingi! Copilul e al meu.

Cine mi-l smulge sânului de mamă?

MOȘNEAGUL

Ce zăboviți? Luați-l!

EVA

      Drag copil,

Inima mea cu sânge te-a hrănit.

Unde-i puterea-n stare să strivească

Această veche legătură sfântă?

Cum să te las și să te pierd pe veci,

Între cei mulți, iar ochii mei zadarnic

Cercetători, de-a pururi să te caute

În sute de străini de-același port.

ADAM

Stați, oameni buni! De-aveți voi ceva sfânt,

Lăsați copilul mamei lui…

EVA

      Așa e!

Noroc să-ți deie Dumnezeu, străine!

MOȘNEAGUL

Încerci un joc primejdios, străine!

Dacă lăsăm din nou prejudecata

Familiei să-nvie, într-o clipă

Se năruie tot ce ne-a dat știința.

EVA

Ce-mi pasă de știința înghețată!

Să cadă-n fața glasului naturii.

MOȘNEAGUL

Ați isprăvit?

ADAM

      De el să nu vă-atingeți.

O spadă văd acolo și vă-nvăț

Cum se-nvârtește…

LUCIFER

      Vis răzleț, te-oprește!

(Pune mâna pe umărul lui Adam, care încremenește.)

Să simți puterea brațului ursit.

EVA

Copilul meu!…

(Cade. Îi duc copilul.)

MOȘNEAGUL

      Femeile aceste

Sunt fără soț. Cine le vrea, să spună!

ADAM

Eu v-aș ruga…

MOȘNEAGUL

      Savantul ce ne spune?

SAVANTUL

Bărbat aprins, femeie exaltată,

Dau neam corcit, nu-i bună-mperecherea.

ADAM

Nu pot s-o las, dacă mă vrea…

EVA

      A ta sunt,

Bărbat cinstit, cu inimă…

ADAM

      Femeie,

Cu tot pojarul inimii te vreau!

EVA

Da, șí eu simt că-n veci te voi iubi…

SAVANTUL

E-un caz de nebunie! E ciudat

Să vezi, în veacul nostru de lumină,

Cum spectri din trecut se mai ivesc.

E fenomenul curios… De unde-i?

ADAM

Din paradis o rază-ntârziată…

MOȘNEAGUL

E regretabil.

ADAM

      Nu vă fie milă.

E-atât de dulce nebunia noastră,

Și nicidecum trezia nu v-o vrem.

Doar tot ce-a fost pe lumea asta sfânt,

Tot ce-a fost mare,-a fost o nebunie

Ce n-a-ncăput în marginile minții.

Un glas de duh din sfere mai curate

Lin tremură, ca o cântare blândă,

Coboară-acum spre noi drept mărturie

Că ne-nrudim… Că amândoi alături

Disprețuim țărâna și căutăm

Un drum spre orizonturi mai înalte.

(Îmbrățișează pe Eva.)

MOȘNEAGUL

Ce-i ascultăm? Degrabă la spital!

LUCIFER

Haid’ repede! Călătorim, Adame!

(Se cufundă.)