PRIMUL CURTEAN

Ce crezi, cine-i; de se-ncălzește-acolo?

Eretic, ori strigoi?

AL DOILEA CURTEAN

      Nu pot să știu.

Nu mai e la modă să știi toate.

Doar cerșetori mai merg în jur de rug.

Dar nu mai sunt nebuni de bucurie,

Privesc tăcuți și murmură-ntre ei.

PRIMUL CURTEAN

Pe vremea mea era o sărbătoare,

Era acolo curtea, nobilimea…

Așa se strică timpurile bune.

(Pleacă.)

LUCIFER (Privind spre rug.)

Ce bun e focul în răcoarea serii!

În adevăr; cam de demult tot arde.

Dar mă cam tem că în curând adoarme,

Nu stins de-o hotărâre bărbătească,

Făcând loc unor nouă judecăți,

Ci-n veacu-acest fără de viață n-a fi

Cine s-arunce-un vreasc deasupra spuzii…

Eu am să zgribur. În zadar, așa e…

E mică moartea marilor idei.

(Rudolf și Adam, pășind în față.)

RUDOLF

Așează, Kepler, horoscopul. Uite:

Rău am visat azi-noapte și mi-e teamă

Ce conjuncturi îmi va fi atins steaua.

Că mai deunăzi capul șarpelui

Mi-o arăta în curte, nu prea bună.

ADAM

Va fi, stăpâne, precum poruncești.

RUDOLF

Trecând o dată timpul climateric

Începem iarăși opera cea mare,

Ce n-am putut îndeplini deunăzi.

Am răsfoit în Hermes Trismagistus,

Synesius, Albertus, Paracelsus…

În Solomon cu cheia lui, și alte,

Pân-am găsit greșeala ce făcusem.

Când noi topeam pe-mbătrânitul rege,

S-a arătat și leul roș, și corbul.

Din influența celor doi planeți

A răsărit Mercur în două fețe.

S-a cufundat deci piatra-nțelepciunii…

Dar am greșit noi focu-acest jilav

Și apa seacă, — vezi de ce n-a fost

Logodna sfântă, marea iscodire,

Ce-ntinerește vinele bătrâne,

Nobilitând metalul sur la față.

ADAM

Pricep, măria-ta!

RUDOLF

      Mai am o vorbă!

Vești rele-aud la curte,-n jurul tău.

C-ai fi supus unor doctrine noi.

Că dogmele bisericii le judeci,

Și chiar acum, când mama ta, știi bine,

E-n temniță sub grea învinuire

De-a fi strigoaie, cazi în bănuială.

De câte ori cu încăpățânare

În orice zi te străduiești s-o scapi.

ADAM

Măria-ta! Doar sunt copilul ei.

RUDOLF

Biserica e mama-adevărată.

Tu lasă lumea, fiule, cum este.

Neputincios, nu te gândi s-o schimbi.

Nu te-am umplut de-atâtea bunătăți?

Știi, tatăl tău era crâșmar, și eu

Cu mare greu putut-am boieria

Să ți-o desfac de orice îndoială.

Te-am înălțat la tronul meu și ástfel

La mâna albă a Barbarei Müller,

Deci, dragul meu, ia seama cum te porți.

(Adam, dus pe gânduri, se oprește la treptele estradei. Doi curteni trec în față.)

AL TREILEA CURTEAN

Te uită, iar visează astronomul.

AL PATRULEA CURTEAN

Nu-i dă odihnă gelozia, bietul.

Ce vrei, nu poate-n cercul nou de azi

Să-și potrivească firea de țăran.

AL TREILEA CURTEAN

El nu-nțelege că un cavaler,

Deși adoră ca pe-un sfânt femeia,

Ar fi în stare sângele să-și verse

O vorbă rea când i-ar umbri virtutea;

El alte ținte vede-n adorare.

(Eva, cu un alt grup, se alătură la cei doi curteni, și, râzând, lovește cu evantaliul umărul curteanului al doilea.)

EVA

Taci, cavalere! Pentru Dumnezeu!

Cu gluma ta mă faci să râd de moarte.

Vezi ăști doi domni ce cumpătați sunt! Spuneți,

Nu sunteți cumva molipsiți de duhul

Cel blestemat al înnoirii? Nu pot

Să văd rebeli întunecați

Ce-ar dărâma o lume strălucită,

Ca-n locul ei să puie alta nouă.

AL TREILEA CURTEAN

Dar, scumpă Doamnă, nu ne-ating pe noi

Aceste vorbe grele. Cine oare,

În cercul vostru ar dori schimbare?

PRIMUI. CURTEAN

Dar văd acolo, dacă nu mă-nșel,

Un gânditor cu fruntea-ntunecată.

EVA

E soțul meu, sărmanul. Domnilor,

Vă rog să mi-l scutiți de bănuieli,

Stiți doar unirea sfântă ce ne leagă!

El e bolnav, da, greu bolnav.

AL DOILEA CURTEAN

      Bolnavul

Acestor ochi strălucitori.

AL TREILEA CURTEAN

      Eu spun

Că, dacă dânsul ar avea-ndrăzneală

Din gelozie-un greu cuvânt să-ți zică,

Te-aș apăra cavalerește și

I-aș arunca mănușa mea în față.

(Ajung la Adam.)

Ce bine e că ne-ntâlnim, maestre!

Tocmai voiam să plec acum la țară:

O profeție-aș vrea, de ploaie.

PRIMUL CURTEAN

      Eu

Am un copil, aș vrea să-i știu planeta,

Azi-noapte-n miez de noapte s-a născut!

ADAM

V-așteaptă dimineață amândouă.

AL PATRULEA CURTEAN

Se-mprăștie cu toții, mergem și noi.

AL TREILEA CURTEAN

Aici e scara, noapte bună, Doamnă!

(Șoptind.)

Deci peste-un ceas.

EVA (Șoptind.)

      La dreapta,-n chioșc.

(Tare.)

Deci, somn ușor! Vin, dragul meu, Ioane!

(Pleacă toți. Adam și Eva pe estradă. Adam se așează în jețul lui. Eva lângă el. Se întunecă tot mai mult.)

EVA

Ioane, am nevoie de parale.

ADAM

N-am nici un ban. Toți câți au fost, i-ai luat.

EVA

Să sufăr deci mizerie de-a pururi…

Femeile la curte, ca păunii

În strălucire, toate mă privesc…

Mă rușinez să mă arăt, iar dacă

Vreun curtezan s-apleacă și, zâmbind,

Îmi spune că eu sunt regina serii,

Atunci rușinea ta o simt, că ăstfel

Poți înzestra la curte pe-o regină.

ADAM

Nu ostenesc eu zi și noaptea-ntreagă,

Știința mea nu pentru tine-o vând

Și-o otrăvesc cu vorbe de nimic?

Vezi, horoscop alcătuiesc, ascund

Ce sufletul mi-arată și vestesc

Cuvânt ce-l știu aievea mincinos.

Mi-e îndemnat obrazul să roșească,

C-am întrecut Sibilele în rele;

Ele credeau în profeția lor,

Dar eu nu cred… De dragul tău fac totul,

Căci unde pun eu plata vinovată?

Doar eu nimic nu vreau din lumea asta

Decât întinsul nopții înstelate

Și tăinuita armonie-a sferei.

Iar celelalte-a tale sunt… Dar, uite,

E visteria-mpărătească goală,

Plătește greu, cu multă rugăminte.

Ai tăi vor fi toți, dimineața, banii…

Și tot ești rea… De-aceea, vezi, mă doare.

EVA (Plângând.)

Mi-arunci în ochi jertfirea ce mi-o faci,

Dar, spune tu, eu n-am jertfit destul,

Când eu, mlădița casei boierești,

Mi-am alipit de rangu-ți îndoielnic

Tot viitorul, astfel c-ai ajuns

Și tu-ntre nobili? Poți tăgădui?

ADAM

Știința e de îndoielnic rang?

De-o naștere de rând e oare raza

Care din cer s-a coborât pe-o frunte?

În adevăr, mai nobil tu ce știi?

Ce astfel voi numiți e trecător,

Păpușă de țărână fără duh;

Puterea mea e-n tinerețe veșnic!

Femeie, tu de m-ai putea-nțelege

Și sufletul ți-ar fi-nrudit cu-al meu,

Cum te credeam la-ntâia sărutare,

Tu te-ai mândri cu mine, n-ai căuta

Din alte părți să-ți vie fericirea.

Tu n-ai da lumii tot ce dulce ai

Și casei tale n-ai spori amarul!

Cât te-am iubit, Barbara! Astăzi încă

Tot dragă-mi ești, dar este otrăvit

Nectaru-n care inima se scaldă.

Mi-e greu când văd ce mare-ai putea fi,

De-ai fi femeie! Ți-e-mpotrivă vremea,

Ea vede-n tine idolul-păpușă,

Cum cavalerii te-au visat, demult,

Dumnezeire, căci în vremea lor

Credeau ce spun, azi nu mai crede nimeni…

E-atât de mic în fața mea prezentul:

Păcat ascunde idolul-păpușă.

Te-aș părăsi și inima mi-aș smulge,

Deși cu greu aș fi mai împăcat

Și tu ai fi cu mult mai fericită.

Dar ne oprește vechea rânduială,

Biserica cu glasul de poruncă…

Deci, s-așteptăm pân’ ne desparte groapa.

(Își ia capul între palme. Eva, înduioșată, îl mângâie.)

EVA

Nu te-ntrista, Ioane, prea te-ntuneci

Când spun așa o vorbă, câteodată…

N-aș vrea de loc ca să te supăr. Dar,

La curte, știi, e lume-așa ciudată -

Cocoanele ironice și mândre -

Pot oare eu să stau în calea lor?

Așa-i că ți-a trecut?… Deci, noapte bună!

Să nu uiți mâine banii…

(Coboară treptele spre grădină.)

ADAM

      Ce amestec

Nebănuit de miere și otravă…

De ce te-atrage? Binele e-al ei,

Păcatul e al vremii ce-a născut-o.

Hei, famulus!

(Lucifer vine cu lampa și-o așează pe masă.)

LUCIFER

      Porunca ta, maestre!

ADAM

Nativitate și rețeta vremii

Îmi trebuie! Prepară-mi-le tu!

LUCIFER

Strălucitoare, se-nțelege! Cine

Ar cumpăra azi adevărul crud?

ADAM

N-o face chiar de tot peste putință.

LUCIFER

Nici n-aș putea să iscodesc ceva

Ce-ar supăra părinții… Fiecare

Vede-un Mesía-n noul lui născut,

Un astru luminos în căsnicie,

Abia târziu devine un nemernic.

(Eva, între timp, a ajuns la chioșc, de unde iese al treilea curtean.)

AL TREILEA CURTEAN

Ești o tirană! Prea mă faci s-aștept.

EVA

Cum? Ți se pare mare jertfa ta

În vântul rece-al serii șă aștepți

Când eu înșel un om atât de vrednic

Și-atrag asupră-mi blestemul din cer

Și judecata lumii pentru tine?

AL TREILEA CURTEAN

A, vorba lumii, blestemul din cer,

În taina noastră-aice nu pătrund.

ADAM (Pe gânduri.)

O vreme-am vrut ce-ntru nimic nu luptă,

Când nimeni nu-i, prejudecata veche,

Orânduiala urmelor bătute

S-o zdruncine… când pașnic și pe buză

Cu zâmbetul senin al nepăsării

Pot vindecarea ranelor s-aștept.

Dar în zadar rotit-a vremea, dacă

În piept trăiește sufletul și-acum,

Această sfântă moștenire tristă

Din cer căzută omului nătâng,

Ce luptă vrea și pacea ta o fură

Frângând, năvalnic, lenea voluptății…

Hei, famulus! Dă-mi vin! Dă-mi vin, că tremur

Vreau foc acum în lumea mea de gheață;

Doar ástfel pot să mă mai smulg arare

Din mlaștina prezentului pitic…

(Lucifer aduce vin, Adam bea.)

Deschide, o, nemărginită boltă,

Sfințita carte înaintea mea!

Când legea ta încep s-o pot pătrunde,

Prezentul uit și toate câte sunt…

Tu ești eternă, vremea-i trecătoare,

Tu ne înalți, ea ne coboară-n praf…

CURTEAN

De s-ar putea să fii a mea, Barbara,

Pe el l-ar duce Dumnezeu la dânsul,

I-ar da prilej să cerceteze cerul…

Cum o viață-ntreagă s-a trudit…

EVA

Taci, cavalere! Prea l-aș plânge mult.

De lacrimi n-aș putea să te sărut.

CURTEAN

De ce glumești?

EVA

      Spun purul adevăr.

CURTEANUL

Ce suflet tainic! Cine să-l priceapă?

Barbara, poate, nici nu mă iubești.

Ori, spune-mi tu, de mă găseai pribeag,

Trăind sărac… atunci m-ai fi iubit?

EVA

Adevărat că n-aș putea răspunde!

ADAM

Veni-va timp când gheața amorțirii

Se va topi și duhul mare-al vremii,

Întinerit de vlaga înnoirii,

Ca un județ, cu brațul hotărât

Va întrupa o așezare nouă!

(Se ridică și, împleticindu-se, pășește pe marginea estradei.)

Și ne-mpăcat găsi-va noi mijloace

Rostind cuvântul cel de mult ascuns,

Ce-asemeni unui vânt înfricoșat

Va pustii în calea lui ursită,

Zdrobindu-l chiar pe rostitorul lui.

(În depărtare răsună Marseileza.)

Auzi! Cântarea vremii viitoare,

Iată cuvântul, talismanul care

Va-ntineri pământul meu moșneag.