Tabloul X La Praga

(Scena se transformă deodată în decorul tabloului VIII. Adam, din nou Kepler, apare cu capul plecat pe masă. Lucifer, famulul lui, stă alături de el și-l atinge pe umăr. Mijește dimineața.)

LUCIFER

De astă dat’ rămâne ghilotina.

ADAM (Ridicându-se.)

A, unde sunt, și visurile unde-s?

LUCIFER

S-au risipit cu farmecul beției.

ADAM

Numai beția,-n vremea mea pitică,

De mai înaltă-mbătrânitul suflet…

Ce chip măreț îmi luminase ochii!

E orb acel ce nu poate să vadă

Dumnezeiasca cerului scânteie,

Oricât a fost cu sânge și noroi.

Măreț i-a fost păcatul și virtutea,

Și amândouă-atât de minunate,

Căci drumul lor îl despica puterea.

De ce? De ce m-am mai trezit din somn,

Ca să-nțeleg nimicnicia vremii,

Să-i văd păcatu-nvăluit în zâmbet,

Cu tot convoiul de minciuni în urmă.

LUCIFER

Cunosc și eu amărăciunea asta:

A doua zi după beție vine.

EVA (Ieșind din chioșc.)

Te du! Te du! Mi-e dreaptă bănuiala!

Îmi ceri să-mi omor soțul, — îndrăznești

Să crezi că poate fi și ucigașă

Femeia care minți că-i idealul

Ce ți-ai ales?

CURTEANUL

      Domol, vai, scumpa mea,

Te liniștește, pentru Dumnezeu;

Dacă ne văd, putem păți rușine.

ADAM

A fost deci vis femeile-amândouă,

Sau — ce vorbesc? — tot una-n două chipuri.

Schimbându-se cu valul sorții mele,

Ce azi străluce, mâine-n beznă moare.

EVA

Rușinea! Da! De-atâta-ți pasă ție,

Nu de păcatul care-l porți în taină,

Neprihănite cavaler al cinstei!

Voi până-atunci batjocoriți femeia

Până-amintirea vechei feciorii,

Ca pe-un eres, fără dispreț o calcă.

Atunci vedeți cu zâmbet de batjocuri

În ea unealta propriilor crime…

Te du! De-acum nu vreau să te mai văd.

CURTEANUL

Ce vorbe mari! Atunci suntem de râs

Când îmbrăcăm în port de sărbătoare

O întâmplare-atât de-obișnuită.

Deci ne vedem ca mai de mult. Vor fi

Din nou aceleași glume și surâsuri,

De tot ce-a fost nimic nu ne mai spunem.

La revedere, Doamnă.

(Pleacă.)

EVA

      Ce nemernic!

Iată-mă iar cu lacrimile mele

Și cu păcate-n suflet…

(Pleacă.)

ADAM

      Deci a fost

Totul un vis și s-a sfârșit acum…

Nu tot! Nu tot! Ideile înving

Materia ce poate fi înfrântă

De-un braț dușman! Dar ele-n veci trăiesc!

Le văd cum cresc credințele sfințite,

Cum, primenite-n calea lor măreață,

Încet întreaga lume o cuprind.

LUCIFER

Cum trece vremea, meștere! E ceasul…

Nerăbdător se-adună tineretul,

Să prindă taina-nțelepciunii tale…

(Trage clopoțelul atârnat în turnul observatorului.)

ADAM

Vrei să-ți bați joc de-mi amintești știința?

De lauda asta trebui’ să roșesc.

LUCIFER

Nu-nveți atâta tineret ales?

ADAM

Eu nu-i învăț! Îi pregătesc numai…

După cuvinte fără de-nțeles,

Ce nu pricep, le dau povața mea

Să facă una, sau să facă alta.

Neghiobul, vezi, se miră și socoate

Că este duh în vorbele frumoase…

Un meșteșug, atâta e: s-ascunzi,

După putință, tragerea pe sfoară.

(Vine un discipol, cu pași repezi, și urcă pe balcon.)

DISCIPOLUL

Te-ai îndurat, maestre, să mă chemi,

Ca să-mi alini și setea de știință,

Și să-mi îngădui să privesc în lucruri

Mult mai adânc decât pe alții crezi

Că e cu cale…

ADAM

      Da! Adevărat!

Ți-e străduința-atât de mare, că

Ți se cuvine dreptul ce mi-l ceri!

DISCIPOLUL

Aici sunt! Mi-arde sufletul de dor

Să pot pătrunde-n tainele naturii…

Să le-nțeleg pe toate, bucuros

Că peste ele mintea stăpânește:

Materie și spirit deopotrivă!

ADAM

Îmi ceri prea mult. Tu, un atom al lumii,

Cum ai vedea mărețul ei întreg?

Domnie ceri, știință și plăceri…

Povara lor de nu ți-ar strivi pieptul

Și tot ai ști… un Dumnezeu ai fi.

Cere puțin și poate se-mplinește.

DISCIPOLUL

Dezleagă-mi, deci, o taină din știință,

Oricare vrei, sunt în câștig cu ea,

Căci, meștere, eu nu-nțeleg nimic!

ADAM

Ei bine, deci, văd că ești vrednic. Iată,

Am să-ți arăt cel mai ascuns altar.

Cum îl văd eu, să-l vezi tu: adevărul.

Dar, uită-te, nu ne pândește oare

Vreun nechemat, căci e grozav cuvântul:

Aduce moarte-n lume și cutremur,

Dacă străbate în popor… Odată

Veni-va vremea — vai! de-ar fi aici! -

Când au să-l strige și pe uliți, dar

Atunci poporul n-o mai fi copil…

Dă-mi mâna, deci, și spune-mi că nu vinzi

Ce-ai înțeles… Așa! Acum ascultă!

DISCIPOLUL

Cum tremur de dorință și de frică!

ADAM

Cum ai fost zis mai adineauri? Spune!

DISCIPOLUL

Din rostul lumii nu-nțeleg nimic!

ADAM (Cu băgare de seamă.)

Ei vezi, nici eu! Și, crede-mi, nimeni altul:

Filozofia-i numai poezia

Acelora de care n-avem știre.

Și, între alte-nvățături, aceasta

E cea mai blândă, căci de capul ei

Petrece-n lume de-arătări și visuri.

Dar are încă-o droaie de tovarăși

Ce scriu pe prund, cu fruntea încrețită;

O linie prăpastie se cheamă,

Altar e cercul — cât pe-aci să râzi

Ce veselă e comedia, când

Pricepi că gluma e grozav de tristă,

Căci câtă vreme sufletu-n cutremur

Încónjură tot jocul din țărână,

Jur-împrejur sunt curse fără nume

Și gheara lor înhață pe-ndrăznețul

Ce-ar cuteza hotarul lor să-l treacă.

Vezi, nebunia pusă-n calea noastră,

Ce-apare drept o sfântă pietate,

Cum stă păzind puterea-nțelenită.

DISCIPOLUL

Pricep… pricep… Și-n veci va fi tot astfel?

ADAM

Asupra lor va râde viitorul,

Pe-omul de stat, crezut de noi azi mare,

Pe ortodoxul cărui ne-nchinăm

L-or porecli urmașii saltimbanc!

Când va veni lumina de aievea,

Bărbatul vrednic, simplu și firesc,

Ce sare-atunci când groapă vede-n cale

Și-și taie drum pe plaiuri largi, atunci

Doctrina, care duce azi de-a dreptul,

Cu ceața ei, la casa de nebuni,

Neânvățată toți o vor pricepe.

DISCIPOLUL

Aceasta-i limba ce-o vorbeau odată

Apostolii, la toți pe înțeles?

Dar dacă toate-s zdrențe fără rost,

Credința mea în artă să n-o iei,

Iar ca s-o-nvăț doar, totuși, legi vor fi.

Vreau să le știu.

ADAM

      Da, tinere, șí arta

Atunci e mai desăvârșită când

S-ascunde astfel să n-o vadă nimeni.

DISCIPOLUL

Să mă opresc la adevărul crud?

Nu e veșmântu-nchipuirii care

Însuflețește operele noastre?

ADAM

E drept, e drept. Cu duh astfél se-mbracă.

Astfel ajung egale cu natura,

Întruchipări cu suflet veșnic viu,

Căci altfel sunt păpuși neputincioase.

Să nu te temi că-nchipuirea ta

Trece hotarul larg al firii noastre,

Căci nu-s porunci și lege nu-i în artă!

Acel ce poartă-un Dumnezeu în suflet,

Va cuvânta, ori va săpa în piatră,

Va-nfiripa cântări neauzite,

Va plânge-amar când oasele îl dor

Și va zâmbi-n beția voluptății.

Taie drum nou, și își ajunge ținta.

Legi noi aduce întruparea lui,

Dar va rămâne pururi abstracțiunea,

Pentru pitici, o stavilă mai mult,

Fără să prindă áripi…

DISCIPOLUL

      Meștere!

Învață-mă deci ce să fac! Răspunde!

Atâtea nopți eu am jertfit științei,

Ca să devin acum egal cu proștii?

Atâta trudă în zadar pierdută?

ADAM

Pierdută nu-i! Câștigi îndreptățirea

Ispita ei disprețului s-o dai.

Cel ce n-a stat nicicând pierzării-n față,

E laș când dă-napoi! Viteazul însă

Poate privi o harță trecătoare;

Curajul lui înfrânge bănuiala.

Aruncă deci ăst vraf de pergamente,

Ăst mucegai de foi îngălbenite,

Le-aruncă-n foc! De veci zădărnicit-au

Statornicirea minții noastre limpezi,

Cruțându-ne de sarcina gândirii.

Din slova lor purced prejudecăți

Și rădăcină prind în lumea nouă

Păcatele atâtor veacuri moarte.

Le-aruncă-n foc! Și ieși în larg! Afară!

Din cărți să-nveți tu rostul unui cântec?

Și cum e codrul? pân’ viața trece

Între păreții prăfuiți și reci?

Ori socotești viața ta prea lungă,

De tot culegi la teorii din cărți?

Deodat’ să zicem școalei bun rămas, -

Pe tine-n cale tinerețea mândră.

Spre soare și spre cântec să te poarte.

Iar tu,-ndoielnic păzitor de suflet,

Mă du în lumea nouă ce s-a naște

Din crezul mare-al unui om, și când

În slobod zbor se va roti gândirea

Peste molozul vremii blestemate…

Share on Twitter Share on Facebook