Liturghia celor credincioşi

În altarul închis, preotul desface pe Sfânta Masă antimisul, acest înlocuitor de prestol (sau prestol portabil) – o pânză având reprezentată pe ea punerea în mormânt a Mântuitorului, pânză pe care urmează a fi aşezate Sfânta Pâine şi Potirul, pe care le-a pregătit la Proscomidie şi care vor fi aduse aici, solemn, sub privirile credincioşilor, din jertfelnicul lateral. Antimisul desfăcut aminteşte timpurile prigoanei împotriva creştinilor, când Biserica nu dispunea de un loc stabil şi nu putea să deplaseze Sfânta Masă, astfel că a început a se folosi de această pânză cu părticele de moaşte şi care s-a păstrat spre a face cunoscut, într-un anume fel, că nici astăzi ea nu este legată numai de o clădire, de un oraş sau de oricare alt loc, ci, asemenea unei corăbii, se poartă deasupra talazurilor lumii, fără să arunce niciunde ancora. Ancora ei este în ceruri. Antimisul desfăşurat apare pe Sfânta Masă ca şi cum s-ar afla de prima dată acolo şi ca şi cum adevărata slujbă ar începe de-abia acum. Aceasta pentru că, în timpurile de început ale creştinismului, abia acum se deschidea sanctuarul, care rămânea până atunci închis şi cu draperia lăsată în jos, din pricina prezenţei celor chemaţi; de aceea, abia acum este, până astăzi, momentul începerii rugăciunii credincioşilor. În altarul cu uşile împărăteşti închise, preotul îngenunchează înaintea Sfintei Mese şi, rostind două rugăciuni ale credincioşilor, se roagă pentru a fi el însuşi curăţit de păcate şi pentru ca să stea înaintea Sfântului Jertfelnic fără osândă, pentru a putea aduce jertfă mărturisind o conştiinţă neprihănită. Iar diaconul, stând pe amvon, în mijlocul bisericii, ca un înger care îndeamnă la rugăciune, ţinând orarul cu trei degete, îi cheamă pe credincioşi să se roage, cu aceleaşi rugăciuni de la începutul Liturghiei celor chemaţi. Iar credincioşii, străduindu-se să-şi aducă inimile într-o armonioasă stare de pace lăuntrică, mai de trebuinţă acum ca niciodată, rostesc chemarea „Doamne miluieşte”, rugându-se şi mai fierbinte pentru pacea de sus şi pentru mântuirea sufletelor noastre, pentru pacea a toată lumea, pentru bunăstarea sfintelor lui Dumnezeu biserici şi unirea tuturor, pentru sfântă biserica aceasta şi pentru cei ce cu credinţă, cu evlavie şi cu frică de Dumnezeu intră într-însa, pentru ca să fie izbăviţi de tot necazul, mânia, primejdia şi nevoia. Şi înalţă cu şi mai mare tărie, din inimile lor, chemarea: „Doamne miluieşte!”.

Din adâncul altarului, preotul rosteşte cu glas înalt: „înţelepciune!”, arătând prin aceasta că aceeaşi înţelepciune, acelaşi veşnic Fiu al lui Dumnezeu, al cărui sfânt cuvânt izvorăşte în chip văzut din Evanghelie şi care ne învaţă cum să trăim, va fi purtat acum sub înfăţişarea Sfintei Pâini, aduse drept jertfă pentru întreaga lume. Însufleţiţi de această aducere aminte, credincioşii îşi adună gândurile, pregătindu-se pentru cele mai sfinte acte şi slujiri de liturghisire ce vor urma. Preotul se roagă în taină, îngenunchind în faţa Sfintei Mese, cu această înălţătoare rugăciune: „Nimeni din cei legaţi cu pofte şi cu desfătări trupeşti nu este vrednic să vină, să se apropie sau să slujească Ţie, împărate al slavei; căci a sluji Ţie este lucru mare şi înfricoşător chiar pentru puterile cele cereşti. Dar totuşi, pentru iubirea Ta de oameni cea negrăită şi nemăsurată, fără mutare şi fără schimbare, Te-ai făcut om, şi Arhiereu al nostru Te-ai făcut şi, ca un stăpân a toate, ne-ai dat slujba sfântă a acestei jertfe liturgice şi fără de sânge; că singur Tu, Doamne Dumnezeul nostru, stăpâneşti cele cereşti şi cele pământeşti, care Te porţi pe scaunul heruvimilor, Domnul serafimilor şi împăratul lui Israel, Cel ce singur eşti sfânt şi întru sfinţi Te odihneşti. Deci, pe Tine Te rog, Cel ce singur eşti bun şi binevoitor, caută spre mine, păcătosul şi nevrednicul robul Tău, şi-mi curăţeşte sufletul şi inima de cugete viclene, învredniceşte-mă cu puterea Sfântului Tău Duh, pe mine, cel ce sunt îmbrăcat cu harul preoţiei, să stau înaintea sfintei Tale mese acesteia şi să jertfesc sfântul şi preacuratul Tău Trup şi scumpul Tău Sânge. Căci la Tine vin, plecându-mi grumajii mei, şi mă rog Ţie: Să nu întorci faţa Ta de la mine, nici să mă lepezi dintre slujitorii Tăi, ci binevoieşte să-Ţi fie aduse darurile acestea de mine păcătosul şi nevrednicul robul Tău. Că Tu eşti Cel ce aduci şi Cel ce Te aduci. Cel ce primeşti şi Cel ce Te împărţi, Hristoase Dumnezeul nostru, şi Ţie slavă înălţăm, împreună şi Celui fără de început al Tău Părinte şi Preasfântului şi Bunului şi de viaţă Făcătorului Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin”.

Uşile împărăteşti se deschid când rugăciunea se află la mijloc, astfel încât preotul mai poate fi văzut rugându-se cu mâinile ridicate deasupra capului. Diaconul, cu cădelniţa, iese din altar, pentru a pregăti calea împăratului tuturor şi, prin răspândirea din belşug a fumului de tămâie, înălţând nor de bună-mireasmă, prin care va trece Cel purtat de heruvimi, aduce aminte că rugăciunea credincioşilor trebuie să se înalţe ca fumul de tămâie înaintea Domnului şi că, devenind cu toţii, după cuvântul Apostolului, purtători de bună-mireasmă întru Hristos, trebuie să nu uităm că se cuvine să fim curaţi precum heruvimii, pentru a-L primi pe Domnul. Iar cântăreţii de la ambele strane înalţă, în numele poporului din biserică, cântarea heruvimică: „Noi, care pe heruvimi cu taină închipuim şi făcătoarei de viaţă Treimi întreit-sfântă cântare aducem; toată grija cea lumească, acum să o lepădăm, ca pe împăratul tuturor să-L primim pe Cel înconjurat în chip nevăzut de cetele îngereşti. Aliluia, Aliluia, Aliluia”.

La vechii romani exista tradiţia ca împăratul nou ales să fie purtat pe dinaintea poporului pe scut, escortat de legiuni de ostaşi care ţineau deasupra lui mulţime de suliţe aplecate. Această cântare a fost alcătuită de un împărat care a căzut, prosternându-se, la picioarele împăratului împăraţilor, Celui purtat sub umbrirea lăncilor heruvimilor şi legiunilor cereşti, închinându-se măreţiei Sale cu toată măreţia lui pământească. În primele timpuri ale creştinismului, înşişi împăraţii intrau, cu smerenie, în procesiunea celor ce purtau Sfântul Potir.

Această cântare este de potriva celei îngereşti, după cum, în cele înalte, cântă nevăzutele puteri. Preotul şi diaconul, zicând în taină aceeaşi cântare heruvimică, se apropie de jertfelnicul lateral, unde a fost săvârşită Proscomidia. Venind lângă Sfintele Daruri acoperite cu Aerul, diaconul cuvântează: „Ridică, stăpâne!”. Preotul ridică Aerul şi i-l pune pe umărul stâng, glăsuind după cum urmează: „Ridicaţi mâinile voastre la cele sfinte şi binecuvântaţi pe Domnul!”. Apoi ridică discul cu Agneţul şi îl aşază pe capul diaconului, el însuşi luând Sfântul Potir; şi, precedaţi de purtătorul de lumânare sau de candelă, ies pe uşa laterală, cea dinspre miazănoapte, în mijlocul poporului. Dacă slujba se celebrează în sobor, cu mai mulţi preoţi şi diaconi, atunci unul poartă discul, altul potirul, al treilea Sfânta Linguriţă de împărtăşanie, al patrulea copia, cu care s-au tăiat părticelele din Sfântul Trup. Pot fi scoase toate accesoriile, până şi buretele cu care s-au adunat firimiturile din Sfânta Pâine de pe disc şi care închipuie acel burete îmbibat cu oţet şi cu fiere, pe care oamenii I l-au întins să-l soarbă Creatorului lor. În timpul cântării heruvimice, cea asemănătoare cu cântările puterilor cereşti, se formează procesiunea solemnă numită Vohodul (ieşirea) cel mare.

La vederea împăratului tuturor, purtat sub smerita înfăţişare a Agneţului, aşezat pe disc, ca pe un scut, înconjurat de sculele pătimirii sale pământeşti, precum cu nenumărate şi nevăzute suliţe, de tainice oşti şi începătorii, toţi îşi pleacă până la pământ capetele, rugându-se cu cuvintele tâlharului, care a strigat către Domnul pe cruce: „Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru împărăţia Ta!”. Procesiunea se opreşte în mijlocul bisericii. Preotul foloseşte această clipă solemnă pentru ca, de faţă cu Darurile care sunt purtate, să pomenească înaintea Domnului numele tuturor creştinilor, începând cu cei pe umerii cărora apasă cele mai grele şi mai sfinte îndatoriri şi de îndeplinirea cărora atârnă fericirea obştească şi propria lor mântuire sufletească, încheind cu cuvintele: „Şi pe voi, pe toţi, dreptmăritorilor creştini, să vă pomenească Domnul Dumnezeu întru împărăţia Sa, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor!”. Cântăreţii sfârşesc cântarea heruvimică cu un întreit „Aliluia”, vestind perpetua prezenţă a Domnului în lume. Procesiunea intră în altar, prin uşile împărăteşti. Primul intră diaconul, care se opreşte în partea dreaptă a uşilor, întâmpinându-l pe preot cu cuvintele: „Preoţia ta să o pomenească Domnul Dumnezeu întru împărăţia Sa”. Preotul îi răspunde: „Diaconia ta să o pomenească Domnul Dumnezeu întru împărăţia Sa, acum şi pururea şi în vecii vecilor!”. Apoi aşază Sfântul Potir şi pâinea care închipuie trupul lui Hristos pe pres-tol, ca şi când le-ar pune în mormânt. Uşile împărăteşti se închid, precum intrarea în mormântul Domnului; draperia dverei este lăsată în jos, asemeni pietrei puse la gura mormântului. Preotul, după ce a luat de pe creştetul diaconului Sfântul Disc, ca şi când ar fi coborât trupul Domnului de pe Cruce, îl aşază pe antimisul desfăcut, ca pe un giulgiu, însoţindu-şi gestul cu cuvintele: „Iosif cel cu bun chip de pe lemn luând preacurat trupul Tău, în giulgiu curat înfăşurându-l şi cu miresme, în mormânt nou îngropându-l l-a pus”. Apoi, amintind omniprezenţa Celui ce zace acum în mormânt, zice în taină: „în mormânt cu trupul, în iad cu sufletul, ca un Dumnezeu, în rai cu tâlharul şi pe scaun împreună cu Tatăl şi cu Duhul ai fost Hristoase, toate umplându-le, Cel ce eşti necuprins”. Făcând apoi aducere aminte a slavei de care s-a umplut mormântul acela, cuvântează: „Ca un purtător de viaţă şi mai înfrumuseţat decât raiul cu adevărat şi decât toată cămara împărătească mai luminat s-a arătat, Hristoase, mormântul Tău, izvorul învierii noastre”. Şi luând pocrovăţul de pe disc şi de pe potir, precum şi Aerul de pe umărul diaconului, pocroveţe care de astă dată nu mai simbolizează scutecele cu care a fost înfăşat Pruncul Iisus, ci giulgiul şi legăturile de înmormântare cu care a fost înfăşat trupul Său mort, le cădeşte cu tămâie, acoperind din nou cu ele discul şi potirul, rostind: „Iosif cel cu bun chip de pe lemn luând preacurat trupul Tău, cu giulgiu curat înfăşurându-l şi cu miresme, în mormânt nou îngropându-l l-a pus”. Apoi, luând cădelniţa de la diacon, cădeşte Sfintele Daruri, făcând de trei ori închinăciuni în faţa lor. Pregătindu-se pentru aducerea jertfei ce va începe, murmură cuvintele lui David proorocul: „Fă bine, Doamne, întru bunăvoirea Ta, Sionului, şi să se zidească zidurile Ierusalimului. Atunci vei binevoi jertfa dreptăţii, prinosul şi arderile de tot; atunci voi pune pe altarul Tău viţei”. Fiindcă, până când Dumnezeu însuşi nu va zidi în sufletele noastre zidurile Ierusalimului, ca să ni le păzească de năvălirile cărnii, nu vom fi în stare să-l aducem nici jertfe şi nici nu se va înălţa către cer văpaia rugăciunii duhovniceşti, împrăştiindu-se din pricina gândurilor lăturalnice, a patimilor care ne împresoară, a viforului de tulburări sufleteşti. Rugându-se pentru curăţia sa, în întâmpinarea jertfei ce stă să înceapă, dă cădelniţa diaconului şi, plecându-şi creştetul, îi spune: „Pomeneşte-mă, frate şi împreună-slujitorule!”. „Preoţia ta să o pomenească Domnul Dumnezeu întru împărăţia Sa”, răspunde diaconul şi, la rândul său, dându-şi seama de nevrednicia sa, îşi apleacă fruntea şi, cu orarul în mână, îi spune: „Roagă-te pentru mine, stăpâne sfinte!”. Preotul îi răspunde: „Duhul Sfânt să vină peste tine şi puterea Celui preaînalt să te umbrească”. Diaconul: „Acelaşi Duh să lucreze împreună cu noi, în toate zilele vieţii noastre”. Şi, pătruns de conştiinţa nevredniciei sale, diaconul adaugă: „Pomeneşte-mă, stăpâne sfinte!”. Preotul: „Să te pomenească Domnul Dumnezeul întru împărăţia Sa, acum şi pururea şi în vecii vecilor!”. Diaconul rosteşte: „Amin”. După ce îi sărută mâna, iese pe uşa dinspre miazănoapte, spre a chema poporul la rugăciune pentru Cinstitele Daruri ce s-au pus înainte, pe prestol.

Ieşind pe amvon, cu faţa spre uşile împărăteşti, ridică cu trei degete orarul, aşa cum şi-ar ridica aripa un înger care cheamă la rugăciune, rostind apoi un rând de cereri, altele decât cele de până acum. Începute cu chemarea la rugăciune pentru darurile ce s-au adus pe prestol, acestea trec repede în cereri pe care doar credincioşii care trăiesc în Hristos cutează a le înălţa către Domnul.

„Ziua toată desăvârşită, sfântă, în pace şi fără de păcat, de la Domnul să cerem”, cheamă diaconul; adunarea credincioşilor, unindu-şi glasurile cu corul, zice din adâncul inimilor: „Dă, Doamne!”. „înger de pace, credincios, îndreptător, păzitor sufletelor şi trupurilor noastre, la Domnul să cerem!” Poporul: „Dă, Doamne!”. „Milă şi iertare de păcatele şi de greşelile noastre, la Domnul să cerem!”. Poporul: „Dă, Doamne!”. „Cele bune şi de folos sufletelor noastre şi pace lumii, la Domnul să cerem!” Poporul: „Dă, Doamne!”. „Cealaltă vreme a vieţii noastre în pace şi întru pocăinţă a o săvârşi, la Domnul să cerem!” Poporul: „Dă, Doamne!”. „Sfârşit creştinesc vieţii noastre, fără durere, neînfruntat, în pace, şi răspuns bun la înfricoşătoarea judecată a lui Hristos, să cerem!” Poporul răspunde: „Dă, Doamne!”. „Pe Preasfânta, curata, preabinecuvântata, mărita Stăpâna noastră, de Dumnezeu Născătoarea şi pururea Fecioara Măria, cu toţi sfinţii pomenind-o, pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră, lui Hristos Dumnezeu să o dăm!”

Cu dorinţa sinceră de a se preda pe ei înşişi şi unii pe alţii lui Hristos Dumnezeu, adunarea credincioşilor exclamă: „Ţie, Doamne!”. Ectenia se termină cu ecfonisul: „Cu îndurările Unuia-Născut Fiului Tău, cu care eşti binecuvântat, împreună cu Preasfântul şi bunul şi de viaţă făcătorul Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor”. Poporul, într-un glas: „Amin!”.

Altarul continuă să rămână închis. Preotul încă nu începe Sfânta Jertfă, mai sunt multe lucruri care preced cina mistică; din adâncul altarului salută cu cuvintele Mântuitorului însuşi: „Pace tuturor!”. I se răspunde: „Şi duhului tău!”. De pe amvon, diaconul trimite chemare tuturor, ca pe timpul primilor creştini, să se arate iubitori unii faţă de alţii: „Să ne iubim unii pe alţii, ca într-un gând să mărturisim!”. Ultimele cuvinte ale chemării sunt preluate de credincioşi, care cântă: „Pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită”, vestind că, de nu ne vom iubi unii pe alţii, nu vom putea iubi pe Cel ce este, tot, numai iubire; iubire deplină şi desăvârşită, care cuprinde în Treime şi pe cel ce iubeşte, şi pe cel iubit, şi însăşi fapta de a iubi, prin care omul iubitor îl iubeşte pe cel iubit. Cel ce iubeşte: Dumnezeu-Tatăl; Cel iubit: Dumnezeu-Fiul; iubirea însăşi care îi leagă: Dumnezeu-Duhul Sfânt. În altar, preotul face trei închinăciuni, rostind în taină: „Iubi-te-voi, Doamne, virtutea mea; Domnul este întărirea mea şi izbăvitorul meu”; şi sărută Sfântul Disc şi Sfântul Potir, acoperite cu pocroveţe, sărută marginea Sfintei Mese şi, oricâţi preoţi liturghisitori s-ar afla, toţi fac la fel; apoi îşi dau unii altora sărutare. „Cel mare” spune: „Hristos în mijlocul nostru!”. I se răspunde: „Este şi va fi!”. Diaconii, de asemenea, oricât de mulţi ar fi, îşi sărută mai întâi fiecare orarul pe locul unde este reprezentată o cruce, apoi îşi dau sărutare unii altora, rostind aceleaşi cuvinte.

Mai demult, toţi cei aflaţi în biserică îşi dădeau şi ei, unii altora, sărutare, bărbaţii între ei, femeile între ele, spunând: „Hristos în mijlocul nostru!”, pentru a-şi răspunde îndată: „Este şi va fi!”. De aceea şi astăzi, cei ce iau parte la Sfânta Liturghie îi „adună” în minte pe toţi creştinii, nu doar pe cei de faţă, ci şi pe cei absenţi, nu numai pe cei ce le sunt aproape de inimă, dar şi pe neprieteni; se grăbesc a se împăca cu cei faţă de care s-au arătat vreodată neiubitori sau nemulţumiţi, tuturor acestora trimiţându-le în gând sărutarea păcii şi spunând în taină: „Hristos în mijlocul nostru!”. Şi răspund pentru ei: „Este şi va fi!”. Fiindcă, de nu va fi aşa, mort va fi creştinul pentru toate sfintele slujiri ce vor urma, după cuvântul lui Hristos: „Lasă darul tău acolo, înaintea altarului, şi mergi întâi şi împacă-te cu fratele tău şi apoi, venind, adu darul tău”. Şi într-alt loc din Scriptură: „Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească”.

Stând pe amvon, cu faţa către popor, ţinând cu trei degete orarul, diaconul rosteşte vechea strigare: „Uşile, uşile!”, cea care în timpurile de demult era adresată străjerilor care stăteau în faţa uşilor, pentru ca nimeni dintre păgâni, care îşi făcuseră obicei să tulbure slujbele creştine, să nu pătrundă cu neruşinare şi pângăritor în biserică. Astăzi, aceste cuvinte sunt adresate celor de faţă, ca să-şi păzească uşile inimilor, unde s-a sălăşluit iubirea, pentru a nu pătrunde acolo vrăjmaşul iubirii, iar uşile gurii şi ale urechilor să se deschidă pentru a asculta „Simbolul credinţei”, drept care se ridică dvera din dreptul uşilor împărăteşti (sau „dvera de sus”), cea care se ridică atunci când mintea se cere a fi concentrată asupra tainelor preaînalte. Iar diaconul îndeamnă la atenţie cu cuvintele: „înţelepciune, să luăm aminte!”. Cântăreţii, cu glas neşovăitor, bărbăteşte, ca şi cum ar cânta, dar semănând mai degrabă cu un recitativ, citesc expresiv şi ferm: „Cred într-Unui Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute”. Păstrând o mică pauză, pentru ca să rămână bine întipărită în mintea tuturor prima persoană a Sfintei Treimi, Dumnezeu-Tatăl, continuă, ridicând nu prea mult tonul: „Şi întru-Unul Domn, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut, mai înainte de toţi vecii. Lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut iar nu făcut, Cel de o fiinţă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut. Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Măria şi S-a făcut om. Şi S-a răstignit pentru noi, în zilele lui Ponţiu Pilat, şi a pătimit, şi S-a îngropat; şi a înviat a treia zi după Scripturi. Şi S-a suit la ceruri şi sade de-a dreapta Tatălui; şi iarăşi va veni cu mărire, să judece viii şi morţii, a Cărui împărăţie nu va avea sfârşit. Şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă făcătorul, Care din Tatăl purcede, Cel ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi mărit, Care a grăit prin prooroci”. Păstrând pauză o clipă, pentru a se întipări desluşit în mintea tuturor a treia persoană a Sfintei Treimi – Dumnezeu-Duhul Sfânt, rostirea „Crezului” continuă: „întru-una sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică; mărturisesc un botez, întru iertarea păcatelor. Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie. Amin”.

Cântăreţii rostesc cu glas tare, bărbăteşte, ferm, ca şi cum fiecare cuvânt al acestei mărturisiri de credinţă s-ar înălţa drept din inimă, iar credincioşii repetă fiecare, odată cu ei, cuvintele „Simbolului credinţei”. Sporind cu inima şi cu duhul, îmbărbătându-se, stând drept în faţa Sfântului Prestol, care acum închipuie) Sfânta Masă a cinei celei de taină, preotul repetă în sine „Simbolul credinţei” şi toţi liturghisitorii îl spun în sine, făcând să se clatine uşor, deasupra Sfintelor Daruri, Sfântul Aer.

Cu pas neşovăitor, diaconul iese din altar, glăsuind: „Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte, Sfânta Jertfă cu pace a o aduce”. Adică să stăm cu bunăcuviinţă, aşa cum se cade să stea omul înaintea lui Dumnezeu, cu înfiorare, cu frică şi, în acelaşi timp, cu duh de bărbătească îndrăzneală, dând laudă lui Dumnezeu, făcând să se restatornicească în inimi armonia păcii, fără de care nu este cu putinţă să te înalţi către Dumnezeu. Răspunzând îndemnului, întreaga biserică, aducând drept jertfă lauda buzelor cuvântătoare şi înmuierea inimilor învârtoşate, psalmodiază după corul cântăreţilor: „Mila păcii, jertfa laudei”. În Biserica primară era obiceiul ca în această clipă să se aducă untdelemn, simbolul oricărei înmuieri uşurătoare. Cuvintele „untdelemn” şi „milă” sună în greceşte la fel.

În această clipă, în altar, preotul ridică Aerul de pe Sfintele Daruri, îl sărută şi îl pune deoparte, zicând: „Harul Domnului…” Iar diaconul, reintrând în altar şi luând în mâini o ripidă, o clatină uşor, cu evlavie, deasupra darurilor.

Trecând acum la săvârşirea cinei mistice, preotul trimite din altar, poporului, această binevestitoare urare: „Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu-Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh, să fie cu voi cu toţi!”. La aceasta toţi răspund: „Şi cu duhul tău!”. Iar altarul care înfăţişa mormântul Domnului, săpat în stâncă, închipuie acum foişorul în care s-a pregătit cina cea de taină. Prestolul care simboliza mormântul este acum masă, nu mormânt. Făcând aducere aminte de Mântuitorul, Care Şi-a ridicat privirile în sus, înainte de a da ucenicilor Săi dumnezeiască hrană, preotul înalţă glas: „Sus să avem inimile!”. Poporul din biserică îşi îndreaptă gândul la ceea ce se va săvârşi (şi anume că în această clipă Mielul lui Dumnezeu merge să se jertfească pentru noi, iar dumnezeiescul Sânge al Domnului însuşi se varsă în potir pentru curăţirea noastră, iar puterile cereşti, alăturându-se preotului, se roagă pentru noi); cugetând la toate acestea, înălţându-şi inimile de pe pământ la cer, din întuneric la lumină, credincioşii înalţă glas, toţi deodată: „Avem către Domnul!”.

Făcând aducere aminte de Domnul, Care a mulţumit, ridicându-Şi ochii spre cer, preotul glăsuieşte: „Să mulţumim Domnului!”. Poporul răspunde: „Cu vrednicie şi cu dreptate este a ne închina Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, Treimii celei de o fiinţă şi nedespărţite”. Iar preotul se roagă în taină: „Cu vrednicie şi cu dreptate este a-Ţi cânta Ţie, pe Tine a Te binecuvânta, pe Tine a Te lăuda, Ţie a-ţi mulţumi, Ţie a ne închina, în tot locul stăpânirii Tale; căci Tu eşti Dumnezeu negrăit şi necuprins cu gândul, nevăzut, neajuns, pururea fiind şi acelaşi fiind: Tu şi Unul-Născut Fiul Tău şi Duhul Tău cel Sfânt. Tu din nefiinţă la fiinţă ne-ai adus pe noi şi căzând noi, iarăşi ne-ai ridicat şi nu Te-ai depărtat, toate făcându-le până ne-ai suit la cer şi ne-ai dăruit împărăţia Ta ce va fi. Pentru toate acestea, mulţumim Ţie şi Unuia-Născut Fiului Tău şi Duhului Tău celui sfânt, pentru toate pe care le ştim şi pe care nu le ştim; pentru binefacerile Tale, cele arătate şi cele nearătate, ce ni s-au făcut nouă. Mulţumim Ţie şi pentru Liturghia aceasta, pe care ai binevoit a o primi din mâinile noastre, deşi stau înaintea Ta mii de arhangheli şi zeci de mii de îngeri, heruvimii cei cu ochi mulţi şi serafimii cei cu câte şase aripi, care se înalţă zburând, cântarea de biruinţă cântând, strigând, glas înălţând şi grăind: Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot, plin este cerul şi pământul de mărirea Lui!”.

Această triumfătoare cântare a serafimilor, pe care au auzit-o în sfintele lor vedenii proorocii, va fi preluată de cântăreţi, purtând gândurile rugătorilor către nevăzutele ceruri şi îndemnându-i să repete odată cu serafimii: „Sfânt, sfânt, sfânt Domnul Savaot”… plutind, împreună cu serafimii, deasupra prestolului slavei dumnezeieşti. Şi fiindcă în această clipă întreaga biserică aşteaptă să se pogoare Dumnezeu însuşi, ca să Se aducă pe Sine jertfă pentru toţi, cântării serafimilor, care răsună în ceruri, i se adaugă şi cea a tinerilor din poporul evreu, care au salutat intrarea în Ierusalim a Domnului, aşternându-i în cale ramuri verzi: „Osana, întru cei de sus”, fiindcă Domnul se pregăteşte acum să intre, ca într-un mistic Ierusalim, în biserică. Diaconul continuă să umbrească uşor, cu ripida, Sfintele Daruri, ca pentru a le apăra să nu cadă nimic străin peste ele şi simbolizând prin aceasta adierea harului, iar preotul se roagă mai departe, în taină: „Cu aceste fericite Puteri şi noi, Iubitorule de oameni, Stăpâne, strigăm şi grăim: Sfânt eşti şi Preasfânt, Tu şi Unul-Născut Fiul Tău şi Duhul Tău cel Sfânt. Sfânt eşti şi Preasfânt şi slava Ta este plină de măreţie. Căci Tu ai iubit lumea Ta atât de mult încât pe Unul-Născut Fiul Tău L-ai dat, ca tot cel ce crede întrânsul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Şi Acesta venind şi toată rânduiala pentru noi plinind, în noaptea în care a fost vândut şi mai vârtos, însuşi pe Sine s-a dat pentru viaţa lumii, luând pâinea cu sfintele şi preacuratele şi fără prihană mâinile Sale, mulţumind şi binecuvântând, sfinţind şi frângând, a dat Sfinţilor Săi Ucenici şi Apostoli, zicând”… şi preotul înalţă glas mare, repetând cuvintele Mântuitorului: „Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu, care se frânge pentru voi spre iertarea păcatelor”. Toată biserica rosteşte, odată cu cântăreţii: „Amin”. Iar diaconul, cu orarul ridicat, arată preotului Sfântul Disc, pe care este aşezată pâinea. Preotul se roagă în taină: „Asemenea şi paharul, după cină, zicând”…; şi în timp ce diaconul arată de astă dată către pahar, cuvântează puternic: „Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu, al Legii celei Noi, care pentru voi şi pentru mulţi se varsă, spre iertarea păcatelor”. Şi tot atât de tare poporul înalţă glas: „Amin”.

Preotul continuă să se roage în taină: „Aducându-ne aminte, aşadar, de această poruncă mântuitoare şi de toate cele ce s-au făcut pentru noi: de cruce, de groapă, de învierea cea de-a treia zi, de suirea la ceruri, de şederea cea de-a dreapta şi de cea de-a doua şi iarăşi slăvită, venire”. După ce a rostit acestea în taină, înalţă glas mare, zicând: „Ale Tale, dintru ale Tale, Ţie Ţi-aducem de toate şi pentru toate”. Punând deoparte ripida, diaconul ridică Sfântul Disc şi Sfântul Potir; altarul nu mai este acum foişorul cinei celei de taină, prestolul nu mai este masa; el a devenit acum jertfelnicul pe care se aduce înfricoşătoarea jertfă pentru întreaga lume, Golgota pe care s-a săvârşit dumnezeiasca Jertfă. Este clipa aducerii jertfei şi a rememorării jertfei Creatorului. Oamenii se înclină în faţa puterii pământeşti; arată cinstire, respect, supunere şi unora dintre ei, dar jertfă aduc numai Creatorului. Aducerea de jertfă nu a încetat, de la facerea lumii; şi sub orice formă s-ar fi făcut, era cerută nu jertfa în sine, ci duhul de umilinţă cu care era adusă. De aceea, tu, cel ce te afli acum de faţă, adu-ţi aminte că, în această clipă, preotul, având aţintiţi ochii minţii spre cele de departe, lepădând toată grija şi tot gândul lumesc, este asemenea lui Avraam, care, urcându-se pe munte spre a aduce jertfă, şi-a lăsat jos şi soţia, şi robul, şi asinul, luând cu sine numai lemnele amarnicei mărturisiri a păcatelor, pentru a le arde cu focul căinţei, nimicind cu focul şi cu paloşul duhului orice dorinţă de acaparare şi de agonisire de bunuri pământeşti. Dar ce pot oare însemna, în faţa lui Dumnezeu, toate jertfele noastre […]2. Pătrunşi de conştiinţa profundă că nu există nimic pe pământ care să merite a deveni jertfă adusă lui Dumnezeu, cei de faţă îşi îndreaptă gândul către Potirul de pe prestol, pe care slujitorul altarului, în clipa când îl ridică, exclamă, din adâncul inimii: „Ale Taie, dintru ale Tale, Ţie îţi aducem de toate şi pentru toate!”. Adunarea credincioşilor cântă: „Pe Tine Te lăudăm, pe Tine Te binecuvântăm, Ţie îţi mulţumim, Doamne, şi ne rugăm Ţie, Dumnezeului nostru.”

Acum este momentul suprem al întregii Liturghii: prefacerea pâinii în Sfântul Trup şi a vinului în Sfântul Sânge al Domnului. În altar are loc întreita invocare a Sfântului Duh peste Sfintele Daruri; a acelui Sfânt Duh prin Care s-a săvârşit întruparea lui Hristos din Fecioară, moartea Sa, învierea Sa şi fără de Care pâinea şi vinul nu se pot preschimba în trupul şi sângele lui Hristos.

Plecându-şi genunchii înaintea Sfântului Prestol, preotul şi diaconul bat trei metanii, spunând în taină: „Doamne, Cel ce ai trimis pe Preasfântul Tău Duh, în ceasul al treilea, Apostolilor Tăi, pe Acela, Bunule, nu-L lua de la noi, ci ni-L înnoieşte nouă, celor ce ne rugăm Ţie”. Şi fiecare, după acestea, zice în taină stihul: „Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule, şi duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele”. Şi repetă a doua oară: „Doamne, Cel ce ai trimis pe Preasfântul Tău Duh, în ceasul al treilea, Apostolilor Tăi, pe Acela, Bunule, nu-L lua de la noi, ci ni-L înnoieşte nouă, celor ce ne rugăm Ţie”. După care zic stihul: „Nu mă lepăda de la faţa Ta şi Duhul Tău cel Sfânt nu-L lua de la mine”. Pentru a treia oară este rostită invocarea: „Doamne, Cel ce ai trimis pe Preasfântul Tău Duh, în ceasul al treilea, Apostolilor Tăi, pe Acela, Bunule, nu-L lua de la noi, ci ni-L înnoieşte nouă, celor ce ne rugăm Ţie”. Plecându-şi capul, diaconul arată cu orarul Sfânta Pâine, zicând în şoaptă: „Binecuvântează, stăpâne, Sfânta Pâine!”. Iar preotul face de trei ori asupra ei semnul Sfintei Cruci, zicând: „Fă pâinea aceasta cinstit Trupul Hristosului Tău”. Diaconul zice „Amin”. Şi pâinea s-a şi prefăcut în trupul lui Hristos. În tăcere, diaconul arată cu orarul Sfântul Potir, zicând în sine: „Binecuvântează, stăpâne, Sfântul Potir”. Binecuvântând, preotul zice: „Iar ceea ce este în potirul acesta, cinstit sângele Hristosului Tău”. Diaconul cuvântează „Amin”. Şi arătând amândouă sfintele, zice: „Binecuvântează-ne, părinte, pe amândouă”. „Binecuvântând, preotul rosteşte: „Prefăcându-le cu Duhul Tău cel Sfânt„. Diaconul zice de trei ori „Amin„, pe prestol aflându-se acum chiar trupul şi sângele Domnului. Prefacerea s-a săvârşit! Cuvântul a chemat veşnicul Cuvânt. Preotul, folosind în loc de sabie cuvântul, a săvârşit jertfa nesângeroasă. Oricine ar fi el preotul, Petru sau Ioan, în persoana sa însuşi veşnicul Arhiereu a săvârşit această jertfă şi o săvârşeşte veşnic, prin preoţi, după cum, potrivit cuvântului „Să se facă lumină„, lumina luminează veşnic şi după cum după cuvântul „să dea pământul din sine verdeaţă, iarbă cu sămânţă într-însa„, pământul dă din sine veşnic. Pe Sfânta Masă nu se află acum un chip, o arătare, ci însuşi trupul Domnului – acel trup care a pătimit pe pământ, a îndurat defăimări, a fost scuipat, răstignit, îngropat, a înviat şi S-a înălţat la ceruri, împreună cu Domnul şi sade de-a dreapta Tatălui. El păstrează aspectul de pâine, numai pentru a putea fi dat hrană oamenilor şi fiindcă însuşi Domnul a spus: „Eu sunt pâinea”.

În acest moment, dangătul clopotului din clopotniţa bisericii vesteşte marea clipă, pentru ca omul, oriunde s-ar afla atunci, sau stând acasă, sau ocupat cu vreo treabă, sau pe patul de suferinţă, sau între zidurile unei închisori – într-un cuvânt, oriunde ar fi – să poată înălţa de-acolo rugăciune şi în numele său, în această înfricoşătoare clipă. Toţi să cadă la pământ în faţa trupului şi sângelui Domnului, implorându-l pe Domnul cu cuvintele tâlharului: „Pomeneşte-mă, Doamne, întru împărăţia Ta”.

Înclinându-şi capul către preot, diaconul rosteşte: „Pomeneşte-mă, părinte sfinte!”. Preotul îi răspunde: „Pomenească-te pe tine Domnul Dumnezeu, întru împărăţia Sa, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor”. Preotul începe o pomenire de obşte înaintea Domnului: a întregii Biserici, a celei triumfătoare şi a celei luptătoare, în aceeaşi ordine în care s-a făcut pomenirea de la proscomidie, începând cu Preasfânta, Preacurata Maică a Domnului, pe care o va ferici îndată toată adunarea credincioşilor, împreună cu slujitorii, printr-o cântare de laudă, ca apărătoare a neamului omenesc, singura care s-a învrednicit, pentru înalta Sa smerenie, a-L avea în sine pe Dumnezeu, pentru ca fiecare, în această clipă, să înţeleagă că virtutea virtuţilor este smerenia şi că în inima celui smerit Se întruchipează Dumnezeu. După Maica Domnului sunt pomeniţi proorocii, apostolii, părinţii Bisericii, în aceeaşi ordine în care au fost scoase pentru ei părticele la proscomidie. Apoi, toţi cei adormiţi, al căror pomelnic îl citeşte diaconul; pe urmă cei vii, începând cu cei cărora le revin cele mai de seamă şi mai grele îndatoriri, drept învăţând cuvântul adevărului, stăpânirea bisericească şi cea mireană, începând cu suveranul, pentru ca să-i stea Domnul în ajutor, în greaua-i misiune, către toată fapta cea bună şi pentru ca, în unire, întreaga ocârmuire a ţării, civilă şi militară, să-şi facă datoria cu cinste, „pentru ca şi noi, întru liniştea lor, viaţă paşnică şi netulburată să trăim, în toată cucernicia şi curăţia”. Preotul se roagă şi pentru creştinii ce stau înainte, pentru ca milostivul Dumnezeu să-şi aducă aminte de ei, să trimită asupra lor milele Sale, gândurile bune să li se împlinească, căsniciile să şi le ţină în armonie şi pace, pe copii să-i înveţe, pe tineri să-i îndrume, pe bătrâni să-i susţină, pe cei smintiţi la minte să-i liniştească, pe cei dezbinaţi să-i împace, pe cei ispitiţi să-i îndrepte şi să-i adune în Sfânta Sa sobornicească şi apostolească Biserică. Preotul se roagă acum cu smerenie pentru toţi creştinii, oriunde s-ar afla, în călătorie, pe drum, pe mare, pentru cei aflaţi în suferinţă sau în temniţă, în mine, în măruntaiele pământului. Pentru toţi, până la unul, se roagă Biserica în aceste momente şi fiecare dintre cei prezenţi, în afară de obşteasca rugăciune pentru toţi, se roagă pentru ai săi, pentru cei ce-i sunt aproape de inimă, pomenindu-i în faţa trupului şi sângelui Domnului. Din altar, preotul înalţă glas puternic: „Şi ne dă nouă, cu o gură şi cu o inimă a slăvi şi a cânta preacinstitul şi de mare cuviinţă numele Tău, al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor”.

Poporul răspunde cu un afirmativ: „Amin”. Iar preotul glăsuieşte după cum urmează: „Şi să fie milele marelui Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos cu voi cu toţi”. I se răspunde „Şi cu Duhul tău!”. Şi cu aceasta iau sfârşit rugăciunile pentru toţi cei ce alcătuiesc Biserica lui Hristos, săvârşite în faţa însuşi trupului şi însuşi sângelui lui Hristos.

Diaconul iese pe amvon, pentru a începe rugăciunile închinate darurilor ce au fost aduse înainte şi care s-au prefăcut, ca să nu ne fie spre judecată sau spre osândă. Ridicând cu trei degete orarul, diaconul cheamă din nou la rugăciune astfel: „Pe toţi sfinţii pomenindu-i, iară şi iară cu pace, Domnului să ne rugăm”. Poporul răspunde, cântând: „Doamne miluieşte!”. „Ca iubitorul de oameni Dumnezeul nostru – cheamă diaconul – Cel ce le-a primit pe Dânsele în sfântul, cel mai presus de ceruri şi duhovnicescul Său jertfelnic, întru miros de bună mireasmă duhovnicească, să ne trimită nouă dumnezeiescul har şi darul Sfântului Duh, să ne rugăm”. Adunarea credincioşilor cântă: „Doamne miluieşte!”. „Pentru ca să fim izbăviţi noi de tot necazul, mânia, primejdia şi nevoia, Domnului să ne rugăm!” Poporul cântă: „Doamne miluieşte!”. „Apără, mântuieşte, miluieşte şi ne păzeşte Dumnezeule cu harul Tău!” Adunarea credincioşilor răspunde, cântând: „Doamne miluieşte!”. „Ziua toată, desăvârşită, sfântă, în pace şi fără de păcat, la Domnul să cerem.” Adunarea credincioşilor se roagă, cântând: „Dă, Doamne!”. „înger de pace, credincios îndreptător, păzitor sufletelor şi trupurilor noastre, la Domnul să cerem!” Credincioşii răspund: „Dă, Doamne!”. „Milă şi iertare de păcatele şi de greşelile noastre, la Domnul să cerem!” Poporul cântă: „Dă, Doamne!”. „Cele bune şi de folos sufletelor noastre şi pace lumii de la Domnul să cerem!” Credincioşii răspund: „Dă, Doamne!”. „Cealaltă vreme a vieţii noastre în pace şi întru pocăinţă a o săvârşi, la Domnul să cerem!” Poporul: „Dă, Doamne!”. „Sfârşit creştinesc vieţii noastre, fără durere, neînfruntat, în pace, şi răspuns bun la înfricoşătoarea judecată a lui Hristos, să cerem!” Adunarea răspunde: „Dă, Doamne!”. Diaconul cuvântează acum, de astă dată nemaichemând în ajutor sfinţii, ci adresându-se, ca din partea tuturor, către Domnul: „Unirea credinţei şi împărtăşirea Sfântului Duh cerând, pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm!”. Toţi cântă, cu desăvârşită şi deplină supunere: „Ţie, Doamne!”, în locul doxologiei treimice, preotul dă glas cererii: „Şi ne învredniceşte pe noi, Stăpâne, cu îndrăznire, fără de osândă, să cutezăm a Te chema pe Tine, Dumnezeul cel ceresc, Tatăl, şi a zice:” în clipa aceasta, toţi credincioşii, nu ca nişte robi înspăimântaţi, ci asemeni unor copii, unor prunci neprihăniţi, aduşi treptat prin toate rugăciunile, prin întreaga slujbă, prin toate sfintele ei rânduieli, până la această stare de cerească umilinţă, de angelică linişte sufletească, în care omul poate vorbi nemijlocit cu Dumnezeu, ca şi cum ar vorbi cu cel mai iubitor tată, rostesc această rugăciune a Domnului: „Tatăl nostru, Care eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău, vie împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în cer, aşa şi pe pământ; pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi; şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri; şi nu ne duce pe noi în ispită şi ne izbăveşte de cel rău”.

Această rugăciune este atotcuprinzătoare; găsim în ea toate de câte avem nevoie. Prin cererea „sfinţească-se numele Tău” se cere ceea ce trebuie să cerem în primul rând; unde se sfinţeşte numele lui Dumnezeu, acolo este bine pentru toţi, însemnând că toţi trăiesc în unire, pentru că numele lui Dumnezeu se sfinţeşte numai prin iubire. Cuvintele „vie împărăţia Ta” cheamă pe pământ împărăţia adevărului, fiindcă fără Dumnezeu nu poate exista adevăr, deoarece Dumnezeu este adevărul. Omul este adus la cuvintele „facă-se voia Ta” atât de credinţă, cât şi de raţiune; ce altă voinţă ar putea fi mai perfectă şi mai binevoitoare ca voinţa lui Dumnezeu? Oare cine ar putea şti mai bine decât Creatorul însuşi ce îi este de trebuinţă creaturii Sale? Cui să ne încredem mai mult, dacă nu Celui ce este, tot, bunătate, facere de bine, desăvârşire? Prin cuvintele „Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi” cerem ceea ce ne este de trebuinţă pentru traiul nostru de fiecare zi; pâinea noastră este şi înţelepciunea dumnezeiască, este Hristos însuşi. Fiindcă El a spus: „Eu sunt pâinea şi cine va mânca din Mine, nu va muri”. Prin cuvintele „şi ne iartă nouă greşelile noastre” ne rugăm să ni se ierte acele grele păcate care ne apasă; rugăm să fim iertaţi şi de datoria pe care o avem către Creator şi pe care ar fi trebuit să I-o întoarcem prin aproapele nostru, cel ce în fiece zi şi în fiece clipă, în chipul Lui, îşi întinde mâna către noi, sfâşiindu-ne inima cu strigătul său, implorând milă şi milosârdie. Cu cuvintele „şi nu ne duce pe noi în ispită” îi cerem să ne ferească de tot ceea ce tulbură sufletul şi ne răpeşte liniştea lăuntrică. Prin cuvintele „şi ne izbăveşte de cel viclean” ne rugăm pentru bucuria cerească, fiindcă îndată ce se îndepărtează de noi cel viclean, bucuria ne inundă sufletul şi ne simţim pe pământ ca şi cum am fi în cer.

Iată deci cum adună şi cuprinde totul în sine această rugăciune, cu care ne-a învăţat să ne rugăm însăşi înţelepciunea dumnezeiască. Şi cui să ne rugăm? Părintelui înţelepciunii, al acelei înţelepciuni născute mai înainte de toţi vecii. De aceea, toţi cei ce stau înaintea altarului trebuie să spună această rugăciune nu cu buzele, ci cu inima: o inimă curată, nevinovată, ca de copil; ea se cuvine cântată, dar aşa cum ar cânta-o copiii, nu cu sonuri aspre, bărbăteşti, ci ca şi când ar cânta-o voci nevinovate de copii, un cântec ca o sărutare sau ca o mângâiere pe suflet, ca o boare primăvăratică venită din ceruri, în care să se simtă sărutarea sfântă a îngerilor, pentru că în această rugăciune nu-L mai numim pe Creator Dumnezeu, ci îi spunem, simplu, Tată: Tatăl nostru.

Preotul trimite, dinlăuntrul altarului, cuvânt de salut asemănător celui al Mântuitorului: „Pace tuturor”. I se răspunde: „Şi duhului tău!”. Drept aducere aminte de acea mărturisire lăuntrică, din toată inima, pe care trebuie să şi-o facă fiecare în sine, în această clipă, diaconul dă glas chemării: „Capetele noastre Domnului să le plecăm!”. Plecându-şi cu toţii capetele, credincioşii rostesc în taină o rugăciune care ar putea suna aşa: „Ţie, Doamne şi Dumnezeul meu, îmi plec capul şi, cu mărturisire pornită din inimă, strig: păcătos sunt, Doamne, şi nu sunt vrednic a-Ţi cere iertare, dar Tu, ca un iubitor de oameni, miluieşte-mă, cu toate că nu o merit, ca pe fiul risipitor, îndreptăţeşte-mă ca pe vameşul şi învredniceşte-mă ca pe tâlharul de împărăţia Ta cea cerească”. Când toţi, până la unul, îşi pleacă astfel capetele, cu lăuntrică zdrobire a inimii, preotul se roagă în sine, în altar, cu aceste cuvinte: „Mulţumim Ţie, împărate nevăzut, Cel ce toate le-ai făcut cu puterea Ta cea nemăsurată, şi cu mulţimea milei Tale din nefiinţă la fiinţă toate le-ai adus. Însuţi, Stăpâne, caută din cer spre cei ce şi-au plecat Ţie capetele lor; că nu le-au plecat trupului şi sângelui, ci Ţie, înfricoşătorului Dumnezeu. Tu deci, Stăpâne, cele puse înainte nouă tuturor, spre bine le tocmeşte, după trebuinţa deosebită a fiecăruia: cu cei ce călătoresc pe ape, pe uscat şi pe aer împreună călătoreşte, pe cei bolnavi îi tămăduieşte, Cel ce eşti doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre”. Acestea zise, rosteşte cu glas înalt minunata doxologie treimică, invocând cereasca milă a lui Dumnezeu: „Cu harul şi cu îndurările şi cu iubirea de oameni ale Unuia-Născut Fiului Tău, cu Care eşti binecuvântat, împreună cu Preasfântul şi bunul şi de viaţă făcătorul Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor!”. Adunarea credincioşilor glăsuieşte: „Amin”. Iar preotul, pregătindu-se a se împărtăşi pe sine şi pe toţi cei ce vor voi cu trupul şi sângele lui Hristos, se roagă în taină: „Ia aminte, Doamne Iisuse Hristoase Dumnezeul nostru, din sfânt locaşul Tău şi de pe scaunul împărăţiei Tale şi vino ca să ne sfinţeşti pe noi, Cel ce sus, împreună cu Tatăl, şezi, şi aici, în chip nevăzut, împreună cu noi eşti. Şi ne învredniceşte prin mâna Ta cea puternică, a ni se da nouă Preacuratul Tău Trup şi Scumpul Tău Sânge, şi prin noi la tot poporul”.

În timp ce zice această rugăciune, diaconul se pregăteşte de împărtăşanie. Iese înaintea uşilor împărăteşti, încingându-se astfel cu orarul încât să formeze pe spate o cruce, asemeni îngerilor care îşi strâng aripile cruciş şi îşi acoperă faţa cu ele înaintea luminii dumnezeieşti celei ne apropiate. Se închină de trei ori, ca şi preotul, zicând în taină, tot de trei ori: „Dumnezeule, curăţeşte-mă pe mine, păcătosul, şi mă miluieşte!”. Când preotul îşi întinde mâinile către Sfântul Disc, îi face atenţi pe credincioşi (cu cuvintele: „Să luăm aminte!”) să-şi îndrepte gândurile spre ceea ce se va întâmpla. Altarul se închide ochilor poporului, dvera se lasă în jos, pentru ca mai întâi să se facă împărtăşirea sfinţiţilor slujitori. Numai vocea preotului se aude în altar, în timp ce ridică Sfântul Disc: „Sfintele sfinţilor!”. Cutremurându-se de spusele cuvântătorului, că pentru a primi Sfintele trebuie să fii sfânt, toţi rugătorii din biserică răspund: „Unul Sfânt, Unul Domn Iisus Hristos, întru mărirea lui Dumnezeu-Tatăl”. Apoi se cântă un imn de laudă sfântului a cărui pomenire se prăznuieşte, pentru a se arăta că omul poate ajunge sfânt, aşa cum a devenit cel căruia i se cântă imnul. A devenit sfânt nu prin sfinţenia sa, ci prin sfinţenia lui Hristos însuşi. Omul se sfinţeşte trăind în Hristos; atunci el se face sfânt ca însuşi Hristos, după cum fierul când este trecut prin foc se face el însuşi foc, care se stinge îndată ce iese din foc, devenind fier şi întunecându-se la culoare. Preotul fărâmiţează acum Sfânta Pâine (la început, semnul peceţii imprimat pe prescură) în patru părţi, rostind cu evlavie: „Se sfărâmă şi se împarte Mielul lui Dumnezeu, Cel ce se sfărâmă şi nu se desparte, Cel ce se mănâncă pururea şi niciodată nu se sfârşeşte, ci pe cei ce se împărtăşesc îi sfinţeşte”. Păstrând una dintre aceste părticele – doar Sfântul Trup, neamestecat deocamdată cu Cinstitul Sânge – pentru a se împărtăşi el şi diaconul, fărâmiţează apoi o parte din Sfânta Pâine, în funcţie de numărul celor ce urmează a se împărtăşi. Prin această mărunţire nu se desparte însă Trupul lui Hristos, Căruia nu I s-a zdrobit nici un os, ci în fiecare părticică se păstrează Hristos întreg, după cum în fiecare dintre mădularele trupului nostru viază, întreg, acelaşi suflet omenesc, nedespărţit, după cum într-o oglindă spartă în sute de bucăţi, fiecare ciob, oricât de mic, îşi păstrează puterea de a reflecta obiectele. Şi asemenea sunetului pe care îl emitem atunci când vorbim, care îşi păstrează unitatea, rămânând acelaşi, unic şi întreg, deşi e receptat de sute de urechi. Dar în Sfântul Potir nu se pun toate părticelele care au fost scoase la Proscomidie în numele sfinţilor, al răposaţilor, al unor vii. Ele mai rămân un timp pe disc. Biserica împărtăşeşte însă numai din părţile care alcătuiesc trupul şi sângele Domnului, în timpurile de început ale Bisericii, împărtăşania se dădea numai din Sfânta Pâine, neamestecată cu Cinstitul Sânge, aşa cum se împărtăşesc astăzi doar preoţii, fiecare primind împărtăşania (trupul Domnului) în mâini şi bând apoi singur din potir. Atunci însă când, din ignoranţă şi din necinste, unii creştini de curând convertiţi – creştini doar cu numele – au început să ducă Sfintele Daruri acasă, folosindu-le pentru tot soiul de practici superstiţioase şi vrăjitorii, sau umblând cu ele neglijent şi necuviincios, uneori chiar în biserică îmbrâncindu-se unii pe alţii, făcând gălăgie sau chiar scăpând pe jos Sfintele Daruri, când părinţii multor biserici au fost puşi în situaţia de a renunţa la împărtăşirea obştească cu Cinstitul Sânge, înlocuind-o cu pâinea (hostia), aşa cum a făcut Biserica apuseană, catolică/atunci Sfântul Ioan Hrisostom, ca să nu se întâmple aşa ceva şi în Biserica răsăriteană, a statornicit ca trupul şi sângele Domnului să nu se mai dea credincioşilor separat, ci amestecate; de asemenea, să nu fie date acestea în mâini, ci cu sfânta linguriţă, având forma cleştelui pe care serafimul de foc l-a apropiat de buzele proorocului Isaia, pentru a fi aducere aminte de ce fel de atingere este cea pe care stau gata să o primească gurile credincioşilor, pentru ca să-şi dea seama tot omul că, pe acea sfântă linguriţă, preotul ţine cărbunele aprins pe care l-a luat cu cleştele tainic serafimul de pe însuşi jertfelnicul lui Dumnezeu, pentru ca, printr-o simplă şi unică atingere de buzele proorocului, să-i ridice toate păcatele. Acelaşi Sfânt Ioan Hrisostom, pentru a risipi orice presupunere că amestecul trupului şi sângelui laolaltă ar putea fi ceva arbitrar, vreo invenţie a preoţilor, a rânduit ca, în clipa când acestea sunt amestecate şi când se toarnă apa caldă care simbolizează căldura Duhului Sfânt, să se rostească cuvintele: „Căldura credinţei plină de Duhul Sfânt”. În clipa când se toarnă „căldura”, este chemată binecuvântarea Duhului Sfânt, pentru ca nimic să nu se facă fără binecuvântarea Domnului însuşi; pentru ca, în acelaşi timp, apa caldă („căldura”) să poată închipui căldura sângelui, făcând ca prin gustarea ei să se simtă că acel sânge cald nu vine de la un mort, ci de la un trup viu, trupul dătător şi creator de viaţă al Domnului; să se înţeleagă şi prin aceasta că dumnezeiescul Duh n-a părăsit nici trupul mort al Domnului, că prin lucrarea Duhului este plin de viaţă şi că Dumnezeu nu l-a părăsit.

Împărtăşindu-se mai întâi pe sine, apoi pe diacon, slujitorul lui Hristos apare acum ca un alt om, nou, curăţat de toate greşelile, prin sfinţenia împărtăşirii, ca un sfânt, vrednic a-i împărtăşi, din acel moment, şi pe alţii.

Uşile împărăteşti se deschid, iar diaconul cuvântează solemn: „Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi!”. Preotul se înfăţişează acum, înaintea poporului, ca un serafim, ţinând în mâini Sfântul Potir, în dreptul uşilor împărăteşti.

Arzând de dumnezeiescul dor, înflăcăraţi de focul dragostei de Dumnezeu, cei ce se împărtăşesc se perindă, ţinând mâinile încrucişate pe piept, unul după altul, cu capetele plecate, depunând fiecare, în faţa Răstignitului, această mărturisire: „Cred, Doamne, şi mărturisesc că Tu eşti cu adevărat Hristos, Fiul lui Dumnezeu celui Viu, Care ai venit în lume să mântuieşti pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu. Cred de asemenea că acesta este însuşi preacurat trupul Tău şi acesta este însuşi scump sângele Tău. Deci, mă rog Ţie: miluieşte-mă şi-mi iartă greşelile mele, cele de voie şi cele fără de voie, cele cu cuvântul sau cu lucrul, cele cu ştiinţă şi cu neştiinţă. Şi mă învredniceşte fără de osândă să mă împărtăşesc cu preacuratele Tale Taine, spre iertarea păcatelor şi spre viaţa cea de veci”. Oprindu-se o clipă, parcă pentru a se pătrunde mintea de însemnătatea Tainei ce urmează, continuă, din adâncul inimii, zicând: „Cinei Tale celei de Taină, Fiul lui Dumnezeu, astăzi părtaş mă primeşte, că nu voi spune vrăjmaşilor Tăi Taina Ta, nici sărutare îţi voi da ca Iuda, ci, ca tâlharul mărturisindu-mă, strig Ţie: Pomeneşte-mă, Doamne, întru împărăţia Ta”. Şi păstrând o clipă de evlavioasă tăcere, continuă: „Nu spre judecată sau spre osândă să-mi fie mie împărtăşirea Sfintelor Tale Taine, Doamne, ci spre tămăduirea sufletului şi a trupului”.

Citind această mărturisire, nu ca înaintea unui preot, ci, acum, ca înaintea unui serafim de foc, fiecare se duce, pregătit, cu gura deschisă, pentru a primi din sfânta linguriţă acel cărbune arzător, al Sfântului Trup şi Sânge al Domnului, care trebuie să ardă, întocmai cum arde fierul încins în foc, boala trupească, să usuce neagra mocirlă a păcatelor, să-i risipească noaptea veşnică din suflet, să-l prefacă şi pe el în serafim luminos. Când preotul zice, apropiindu-i linguriţa de gură: „Se împărtăşeşte robul lui Dumnezeu [cutare] cu Cinstitul şi Sfântul Sânge al Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci”, credinciosul primeşte trupul şi sângele Domnului şi, odată cu aceasta, trăieşte clipa întâlnirii cu Dumnezeu; stă faţă către faţă cu El însuşi. Această clipă este în afara timpului; ea nu se deosebeşte cu nimic de eternitate, fiindcă în ea sălăşluieşte Cel ce este începutul eternităţii. Primind trupul şi sângele Domnului, cel ce se împărtăşeşte este cuprins de o sfântă spaimă; buzele îi sunt şterse cu Sfântul Aer, în timp ce sunt repetate cuvintele serafimului către proorocul Isaia: „Iată, s-a atins de buzele tale şi va şterge fărădelegile tale şi de păcatele tale te va curaţi”. Credinciosul se îndepărtează de Sfântul Potir ca şi cum ar fi el însuşi sfânt, se închină la icoanele sfinţilor, făcând plecăciuni în semn de salut către cei de faţă, socotindu-i acum şi mai aproape de inimă, ca unul ce s-a legat de ei prin sfinte legături de rudenie cerească, ducându-se să-şi ocupe locul, stăpânit de gândul că l-a primit în sine pe însuşi Domnul Hristos, că Hristos este în el, că Hristos a coborât în trup, ca într-un mormânt, în măruntaiele sale, pentru a pătrunde apoi în tainiţa inimii, pentru a-l învia în duh, săvârşind în fiinţa lui şi îngroparea şi învierea sa. Toată biserica străluceşte de lumina acestei duhovniceşti învieri, iar cântăreţii cântă cântările bucuriei pascale: „Învierea lui Hristos văzând, să ne închinăm Sfântului Domnului Iisus, unuia Celui fără de păcat. Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, şi Sfântă învierea Ta o lăudăm şi o slăvim, că Tu eşti Dumnezeul nostru, afară de Tine pe altul nu ştim, numele Tău numim. Veniţi toţi credincioşii să ne închinăm Sfintei învierii lui Hristos, că, iată, a venit prin cruce bucurie la toată lumea. Totdeauna binecuvântând pe Domnul, lăudăm învierea Lui, că răstignire răbdând pentru noi, cu moartea pe moarte a stricat!”. Şi asemenea îngerilor care îşi înalţă acum glasurile: „Luminează-te, luminează-te, noule Ierusalime, că slava Domnului peste tine a răsărit. Saltă acum şi te bucură, Sioane; iar Tu, curată Născătoare de Dumnezeu, veseleşte-te întru învierea Celui Născut al Tău”. O, Pastile cele mari şi preasfinţite, Hristoase! O, înţelepciunea şi Cuvântul lui Dumnezeu şi Puterea! Dă-ne nouă să ne împărtăşim cu Tine, mai cu adevărat, în ziua cea neînserată a împărăţiei Tale”.

În prelungirea acestui moment, când toată biserica, cu mare bucurie, dă glas cântărilor învierii, preotul, în altarul închis, pune Sfântul Potir pe Sfânta Masă (care, ca şi discul, va fi acoperit din nou cu pocrovăţ), rostind o rugăciune de mulţumire către binefăcătorul sufletelor noastre, Domnul, că s-a învrednicit să se împărtăşească cu cereştile şi nemuritoarele Sale Taine şi încheie rugăciunea cu cererea ca Dumnezeu să ne îndrepte paşii, să ne întărească în sfântă frică faţă de El, să vegheze asupra vieţii noastre şi să dea tărie paşilor noştri.

Apoi se deschid pentru ultima oară uşile împărăteşti, închipuind prin aceasta deschiderea împărăţiei cereşti înseşi, pe care a dat-o Hristos celor cărora li s-a dat El însuşi drept hrană duhovnicească, din întreaga lume. Sfântul Potir, purtat de diaconul care rosteşte: „Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi!”, închipuie ieşirea Domnului însuşi în popor, spre a-i lua şi duce pe toţi cu El, în casa Tatălui Său. Drept răspuns, răsună puternic solemna cântare a credincioşilor: „Bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului; Dumnezeu este Domnul şi S-a arătat nouă”. Întreaga biserică se face ecoul acestei duhovniceşti cântări, ieşite din străfundurile duhului întărit. Preotul binecuvântează poporul cu cuvintele: „Mântuieşte, Doamne, poporul Tău şi binecuvântează moştenirea Ta”, deoarece se presupune că, prin curăţie, toţi s-au prefăcut acum în moştenirea lui Dumnezeu, purtându-şi gândurile către înălţarea Domnului la cer, cu care s-a încheiat şederea Lui pe pământ; preotul, împreună cu diaconul, stă înaintea Sfintei Mese şi, închinându-se, cădeşte pentru ultima oară, iar cădind zice: „înalţă-Te peste ceruri, Dumnezeule, şi peste tot pământul slava Ta”. În acest timp, adunarea credincioşilor se veseleşte în cântări, străluceşte de bucurie duhovnicească, sufletele luminate ale tuturor se adună, înălţând împreună cu sfinţiţii slujitori aceste cuvinte: „Văzut-am lumina cea adevărată, primit-am Duhul cel ceresc, aflat-am credinţa cea adevărată, nedespărţitei Sfintei Treimi închinându-ne, că Aceasta ne-a mântuit pe noi”. Diaconul apare în uşile împărăteşti, purtând pe creştet Sfântul Disc, fără a rosti un cuvânt; prin această privire mută asupra credincioşilor şi prin plecarea sa de pe amvon închipuie plecarea dintre noi şi înălţarea la cer a Domnului. După diacon, iese în uşile împărăteşti şi preotul, cu Sfântul Potir, care vesteşte rămânerea cu noi, până la sfârşitul veacurilor, a Domnului, Cel înălţat, cu cuvintele: „Totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor”. Apoi potirul şi discul sunt duse şi reaşezate pe jertfelnicul lateral, pe care s-a săvârşit proscomidia, loc care simbolizează acum nu peştera care a văzut naşterea lui Hristos, ci scaunul cel de sus al slavei, unde s-a săvârşit întoarcerea Fiului la sânul Tatălui.

Acum, întreaga biserică, urmărindu-i pe cântăreţii stranei, îşi uneşte glasurile într-o cântare solemnă a tuturor sufletelor, astfel: „Să se umple gurile noastre de lauda Ta, Doamne, ca să lăudăm slava Ta; că ne-ai învrednicit pe noi să ne împărtăşim cu sfintele, cele fără de moarte, preacinstitele şi de viaţă făcătoarele Tale Taine. Întăreşte-ne pe noi întru sfinţenia Ta, toată ziua să ne învăţăm dreptatea Ta”. Corul cântăreţilor intonează, după aceasta, de trei ori cuvântul de glorificare „Aliluia”, care adevereşte necontenita lucrare şi ubicua prezenţă a lui Dumnezeu în lume. Diaconul iese pe amvon spre a-i îndemna pe credincioşi, pentru cea din urmă oară, la rugăciune de recunoştinţă. Ridicând orarul, cu trei degete ale mâinii drepte, zice: „Drepţi, primind dumnezeieştile, sfintele, preacuratele, nemuritoarele, cereştile şi de viaţă făcătoarele, înfricoşătoarele lui Hristos Taine, cu vrednicie să mulţumim Domnului”. Aducând mulţumire din inimă, toţi cântă lin: „Doamne miluieşte!”. „Apără, mântuieşte, miluieşte şi ne păzeşte pe noi, Dumnezeule, cu harul Tău”, cheamă, pentru ultima oară, diaconul. Toţi cântă: „Doamne miluieşte!”. „Ziua toată, desăvârşită, sfântă, în pace şi fără de păcate cerând, pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu o să dăm!”. Cu supunere de copii sfioşi şi cu încredere în Dumnezeu, toţi înalţă glas: „Ţie, Doamne!”. Iar preotul, strângând în acest timp antimisul şi făcând cu Evanghelia în mâini semnul [Crucii], rosteşte doxologia treimică, cea care, luminând până acum asemenea unui far departe-răzbătător întregul drum al slujbei divine, face să strălucească o şi mai puternică lumină în sufletele celor ce au primit lumina; acum, doxologia treimică glăsuieşte după cum urmează: „Că Tu eşti sfinţirea noastră şi Ţie mărire înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor!”.

Apoi preotul merge la jertfelnicul lateral, pe care au fost repuse discul şi potirul. Părticelele care au mai rămas pe disc şi care fuseseră scoase la Proscomidie întru pomenirea sfinţilor, pentru odihna răposaţilor şi pentru sănătatea sufletească a viilor, acum sunt vărsate în Sfântul Potir şi prin acest gest de introducere a lor acolo intră în comuniune cu trupul şi sângele lui Hristos întreaga Biserică, şi cea care îşi continuă călătoria şi lupta pe pământ, şi cea care triumfă în ceruri: Maica Domnului, proorocii, apostolii, părinţii Bisericii, ierarhii, pustnicii, mucenicii, apoi toţi cei pentru care au fost scoase părticele, pentru cei vii şi pentru cei răposaţi. Toţi intră acum în comuniune cu trupul şi sângele lui Hristos.

Preotul stă în această clipă, în faţa lui Dumnezeu, ca reprezentant al întregii Biserici; bea din potir această părtăşie a tuturor mădularelor Bisericii, primeşte în sine comuniunea tuturor şi se roagă pentru toţi, ca să li se ierte păcatele, acestea fiindu-le răscumpărate prin jertfa lui Hristos, atât ale celor ce au trăit înainte de venirea Lui pe pământ, cât şi ale celor ce au trăit după aceea. Şi oricât de păcătoasă ar fi rugăciunea lui, preotul o face ca din partea tuturor, chiar şi din partea celor mai sfinţi dintre toţi, fiindcă, aşa cum a spus Hrisostom, obştească va fi şi purificarea universală ce va veni.

Biserica porunceşte ca rugăciunile să fie înălţate pentru toţi. Însemnătatea deosebită a acestor rugăciuni, imperioasa lor necesitate n-au fost descoperite de înţelepţii lumii, ci de acei oameni îmbunătăţiţi, care, printr-o înaltă desăvârşire duhovnicească şi printr-o viaţă ca de îngeri cereşti, au ajuns să cunoască adâncile taine ale sufletului şi au văzut, limpede, că între cei ce trăiesc în Domnul nu poate exista despărţire; că prin putreziciunea vremelnică a trupului nostru relaţiile dintre noi nu se curmă şi că legăturile dragostei statornicite pe pământ sporesc într-o mai mare măsură în ceruri, după cum aici, în patria noastră pământească, fratele dus departe devine pentru noi şi mai apropiat, prin puterea dragostei. Şi tot ce izvorăşte din Hristos are viaţă veşnică, fiindcă veşnic este izvorul din care curge. Aflat-au, cu cele mai sensibile şi mai preţioase organe ale fiinţei lor, că în ceruri Biserica triumfătoare se roagă, după cuviinţă, pentru cei ce pribegesc pe pământ, fraţii ei; simţit-au că Dumnezeu ne-a dat – ca pe cea mai mare desfătare – desfătarea de a ne ruga, fiindcă Dumnezeu nu face nimic şi nu-Şi vădeşte bunătatea Sa fără a împărtăşi cu acele fapte şi cu acea facere de bine şi creaţia Sa, pentru ca şi ea să se bucure şi să se desfăteze cu suprema fericire a facerii de bine; îngerul Domnului îi poartă porunca şi tresaltă de fericire numai pentru că se face purtătorul poruncii dumnezeieşti. Sfântul se roagă în ceruri pentru fraţii săi de pe pământ şi tresaltă de fericire, rugându-se pentru ei. Şi toţi gustă, cu Dumnezeu împreună, din toate neasemuitele Sale desfătări şi bucurii; milioane de înfăptuiri desăvârşite ies din mâinile lui Dumnezeu, pentru ca şi noi să fim părtaşi unor bucurii tot mai mari şi mai mari, iar acestea toate nu au sfârşit, fiindcă şi bucuriile venite de la Dumnezeu sunt fără de sfârşit. Bând din potirul obşteştii comuniuni cu Dumnezeu, preotul dă poporului credincios prescurile din care au fost despărţite şi scoase părticele şi prin aceasta păstrează chipul cel din vechime al ospăţului dragostei, practicat de creştinii timpurilor dintâi. Deşi astăzi nu se mai întinde masă – fiindcă unii creştini ignoranţi au făcut de ruşine, prin tărăboiul smintit al veseliei lor şi prin certuri şi neiubire în chiar casa lui Dumnezeu, sfinţenia acestui impresionat ospăţ ceresc, în care cei ce se ospătau erau ca sfinţii şi se simţeau ca şi când ar fi avut un singur suflet, curaţi cu inima precum copiii, iubindu-se între ei ca şi cum ar fi fost în ceruri împreună cu însuşi Dumnezeu – deşi bisericile înşile au simţit necesitatea de a renunţa la această tradiţie, însăşi amintirea ei dispărând din multe biserici, Biserica răsăriteană nu s-a putut hotărî să părăsească cu totul acest ritual, considerând că, prin împărţirea sfintei pâini la tot poporul din biserică, săvârşeşte acelaşi sfânt ospăţ al dragostei. De aceea, tot cel ce primeşte prescura (anafora) o primeşte ca pe pâinea de la ospăţul în timpul căruia însuşi Stăpânul lumii stătea de vorbă cu oamenii Săi; astfel că trebuie să o mănânce cu evlavie, închipuindu-şi că este înconjurat de toţi oamenii, ca dulci fraţi ai săi; şi, întocmai ca în tradiţia Bisericii primare, să o mănânce înainte de oricare altă mâncare, sau să o ducă acasă, alor săi, sau unor bolnavi ori lipsiţi care, din anumite motive, nu s-au putut afla la biserică la timpul cuvenit.

După ce a împărţit Sfânta Pâine, preotul face otpustul Liturghiei, binecuvântând adunarea credincioşilor cu cuvintele: „Cel ce a înviat din morţi, Hristos, adevăratul Dumnezeul nostru, pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Sale, ale Sfinţilor, măriţilor şi întru tot lăudaţilor Apostoli, ale Sfântului [al cărui hram îl poartă biserica], ale celui întru Sfinţi Părintelui nostru Ioan Hrisostom, arhiepiscopul Constantinopolului [dacă se săvârşeşte liturghia acestuia], ale Sfântului [este numit sfântul a cărui prăznuire se face în acea zi], ale Sfinţilor şi drepţilor dumnezeieşti Părinţi Ioachim şi Ana şi pentru ale tuturor sfinţilor, să ne miluiască şi să ne mântuiască pe noi, ca un bun şi iubitor de oameni”. Poporul, însemnându-se cu semnul Sfintei Cruci şi făcând închinăciuni, se răspândeşte, în timp ce răsună cu putere cântare de bucurie – polihroniul pentru împărat.

În altar, preotul se dezbracă de veşminte, rostind: „Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne”, însoţind dezbrăcarea cu tropare de laudă, imnuri pentru cel întru sfinţi părintele bisericesc a cărui Liturghie a fost săvârşită, către Preacurata, Preasfânta Fecioară, prin care s-a făcut în-omenirea Celui slăvit prin Liturghie. Diaconul, în acest timp, consumă ceea ce ar mai fi putut rămâne în potir, turnând în el vinul şi apa rămase şi spălând astfel pereţii interiori, bând amestecul, ştergând pe dinăuntru cu buretele, ca să nu rămână nimic, apoi aşază la locul lor ambele sfinte vase, acoperindu-le şi legându-le strâns pe deasupra şi, asemeni preotului, zice: „Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne”, repetând aceleaşi cântări şi rugăciuni. În sfârşit, amândoi ies din biserică, purtând pe chipuri lumină proaspătă, luminoasă bucurie, iar pe buze mulţumire Domnului.