Liturghia celor chemaţi

Cea de-a doua parte a Liturghiei se numeşte Liturghia celor chemaţi. După cum prima parte, Proscomidia, a corespuns primei părţi a vieţii lui Hristos, naşterii Sale, descoperite doar îngerilor şi unui mic număr de oameni, copilăriei Sale şi timpului când a rămas în anonimat, până la arătarea Sa în lume, a doua parte corespunde vieţuirii Sale în lume, în mijlocul oamenilor pe care i-a chemat cu cuvântul adevărului Său. Se numeşte „Liturghia celor chemaţi” – fiindcă, în timpurile de demult ale creştinismului, li se îngăduia să participe la ea şi celor ce se pregăteau să primească religia creştină, care încă nu fuseseră botezaţi şi se numărau doar în rândurile celor „chemaţi” (catehumenilor). Celebrarea sa consta atunci din lecturi din cărţile proorocilor, apostolilor, Sfintei Evanghelii, adică din lucruri care se adresau, cu precădere, catehumenilor.

Preotul începe Liturghia rostind cu glas înalt, din adâncul altarului: „Binecuvântată este împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh”… întrucât, prin întruparea Fiului, lumii avea să i se descopere aievea taina Treimii, acest ecfonis treimic precede şi preluminează începutul tuturor actelor liturgice, iar credincioşii, lepădând toate ale lumii, trebuie să se situeze, din prima clipă, în împărăţia Treimii.

Stând pe amvon, cu faţa spre uşile împărăteşti, înfăţişându-se asemeni unui înger, îndemnând la rugăciune, ridicând cu trei degete ale mâinii drepte fâşia îngustă, ca pe o aripă de înger, diaconul chemă poporul să înalţe rugăciuni cu aceleaşi cuvinte cu care se ruga Biserica încă din timpurile apostolice, începând cu rugăciunea pentru pace, fără de care nu e cu putinţă să te rogi. Adunarea credincioşilor, care se închină cu semnul Crucii, se străduieşte să-şi aducă inimile la unison cu îndemnul diaconului, aşa cum sunt acordate strunele unui instrument perfect, care aşteaptă să fie încercat, exclamând, în taină, odată cu cântăreţii: „Doamne miluieşte!”. Stând pe amvon, ţinând orarul de rugăciune, care simbolizează o aripă de înger ridicată, chemându-i pe oameni la rugăciune, diaconul ne îndeamnă să ne rugăm: pentru pacea de sus şi pentru mântuirea sufletelor noastre, pentru pacea a toată lumea, pentru bunăstarea sfintelor lui Dumnezeu biserici şi pentru unirea tuturor, pentru sfântă biserica aceasta şi pentru cei ce intră în ea cu credinţă, cu evlavie şi cu frică de Dumnezeu; pentru suveran, pentru sinod, pentru stăpânirea bisericească şi civilă, pentru oştire, pentru oraşul în care se slujeşte Liturghia şi pentru cei ce trăiesc în el, pentru buna întocmire a văzduhului, pentru îmbelşugarea roadelor pământului, pentru vremuri cu pace, pentru cei ce călătoresc pe uscat şi pe apă, pentru cei bolnavi, pentru cei ce ostenesc, pentru cei robiţi şi pentru mântuirea lor, pentru ca să fim izbăviţi noi de tot necazul, mânia, primejdia şi nevoia.

Urmărind acest cuprinzător şirag de cereri, puse una lângă alta şi alcătuind Ectenia mare, credincioşii răspund la fiecare dintre ele, odată cu corul cântăreţilor: „Doamne miruieşte!”.

Ca semn al slăbiciunii rugăciunilor noastre, care nu au curăţie sufletească deplină şi nici viaţă cerească, diaconul ne cheamă – amintindu-ne de cei care au ştiut să se roage mai bine decât noi – „pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”. Din dorinţa sinceră de a ne da noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu, aşa cum au ştiut să o facă Maica Domnului şi, împreună cu ea, sfinţii şi cei mai buni dintre noi, întreaga Biserică ne îndeamnă, într-un glas cu adunarea credincioşilor: „Ţie, Doamne!”. Şiragul de cereri şi rugăciuni rostit de diacon este încununat de o întreită doxologie, una care va deveni liantul întregii Liturghii, de la început până la sfârşit. Adunarea credincioşilor răspunde adeverind: „Amin!”, adică „Aşa să fie!”. Diaconul părăseşte amvonul, începe acum cântarea Antifoanelor.

Antifoanele sunt cântări provenite din psalmii care anticipează profetic venirea în lume a Fiului lui Dumnezeu şi care se cântă alternativ de către două grupuri de cântăreţi din ambele strane. Ele au înlocuit, prescurtând, cântările mai vechi din psalmi, care durau mai mult timp.

În timp ce continuă cântarea primului antifon, preotul se roagă în taină în altar, iar diaconul stă în poziţie de rugăciune în faţa icoanei Mântuitorului, ridicând orarul cu trei degete ale mâinii. Când se sfârşeşte cântarea primului antifon, revine în faţa uşilor împărăteşti, pentru a îndemna adurţarea credincioşilor cu cuvintele: „Iară şi iară, cu pace, Domnului să ne rugăm!”. Adunarea răspunde cântând: „Doamne miluieşte!”. Cuprinzând cu privirea icoanele sfinţilor, diaconul ne aduce aminte din nou să-i pomenim pe toţi sfinţii! Şi pe Maica Domnului: „Pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”. Adunarea exclamă: „Ţie, Doamne!”. Din nou doxologia întreită. Poporul dă glas, adeverind: „Amin”.

Diaconul părăseşte amvonul. În altar, cu uşile împărăteşti închise, preotul rosteşte în taină această rugăciune: „Cel ce ne-ai dăruit nouă aceste rugăciuni obşteşti şi împreună-glăsuite, Cel ce şi la doi şi la trei, care se unesc întru numele Tău, ai făgăduit să le îndeplineşti cererile, însuţi şi acum plineşte cererile cele de folos ale robilor Tăi, dându-ne nouă, în veacul de acum, cunoştinţa adevărului Tău, iar în cel ce va să fie, viaţă veşnică”.

De la strană, răsună puternic, spre a fi auzite de toţi credincioşii, Fericirile, celor ce au vestit în veacul de acum cunoştinţa adevărului şi în cel ce va veni, viaţă veşnică. Adunarea credincioşilor, chemând cu chemarea tâlharului înţelept, care îl ruga pe Hristos pe cruce: „Întru împărăţia Ta când vei veni, pomeneşte-ne pe noi, Doamne”, repetă, după citeţi, aceste cuvinte ale Mântuitorului: „Fericiţi sunt cei săraci cu duhul, că a acelora este împărăţia cerurilor”. Adică cei ce nu se trufesc, nu se semeţesc cu mintea.

„Fericiţi sunt cei ce plâng, că aceia se vor mângâia.” Cei ce plâng mai mult pentru greşelile şi neajunsurile lor decât pentru ocările şi necazurile ce li se aduc şi de care au parte.

„Fericiţi sunt cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul.” Adică cei ce nu ţin mânie împotriva nimănui, atot-iertători, iubitori, a căror armă este blândeţea atotbiruitoare.

„Fericiţi sunt cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura.” Cei ce flămânzesc de adevărul ceresc, cei ce însetează de dorinţa de a-l avea mai întâi în ei.

„Feriţi sunt cei milostivi, că aceia se vor milui.” Cei ce se arată plini de milă faţă de orice frate al nostru şi care văd în fiecare dintre cei ce le cer ajutor pe însuşi Hristos.

„Fericiţi sunt cei curaţi la inimă, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.” Precum în oglinda unei ape calme, netulburate nici de nisip, nici de mâl, se răsfrânge bolta cerească, tot aşa şi în oglinda unei inimi curate, netulburate de patimi, nu se mai află nimic din cele pământeşti şi nu se răsfrânge decât chipul lui Dumnezeu.

„Fericiţi sunt făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema.” Asemeni Fiului lui Dumnezeu, care a venit pe pământ ca să aducă pacea în sufletele noastre, cei ce aduc în case pace şi împăcare sunt adevăraţii fii ai lui Dumnezeu.

„Fericiţi sunt cei prigoniţi pentru dreptate, ca a acelora este împărăţia cerurilor.” Prigoniţi nu doar fiindcă au vestit dreptatea cu vorba, ci cu buna mireasmă a întregii lor vieţi.

„Fericiţi veţi fi când vă vor batjocori pe voi şi vă voi prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind pentru Mine. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri.” Multă, fiindcă fi-vor răsplătiţi întreit; fiindcă ei înşişi erau nevinovaţi şi curaţi; fiindcă, cinstiţi fiind, au fost batjocoriţi; fiindcă, batjocoriţi fiind, s-au bucurat că au pătimit pentru Hristos.

Poporul repetă, cu lacrimi în ochi, după citeţi, cuvintele Mântuitorului, care ne arată cine se poate aştepta la viaţa cea veşnică, cine poate nădăjdui că va avea parte de ea în veacul viitor, cine sunt adevăraţii împăraţi ai lumii, moştenitorii şi părtaşii împărăţiei cerurilor.

Acum se deschid solemn uşile împărăteşti, ca şi cum ar fi chiar aievea uşile împărăţiei cerurilor, iar în ochii poporului ce stă înainte apare, în toată strălucirea ei, Sfânta Masă, ca locaş al măririi şi supremei învăţături duhovniceşti, de unde ne vine cunoaşterea adevărului şi ni se vesteşte viaţa cea veşnică. Apropiindu-se de prestol, preotul şi diaconul iau de pe el Evanghelia, pentru a o purta către popor, nu prin uşile împărăteşti, ci prin spatele altarului, ieşind pe uşa laterală, amintind de uşa acelei încăperi lăturalnice din care, în cele mai vechi timpuri ale creştinismului, se aduceau cărţi în mijlocul bisericii, pentru a se citi din ele. Adunarea rugătorilor priveşte la Evanghelie, purtată de mâinile unor smeriţi slujitori ai Bisericii, ca la Mântuitorul însuşi, ieşit prima dată la lucrarea dumnezeieştii propovăduiri. Iese pe uşa cea strâmtă, de la miazănoapte, ca un necunoscut, în mijlocul templului, pentru ca, după ce se arată tuturor, să se întoarcă în sanctuar, prin uşile împărăteşti. Slujitorii Domnului se opresc amândoi în mijlocul bisericii, înclinându-şi capetele. Preotul se roagă în taină pentru ca Acela ce a aşezat în ceruri cetele şi ostile îngerilor şi ale arhanghelilor, în slujba slavei Sale, să facă acum ca intrarea în locul cel preasfânt al sfinţiţilor slujitori să fie odată cu cea a sfinţilor îngeri care slujesc împreună cu ei. Iar diaconul, arătând către uşile împărăteşti cu orarul de rugăciune, cuvântează către preot: „Binecuvântează, stăpâne, sfânta intrare!”. La care preotul răspunde, grăind: „Binecuvântată este intrarea sfinţilor Tăi, acum şi pururea şi în vecii vecilor!”. Dându-i preotului să sărute Sfânta Evanghelie, diaconul o duce spre altar; oprindu-se însă în faţa uşilor împărăteşti, o ridică deasupra capului, rostind: „Înţelepciune, drepţi!”, aceasta însemnând că Cuvântul lui Dumnezeu, Fiul lui Dumnezeu, veşnica Sa înţelepciune s-au binevestit prin Evanghelia pe care o poartă acum în mâini. Iar cuvântul „drepţi”, pe care îl leagă de „înţelepciune”, arată că Evanghelia trebuie primită cu trezvie, îndepărtându-se orice lene şi orice negrijă. Înălţându-se cu duhul, poporul cheamă, împreună cu cântăreţii: „Veniţi să ne închinăm şi să cădem la Hristos. Mântuieşte-te pe noi, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce ai înviat din morţi, pe noi, cei ce-Ţi cântăm Ţie, aliluia!”. Cuvântul ebraic „aliluia” înseamnă „Domnul vine, lăudaţi pe Domnul!”. Şi fiindcă, prin caracterul limbajului sacru, în cuvântul „vine” se cuprinde şi timpul prezent şi cel viitor, acesta semnifică perpetua prezenţă a lui Dumnezeu, cuvântul „aliluia” fiind rostit de fiecare dată, în actele liturgice, atunci când Dumnezeu „se arată” în chipul Evangheliei sau al Sfintelor Daruri.

Evanghelia, vestitoare a cuvântului vieţii, este aşezată la loc pe prestol. Strana răspunde, în acest timp, fie prin cântări în cinstea praznicului zilei, fie prin tropare şi imnuri de laudă în cinstea sfântului a cărui pomenire o face Biserica în acea zi, pentru că acesta s-a făcut una cu cei pe care i-a pomenit Hristos în „Fericirile” care tocmai au fost auzite şi pentru că, prin exemplul viu al vieţii sale, a arătat că s-a înălţat după El, în viaţa veşnică.

Odată terminate troparele, vine timpul cântării Trisaghionului. Cerând preotului binecuvântare pentru acest moment, diaconul vine în dreptul uşilor împărăteşti şi, ridicând orarul, dă semn cântăreţilor. Întreaga biserică înalţă glas solemn şi puternic, intonând cântarea întreit-sfântă, alcătuită din trei chemări către Dumnezeu: „Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi”. Prin chemarea „Sfinte Dumnezeule”, Trisaghionul îl mărturiseşte pe Dumnezeu-Tatăl, Tăria Lui, cea care a născut Cuvântul; prin „Sfinte tare”, pe Dumnezeu-Fiul; prin chemarea „Sfinte fără de moarte”, raţiunea Sa nemuritoare, voinţa veşnic-fiitoare a lui Dumnezeu-Duhul Sfânt. Cântăreţii înalţă de trei ori această cântare, să fie auzită bine de către toţi, pentru ca veşnica prezenţă a lui Dumnezeu să fie înţeleasă în chip treimic, nefiind timp în care la Dumnezeu să nu fie Cuvântul şi Cuvântului să-l lipsească Duhul Sfânt. Cuvântul lui Dumnezeu a creat cerurile şi în duhul gurii sale sălăşluieşte puterea Lui, spune David, proorocul. Fiecare credincios din adunarea rugătorilor este chemat acum să înţeleagă că şi în el, ca şi chip al lui Dumnezeu, sălăşluieşte aceeaşi Treime: el însuşi, cuvântul său şi duhul, adică gândul ce pune în mişcare cuvântul; dar cuvântul omenesc este neputincios, se revarsă fără rost, nu creează nimic, iar duhul nu-i aparţine; atârnă de tot felul de impresii şi condiţii lăturalnice şi numai atunci când se înalţă către Dumnezeu capătă putere şi celelalte; în cuvânt se răsfrânge Cuvântul dumnezeiesc, în duh, Duhul lui Dumnezeu, chipul Treimii Atoatefăcătorului întipărindu-se în conştiinţă, iar conştiinţa făcându-se după chipul Făcătorului; dându-şi seama de toate acestea, cei ce ascultă cântarea întreit-sfântă se roagă în taină ca Dumnezeu cel Sfânt, cel Tare, cel Fără de moarte să-l cureţe şi să-l facă templu al Său, sălăşluire a Sa, zicând, de trei ori, în sine: „Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi!”. În altar, preotul, rugându-se în taină ca să fie primită acea întreită şi sfântă cântare, se închină de trei ori în faţa prestolului, repetând tot de trei ori în sine: „Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi!”. Repetăm şi noi (de trei ori) întreit-sfânta cântare, iar diaconul face şi el trei plecăciuni, împreună cu preotul, dinaintea Sfântului Prestol.

După ce a săvârşit aceste închinăciuni, preotul se duce la scaunul cel de sus, închipuind că de acolo, din adâncul vederii celei dumnezeieşti, ne-a izvorât nouă taina Preasfintei Treimi, acel loc preaînalt de unde se văd toate, fiind cel în care Fiul sălăşluieşte în sânul Tatălui, prin unirea Duhului Sfânt. Înălţându-se acolo, preotul închipuie urcarea lui lisus Hristos, cu trupul, la sânul Tatălui, Care îi cheamă pe oameni să caute a se urca şi ei la sânul Tatălui, urcare văzută încă din timpurile vechi de proorocul Daniel, căruia, într-o vedenie, i s-a arătat cum Fiul omului a ajuns până la Cel-vechi-de-zile. Preotul se duce într-acolo, fără grabă, cuvântând: „Binecuvântat cel ce vine întru numele Domnului”. Iar la îndemnul diaconului: „Binecuvântează, stăpâne, scaunul cel de sus”, îl binecuvântează zicând: „Binecuvântat eşti pe scaunul împărăţiei Tale, Cel ce şezi pe heruvimi, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor”. Şi ia loc pe scaunul cel de sus lângă locul rânduit pentru arhiereu. De aici, ca un apostol al lui Dumnezeu şi ca un namesnic al Lui, stând cu faţa spre popor, pregăteşte atmosfera de luare-aminte pentru citirea epistolelor apostoleşti, închipuind prin această şedere că este deopotrivă cu apostolii.

Citeţul, cu „Apostolul” în mâini, iese în mijlocul bisericii. Cu îndemnul „Să luăm aminte!”, diaconul cere atenţie. Din fundul altarului, preotul face citeţului şi poporului ce stă înainte o dorire de pace; poporul îi răspunde în acelaşi chip. Şi fiindcă slujirea preoţească trebuie să fie în duh, asemeni slujirii apostolilor, care nu cu ale lor cuvinte cuvântau, ci Duhul însuşi vorbea prin gura lor, răspunsul către preot nu va fi „Pace ţie”, ci „Şi duhului tău”. Diaconul rosteşte cu glas înalt: „înţelepciune!”. Citeţul începe a citi tare, expresiv, pentru ca să se audă bine fiecare cuvânt, căutând să-i facă pe credincioşi să-l asculte cu sârguinţă, cu inimă primitoare, cu suflet căutător, raţional, pentru a pătrunde tâlcul lăuntric al celor citite, fiindcă citirea „Apostolului” este ca o treaptă pe scara bunei înţelegeri a citirii Evangheliei. După ce citeţul a isprăvit de citit, preotul îi face urare, din altar, cu glas înalt: „Pace ţie, cititorule!”. Acela răspunde: „Şi duhului tău”. Diaconul cuvântează din nou: „Înţelepciune!”. Răsună „Aliluia”, vestind venirea Domnului, Care va vorbi poporului prin cuvântul Evangheliei.

Cu cădelniţa în mâini, diaconul merge să facă tămâiere cu bună mireasmă, în întreaga biserică, întru întâmpinarea Domnului, închipuind, prin cădire, curăţia duhovnicească a sufletelor noastre, cu care se cuvine să pătrundem în cuvintele de bună-mireasmă ale Evangheliei. În altar, preotul se roagă în taină pentru ca să strălucească în inimile noastre lumina cea curată a dumnezeirii şi să ne deschidă ochii minţii spre înţelegerea evangheliceştilor propovăduiri. Pentru ca să strălucească în inimi aceeaşi curată lumină, se roagă în taină şi credincioşii, pregătindu-se să dea ascultare citirii. Diaconul cere binecuvântare de la preot şi i se dă: „Dumnezeu, pentru rugăciunile Sfântului, întrutotlăudatului Apostol şi Evanghelist (numele), să-ţi dea ţie, celui ce binevesteşti, cuvânt cu putere multă, pentru îndeplinirea Evangheliei iubitului Său Fiu, a Domnului nostru Iisus Hristos!”. Diaconul iese pe amvon, înaintea lui păşind un purtător de lumină, închipuind lumina lui Hristos care luminează tuturor. Din altar, preotul cuvântează către popor: „Cu înţelepciune, drepţi, să ascultăm Sfânta Evanghelie, pace tuturor!”. Adunarea credincioşilor răspunde: „Şi duhului tău!”. Diaconul începe citirea.

Plecându-şi cu evlavie capetele, ca şi când l-ar asculta pe însuşi Hristos cuvântând de pe amvon, credincioşii caută a prinde cu inimile sămânţa sfântului cuvânt, semănat, prin gura slujitorului, de însuşi Semănătorul ceresc. Nu cu acele inimi pe care Mântuitorul lumii le aseamănă drumului pe care, căzând seminţele, vin îndată păsările să le fure – adică gândurile rele ce-i trec prin minte omului; nici cu acele inimi pe care le aseamănă locului pietros, acoperit doar la suprafaţă de pământ, care, chiar dacă primeşte bucuros sămânţa cuvântului, ea nu poate prinde rădăcini adânci; şi nici cu acele inimi pe care le aseamănă cu un pământ înţelenit, năpădit de mărăcini – mărăcinii trudei şi ai grijilor veacului, mărăcinii ispitelor, ai nenumăratelor tentaţii şi uşurătăţii ale lumii, cele care mortifică viaţa, seminţe înăbuşite de îndată ce odrăslesc, încât rămân neroditoare; ci cu acele inimi primitoare, pe care le aseamănă cu un pământ bun, în stare să rodească de treizeci, de şaizeci, de o sută de ori mai mult şi care vor da viaţă la tot ce au auzit în biserică, în familie, în căminele lor, la serviciu, în ceasurile de muncă sau de odihnă şi bucurie, în convorbiri cu semenii şi cu ei înşişi. Într-un cuvânt, fiecare credincios se va strădui să se poarte mereu ca un ascultător şi ca un făptuitor al acelor cuvinte, căruia Mântuitorul îi făgăduieşte să-l facă asemeni bărbatului înţelept, care nu şi-a zidit casa pe nisip, ci pe piatră, astfel încât, la ieşirea din biserică, dacă vor veni asupra ei ploile, apele, viforul tuturor necazurilor, casa lui duhovnicească să rămână neclintită ca o cetate pe stâncă. După terminarea citirii, preotul din altar glăsuieşte către diacon: „Pace ţie, celui ce ai binevestit!”. Ridicându-şi creştetele, toţi cei ce stau înainte exclamă într-un glas, cu recunoştinţă: „Mărire Ţie, Doamne, mărire Ţie!”. Preotul, care stă în dreptul uşilor împărăteşti, primeşte Evanghelia de la diacon, o aşază pe prestol, asemeni Cuvântului care era la Dumnezeu şi care s-a întors la El. Altarul, închipuind locaşurile cele de sus, va rămâne ascuns privirii, uşile împărăteşti se vor închide, dvera se va coborî, arătând că nu există alte porţi către împărăţia cerurilor decât cele deschise de Hristos, că numai cu El se poate intra acolo: „Eu sunt uşa”.

De obicei, în timpul primilor creştini, acum se ţinea predica, cu dezvoltări şi tâlcuiri ale Evangheliei citite. Dar fiindcă în prezent predica se alcătuieşte, în cea mai mare parte, pe baza altor texte (depăşind forma unei explicaţii la Evanghelia care s-a citit) şi pentru a nu fi afectate succesiunea şi armonia Sfintei Liturghii, ea a fost mutată mai către sfârşitul slujbei.

Asemeni unui înger care îi cheamă pe oameni la rugăciune, diaconul merge pe amvon, pentru a îndemna poporul să se roage şi mai tare şi mai cu sârg, ridicând orarul cu trei degete şi cuvântând astfel: „Să zicem toţi, din tot sufletul şi din tot cugetul nostru, să zicem!”. Cei de faţă, ferindu-şi rugăciunea de tot gândul lăturalnic, exclamă: „Doamne miruieşte!”, întărind şi adâncind rugăciunea cu o întreită chemare a milostivirii dumnezeieşti, diaconul îndeamnă mai vârtos la rugăciune pentru mântuirea tuturor oamenilor, de pe orice treaptă, de orice cin şi cu orice îndatorire, începând de la cele mai de sus – unde şi omului îi este mai greu, este supus la mai multe încercări şi are nevoie mai mult de ajutorul lui Dumnezeu. Poporul aflat de faţă ştie că bunăstarea multora atârnă de măsura în care dregătorii cei mai de sus îşi îndeplinesc cinstit datoria, astfel că se roagă cu tărie pentru ca Dumnezeu să-i înţelepţească şi să-i înveţe a-şi îndeplini cu cinste chemarea, dând fiecăruia puterea de a duce cu bine până la capăt călătoria pe acest pământ. Pentru aceasta se roagă toţi cu sârg, rostind (nu o dată, ci de trei ori): „Doamne miruieşte”. Acest şir de rugăciuni se numeşte Ectenia întreită sau Ectenia rugăciunii, cererii stăruitoare, iar preotul, în altar, se roagă stăruitor pentru ca să fie primite aceste sporite rugăciuni, iar rugăciunea sa se numeşte „rugăciunea cererii stăruitoare”.

Dacă în acea zi se întâmplă să fie aduse ofrande pentru răposaţi, atunci, îndată după Ectenia întreită, se zice Ectenia pentru cei adormiţi. Ţinând orarul cu trei degete, diaconul cheamă la rugăciune pentru odihna sufletelor robilor lui Dumnezeu (pe care îi numeşte cu numele fiecăruia), ca să le ierte lor Dumnezeu toate greşeala cea de voie şi cea fără de voie, pentru ca să aşeze sufletele lor acolo unde drepţii se odihnesc. Atunci, fiecare dintre cei de faţă îşi aduce aminte de adormiţii întru Domnul dragi inimii sale şi zice în taină, de trei ori, odată cu chemarea diaconului, „Doamne miluieşte”, rugându-se sârguitor pentru adormiţii săi şi pentru toţi creştinii adormiţi întru Domnul. „Mila lui Dumnezeu – glăsuieşte diaconul – împărăţia cerurilor şi iertarea păcatelor de la Hristos. Împăratul cel fără de moarte şi Dumnezeul nostru, să cerem!”. Adunarea credincioşilor, împreună cu corul cântăreţilor, se roagă: „Dă, Doamne!”. Iar preotul, în altar, înalţă rugăciuni pentru ca Dumnezeu, Cel ce a călcat moartea şi a dăruit viaţă lumii, să dea odihnă sufletelor răposaţilor robilor Săi, în loc luminat, în loc cu verdeaţă, în loc cu odihnă, de unde au fugit toată durerea, întristarea şi suspinarea, şi să le ierte lor toată greşeala, cuvântând cu glas înalt: „Că Tu eşti învierea şi viaţa şi odihna adormiţilor robilor Tăi, Hristoase, Dumnezeul nostru, şi Ţie slavă înălţăm, împreună şi Celui fără de început al Tău Părinte şi Preasfântului şi Bunului şi de viaţă făcătorului Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor”. Poporul răspunde cu un afirmativ „Amin”. Diaconul începe Ectenia pentru cei chemaţi.

Deşi astăzi există rar persoane care să nu fi primit Sfântul Botez şi care să se numere printre cei doar chemaţi, tot cel ce se află de faţă, conştient că este departe de existenţa şi de faptele celor credincioşi, care s-au învrednicit a fi părtaşi la cina dragostei, în primele veacuri ale creştinismului, dându-şi seama, ca să spunem aşa, că el doar L-a mărturisit pe Hristos, dar nu a început să-şi trăiască viaţa după poruncile Lui, că îşi însuşeşte cuvântul Lui doar la modul raţional, fără să-l facă să prindă viaţă, că practică o credinţă rece, că-i lipseşte flacăra dragostei atotiertătoare faţă de aproapele, cea care înmoaie cerbicia sufletului, şi că, deşi botezat cu apă, în numele lui Hristos, n-a ajuns la acea renaştere în Duh, fără de care creştinismul lui nu valorează doi bani, după cuvântul Mântuitorului însuşi: „Cine nu se va naşte de sus nu va putea să vadă împărăţia lui Dumnezeu”, deci, dându-şi seama de toate acestea, fiecare dintre cei de faţă se aşează, cu inimă înfrântă, printre cei chemaţi, iar la îndemnul diaconului: „Rugaţi-vă cei chemaţi Domnului!”, cere din adâncul inimii: „Doamne, miruieşte!”.

„Cei credincioşi – îndeamnă diaconul – pentru cei chemaţi să ne rugăm, ca Domnul să-i miluiască pe dânşii; să-i înveţe pe dânşii cuvântul adevărului, să le descopere lor Evanghelia dreptăţii, să-i unească pe dânşii cu Sfânta Sa sobornicească şi apostolească Biserică, să-i mântuiască, să-i miluiască, să-i apere şi să-i păzească cu harul Său.”

Credincioşii, dându-şi seama cât de puţin îşi merită numele de credincioşi, rugându-se pentru cei chemaţi, se roagă şi pentru ei înşişi, iar la fiecare îndemn al diaconului rostesc în taină, împreună cu cântăreţii, „Doamne miluieşte!”. Diaconul îndeamnă, zicând: „Cei chemaţi, capetele voastre Domnului să le plecaţi!”.

Toţi îşi pleacă frunţile, zicând din inimă, în taină: „Ţie, Doamne!”.

Preotul se roagă în sine pentru cei chemaţi şi pentru cei ce, cu suflet smerit, s-au aşezat pe ei în rândul celor chemaţi, rostind următoarele cuvinte: „Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce întru cele de sus locuieşti şi spre cei smeriţi priveşti, Care ai trimis mântuire neamului omenesc, pe Unul-Născut Fiul Tău şi Dumnezeu, pe Domnul nostru Iisus Hristos, caută către robii Tăi cei chemaţi, care şi-au plecat grumajii înaintea Ta, şi învredniceşte-i pe dânşii, la vremea potrivită, de baia naşterii celei de-a doua, de iertarea păcatelor şi de veşmântul nestricăciunii, unindu-i pe dânşii cu Sfânta Ta sobornicească şi apostolească Biserică, şi-i numără pe dânşii cu turma Ta cea aleasă. Ca şi aceştia, împreună cu noi, să slăvească prea-cinsit şi de mare cuviinţă numele Tău, al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor”. Poporul răspunde într-un glas: „Amin”. Pentru a atrage atenţia că a venit clipa în care, în vechime, cei chemaţi trebuiau să părăsească biserica, diaconul cuvântează cu glas înalt: „Câţi sunteţi chemaţi, ieşiţi!”. Apoi, întărindu-şi glasul, rosteşte a doua oară: „Câţi sunteţi chemaţi, ieşiţi!”. În fine, a treia oară: „Câţi sunteţi chemaţi, ieşiţi. Ca nimenea din cei chemaţi să nu rămână. Câţi suntem credincioşi, iară şi iară cu pace Domnului să ne rugăm!”.

De aceste cuvinte se cutremură toţi cei ce se simt nevrednici. Îndreptându-şi gândul spre însuşi Hristos, care a izgonit din templul lui Dumnezeu pe cei ce, fără ruşine, vindeau şi cumpărau în el şi care prefăcuseră casa Sa preasfântă în iarmaroc, fiecare dintre cei de faţă se străduieşte să izgonească din templul sufletului său pe cel doar chemat, încă nepregătit a se afla în faţa sanctuarului, şi îl imploră pe însuşi Hristos să-l zidească în el pe credincios, numărându-l în turma Sa cea aleasă, despre care a spus Apostolul: „Limba este sfântă, oamenii înnoirii sunt pietre zidite în templul duhului”. Să-l numere adică printre cei cu adevărat credincioşi, care se făceau părtaşi Sfintei Liturghii în primele veacuri ale creştinismului şi ale căror chipuri ne privesc acum din iconostas. Cuprinzându-i cu privirea pe toţi aceştia şi cerându-le ajutorul, ca unor fraţi, care se roagă acum în ceruri, stând de faţă la Liturghia cerească, cea mai sfântă dintre câte pot fi, creştinul este pregătit pentru începerea Liturghiei celor credincioşi.

Share on Twitter Share on Facebook