I.Învăţătorul.

Sosirea unei noi mărimi pe blagoslovitele meleaguri de pe malurile Goltvei a făcut mai mult tărăboi decât zvonul care se răspândise cu doi ani în urmă cu privire la sporirea numărului recruţilor şi chiar mai mult decât creşterea neaşteptată a preţului sării, aduse din Crâm de către stepovicii120 ucrainieni. La crâşmă, pe uliţe, la povarnă, nu se vorbea decât de învăţătorul nou venit în sat. Politicieni ageri, îmbrăcaţi cu mantale cenuşii sau cu svitce, pufăind din lulea cu un aer cât se poate de nepăsător, încercau să cumpănească înrâurirea pe care putea s-o aibă o mărime ca asta, căreia s-ar fi zis că soarta îi hărăzise din leagăn înaltele cinuri, depăşind capetele tuturor mirenilor, lăfăindu-se în odăile boiereşti şi prânzind la aceeaşi masă cu stăpâna a vreo cincizeci de suflete de om. Gura lumii spunea că cinul învăţătoresc ar fi prea puţin pentru unul ca dânsul şi că, fără îndoială, trecerea lui avea să se vădească şi în trebile gospodăriei, şi chiar de pe acum un lucru era sigur şi anume, că corvezile cu căruţa, împărţirea unturii, a făinii şi celelalte, de dânsul şi nu de vericine va să atârne. Unii, pe atotştiutorii făcând, dădeau a înţelege că până şi vechilului are să i se mai taie nasul. Unul singur, morarul Solopi Ciubco, se fălea că lui nu-i pasă de mărimi şi că pune rămăşag pe cuşma lui cea nouă din pielcele brumării de Reşetilov, că învăţătorul nu e în stare să oprească troica din mers, nici să urnească din loc piatra morii înţepenită. Dar mersul lui ţanţoş, strălucita-i izbândă asupra psaltului, glasul lui de bas bubuitor care muia inimile tuturor enoriaşilor, erau vii încă în amintirea obştească, aşa că părerea bună despre el se întărea din ce în ce. Şi dacă întru cinstirea musafirului printre fruntaşii satului nici o gâlceavă nu s-a iscat, în schimb, drăguţele lor neveste n-au rămas cu mâinile în sân. Înzestrate fiecare cu câte o limbă lungă şi ascuţită care, potrivit căilor necunoscute ale sorţii le umblă în gură de patru ori mai repede ca la bărbaţi, îşi dădeau drumul în voie, unele în sprijinul învăţătorului, altele împotrivă-i.

Întortocheatele şi paşnicele uliţe ale satului Mandrâc răsunau de turuiala şi tărăboiul împănat cu ţipete şi sudălmi. Şi cum preacinstitele localnice aveau vrednicul de laudă obicei de a-şi sprijini vorba cu fapta, cât mi ţi-i ziulica de mare şi la tot pasul, te loveai de cumetre ţinându-se lipcă una de alta, aşa cum se agaţă norocul de cel fericit sau cum se ţine zgârcitul de buzunarul de la spate când străbate vreun fundac, al cărui felinar îşi cerne lumina ce trage să moară pe zidurile îngălbenite ale târgului adormit. Şi vai de acela care cerca să le despartă: zburau cioburile şi scufiile în capul lui ca grindina, şi se găsea ades câte o cumătră mânioasă care, în culmea furiei, să-şi bată omul ei în locul altuia.

În vremea asta pedagogul nostru începuse să se simtă bine în casa Annei Ivanovna. Era din tagma acelor seminarişti care se tem să nu li se întunece cumva mintea de prea multă învăţătură, şi cu care seminarul din X îndestulează panii mai scăpătaţi din Malorusia ca dascăli de casă pentru o sută de ruble pe an simbrie. De altfel, cine ştie unde ar fi ajuns Ivan Osipovici, care învăţase până şi teologia, dacă zvăpăiaţii lui de colegi nu şi-ar fi râs fără încetare de mustăţile şi de barba lui ţepoasă. Pe an ce trecea, mulţi părăseau seminarul şi alţii, tot mai tineri, le luau locul, aşa că, în cele din urmă, tihnă tot nu găsea: ba-i aruncau scaieţi în barbă şi-n mustăţi, ba-i atârnau zurgălăi la spate, ba-i turnau nisip în cap, ba-i strecurau siminoc121 în tabacheră… Lehamite fiindu-i să fie mereu privitorul mut al zburdalnicelor generaţii care i se perindau pe dinainte şi ţinta zeflemelelor acestor nevârstnici, Ivan Osipovici se văzu silit să părăsească seminarul, tocmindu-se într-o familie ca dascăl la copii.

Schimbarea asta a însemnat o vrednică de pomenit răspântie în viaţa lui Ivan Osipovici. Zeflemelelor şi batjocurilor de altădată, le luase locul acum cuviinţa, dragostea şi căldura cu care era întâmpinat. Şi cum să nu-l întâmpine cu cuviinţă când sărbătorile se purta în gheroc, şi încă albastru deschis? Luaţi aminte: gheroc albastru deschis – asta nu-i glumă! Socot de a mea datorie să aduc la cunoştinţa cititorului că îndeobşte un surtuc (nu mai vorbesc când e şi albastru), numai cenuşiu închis să nu fie, stârneşte în satele de pe blagoslovitele maluri ale Goltvei o vâlvă de pomină. Oriunde s-ar ivi cineva cu asemenea gheroc, căciulile de pe capetele cele mai îndărătnice zboară pe loc în mâini şi oameni în toată firea, cu feţele arse de soare, şi cei cu mustaţa neagră, şi cei cu ea căruntă, îi fac adânci hiritisanii122. De stăm şi socotim, nu erau în tot satul decât trei gheroace123, punând şi halatul de pânză al psaltului la socoteală. Dar întocmai ca vajnicul bostan care stă ţanţoş şi umflat punând în umbră pe toţi ceilalţi vecini ai săi dintr-o întinsă harbuzărie, taman aşa întuneca gherocul prietenului nostru pe confraţii săi. Dar ceea ce făcea gherocul mai cilibiu erau nişte nasturi mari de os, la care holba ochii droaia de copii de pe uliţă. Nu fără de plăcere auzea sclivisitul nostru învăţător al tineretului mamele arătând copiilor de ţâţă nasturii aceştia, pe când ţâncii îşi întindeau mânuţele gângurind: „gigea, gigea”. La masă ţi-era mai mare dragul să vezi cu câtă cuvioşie şi smerenie, cu un şervet cât un cearşaf la gât, liturghisea cinstitul dascăl toată slujba îndestulării şi hrana cea de toate zilele. Nici vorbă, nici mişcare de prisos la el. Era cu trup şi duh în farfurie. După ce o golea astfel ca niciuna dintre sculele mâncatului, cum sunt cuţitul şi furculiţa, să nu-şi mai găsească întrebuinţare, îşi tăia o felie de pâine, îşi înfigea furculiţa într-însa şi o mai rotea odată, până ce ieşea farfuria ca din fabrică. Dar toate acestea, s-ar putea spune, erau numai merite doveditoare că Ivan Osipovici cunoaşte obiceiurile subţiri ale protipendadei… dar la mare păcat ar cădea cititorul dacă ar înţelege din astea că la atât se mărgineau darurile sale. Cinstitul dascăl avea cunoştinţe care, faţă de ale omului de rând, erau de-a-dreptul fără hotar. Pe unele nu le arăta, ca de pildă prepararea unui leac împotriva muşcăturii de câine turbat şi vopsirea în cel mai. frumos roşu, fără alt nimic decât coajă de stejar şi votcă de cea mai tare. Afară de asta ştia să facă cu mâna lui vax bun şi cerneală prima, şi mai ştia, pe deasupra, să taie oameni de hârtie pentru nepoţelul Annei Ivanovna. În serile de iarnă făcea gheme, ba şi torcea.

Cu asemenea daruri, nu e de mirare că ajunsese să nu te poţi lipsi de el în casă şi că toată slujnicăraia nu mai putea după dânsul, măcar că faţa-i semăna, şi la formă, şi la culoare, cu o garafa, că gura-i largă, ale cărei încercări îndrăzneţe de a zâmbi abia de le puteau stăvili urechile clăpăuge, i se schimonosea în fiecare clipă, şi că ochii lui erau de un verde crud aşa cum, după a mea ştiinţă, niciunul dintre eroii romanelor trecute în letopiseţ nu fusese înzestrat. Se poate însă ca femeile să vadă mai bine ca noi. Dar cine să le priceapă? Orice s-ar zice, dar până şi bătrâna stăpână a casei era foarte mulţumită de priceperea învăţătorului în ale gospodăriei, în iscusinţa lui de a face rachiu de şofran şi rubarbă de „herba rabarbarum”, în îndemânarea lui de a descâlci ghemele şi, mai presus de toate, pentru marea lui ştiinţă de a trăi în lumea mare. Chelăriţei îi plăcea mai ales fercheşul lui gheroc şi felul lui de a se îmbrăca. De altfel, ea băgase de seamă că dascălul, fie când binevoia să tacă, fie când binevoia să mănânce, era plin de gingăşii. Pe nepoţelul Annei Ivanovna îl încântau cel mai mult cocoşii şi oamenii lui de hârtie. Până şi Brovco, dulăul miţos, cum îl vedea ieşind din cerdac dădea voios din coadă şi da fuga să-l întâmpine, iar dacă dascălul nemaiţinând seama de hegemoniconul124 stepenei125 sale binevoia să se aşeze sub măreţul fruntar, Brovco îl săruta pe gură fără sfială. Numai cei doi nepoţi mai mari şi băieţii din casă pe care-i învăţa: Az-anghel, arhanghel, Buche-biserică, binecuvântare, buna-vestire, se temeau de aprigele nuiele ale fiorosului pedagog.

În scurtul răstimp de când se afla la Anna Ivanovna, Ivan Osipovici reuşise şi el la rându-i să-i observe pe ceilalţi şi să-şi alcătuiască în minte, ca într-o oglindă concavă, imaginea micşorată a lumii înconjurătoare. Cea dintâi fiinţă asupra căreia şi-a oprit smerita lui atenţie, a fost – aţi ghicit desigur cine – însăşi stăpâna moşiei. În faţa ei, vătămată de nemilosul penel cu care timpul, din vechimi pierdute-n neguri, zugrăveşte neamul omenesc cu podoabe pe care de când lumea le numim zbârcituri, în capotul ei cafeniu închis, în scufiţa (a cărei croială se pierdea în noianul întâmplărilor care au făcut faima celui de al optusprezecelea veac), în jacheţica tot cafenie, în botinele ei fără tocuri, ochii lui Ivan Osipovici au descoperit acel răstimp care nu-i decât o slabă repetare a zilelor trecute, o tălmăcire palidă şi rece a plăsmuirii unui poet înflăcărat în care clocotesc patimi veşnice, acel răstimp în care, în făptura omenească, prezent, trecut şi viitor se contopesc laolaltă în amintire şi când cei fără de cruţare şaizeci de ani împrăştie frigul în vinele în care cândva zvâcnea sânge fierbinte, când termometrul vieţii coboară la punctul de îngheţ. De altfel, grijile neîncetate, râvna de a trebălui mereu îi însufleţeau oarecum viaţa stinsă din trăsăturile feţei, iar vârtoşenia şi sănătatea ei erau o chezăşie sigură că o va mai duce aşa pe puţin treizeci de ani. Toată vremea, de la ceasurile cinci dimineaţa şi până la şase seara, când se liniştea, treburile se ţineau lanţ. Până la şapte cerceta îndeaproape toate aşezările gospodăreşti ale moşiei, de la cuhne până la beciuri şi cămări, rămânându-i timp să-i tragă şi vechilului un perdaf şi să dea şi de mâncare găinilor şi gâştelor casei, pentru care foarte grijulie era. Până la prânz, care nu avea loc niciodată după douăsprezece, mai dădea o raită pe la brutărie, unde cocea singură pâinea, şi un soi de covrigi cu miere şi ouă, al căror miros răscolea nespus pedagogul, iubitor a tot ce hrăneşte omul, fie sufleteşte, fie trupeşte. Iar între prânz şi seara, nu are gospodina destule de făcut? Să vopsească lâna, să măsoare pânzeturile, să pună castraveţi la murat, să facă dulceaţă, să mai îndulcească vişinatele. Câte meşteşuguri, câte tocmeli gospodăreşti, câte taine nu intrau în joc! Ochiului pătrunzător al pedagogului nostru nu-i putea scăpa că nici Annei Ivanovna de cele deşertăciuni nu-i era silă şi de aceea îşi luase obicei să se întreacă în laude – asta bineînţeles pe cât îi îngăduia sfiala lui din născare – faţă de neîntrecuta ei măiestrie şi pricepere în ale gospodăriei şi, după cum îşi dădu seama mai târziu, obiceiul acesta prielnic i-a fost. Vrednica de cinste bătrână nu se pomenea să puie la cămară vişinatele şi dulceţurile până ce Ivan Osipovici nu le gusta mai înainte încredinţând-o că-s fără seamăn. Toţi ceilalţi rămâneau în umbră faţă de acest soare, după cum toate acareturile din curte păreau să se închine înaintea mândreţei conacului cu frontonul lui negrăit de frumos. Numai un ochi ager ar fi putut oblici ce-i aseamănă şi ce-i deosebeşte şi atunci în faţa lui s-ar fi desfăşurat, ca într-un muşuroi de furnici, o veşnică mişcare, o zăpăceală şi un huiet care nu mai contenea. După câte am văzut, pedagogul nostru ştia să le intre tuturora în voie şi, ca un mare vrăjitor, pe toţi îi fermeca.

Neînţeleasă a rămas numai prietenia lui cu bucătarul. Să fi fost marea preţuire pe care Ivan Osipovici fără voia lui o da acestui meşteşug, sau alta să fi fost pricina, e peste putinţele noastre s-o lămurim. Ajunge să spunem că n-au trebuit mai mult de două zile ca în satul Mandrâc să renască un Orest şi un Pilade al vremurilor noi. Dar mai de neînţeles încă era puterea pe care o căpătase bucătarul asupra pedagogului nostru; om modest din fire şi ruşinos foarte, neluând în gură nimic alt decât rachiu de leac cu salvie şi herba rabarbarum, se târa totuşi fără voie pe urma bucătarului prin toate crâşmele şi toate fundacurile. Lui Ivan Osipovici îi plăcea nespus dezmierdata aşezare a locului unde se statornicise. A cercetat în pripă bucătăria, şurile, hambarele, grajdurile şi cămările, acareturi care încercuiau neregulat curtea întinsă a conacului, oprindu-se cu o plăcere deosebită în grădina cu pomi deşi, unde giganticii băştinaşi, înfăşuraţi în mantii de un verde întunecat, moţăiau sub povara unor vise minunate, sau se trezeau deodată din visare, despicând cu ramurile lor, ca nişte aripi de moară, văzduhul zbuciumat, pe când murmure nedesluşite le străbăteau frunzişul şi mişcările line şi pline de măreţie ale întregii lor făpturi aminteau actorii antici, evocând sub aripa Melpomenei măreţele umbre ale dispăruţilor. Dar ochii învăţătorului nostru îşi căutau ţinta lor şi mângâiau pe sălăşluitorii mai puţin falnici ai grădinii, încărcaţi însă cu merele şi perele care se revarsă peste îmbelşugata Ucraină. de la ele, privirile îi lunecau la cuhne, dincolo de care se întindeau straturi nesfârşite de mazăre, varză şi cartofi, într-un cuvânt, de toată sumedenia de zarzavat, care intră în mâncărurile gătite în bucătăriile de ţară. Ivan Osipovici intrase cu deosebită plăcere în odaia curată şi frumos văruită, care-i fusese hărăzită. Totul era în ordine. Pe fereastră se vedea heleşteul şi depărtările sângerii învăluite în neguri.

Am mai avut prilejul să amintim în treacăt trecerea de care se bucura învăţătorul nostru la mândrele din Mandrâc. Ochii lor plecaţi, şoaptele, temenelele adânci, toate dovedeau că fiecare din ele vedea în cucerirea lui o faptă măreaţă. De altfel nu strică să reamintim cinstitului cititor că Ivan Osipovici purta gheroc albastru din postav de fabrică, cu nasturi negri de os, mari cât un pitac, aşa că nu e de mirare că lua asupră-şi ocheadele zvăpăiatelor sprâncenate. Dar, spre fericirea sau nefericirea lui, simţământul aşa de bine cunoscut sărmanei omeniri, şi care încă din negura vremurilor i-a adus neîncetat cumplite chinuri, sumedenii, de învăţătorul nostru nu se lipea. În această privinţă Ivan Osipovici era un adevărat stoic, şi cu toate că n-ajunsese încă la o concepţie filosofică proprie, ştia el bine că niciunul dintre filosofi, de la Seneca şi Socrate până la lectorul seminarului X, nu puneau nici un preţ pe capricioasa jumătate a neamului omenesc. Ergo: dragoste nu există. Aceste precepte care, până la urmă deveniseră pentru el norme, erau de nezdruncinat, în totul de nezdruncinat. Homo proponit, deus disponit126 – spunea adesea lectorul seminarului X, numărând loviturile cu linia pe care le împărţea ascultătorilor leneşi. De aceea, în capitolul următor, vom fi şi noi martorii unei mici întâmplări hărăzite să zdruncine din temelii filosofia învăţătorului nostru şi să-i învăluiască într-un nor de nedumerire mintea care urmase până atunci, fără să se abată, calea marilor lui dascăli şi care pulsa regulat în capul lui de forma unei garăfi.