II.

Izbânda soliei (Cu toate că inima bucătarului fusese când nici gândea, rănită la vederea Caterinei scăldându-se la malul iazului, se hotărî totuşi să-şi ţină făgăduiala făcută învăţătorului, de a fi prepusul şi capuchehaia127 pătimii lui. Pătruns de această hotărâre, se îndreaptă spre casa cazacului Harca Potâliţî).

După ce isprăvi să se dichisească, Onisco păşi pragul cu sfială, dar şi cu o ascunsă plăcere. Zădărât mereu de ispitele satanei (ceea ce a mărturisit el însuşi mai târziu) lui Onisco i se arătau întruna înaintea ochilor picioruşele zvelte ale vecinei. „Ehei, de n-ar fi învăţătorul!… şi-a spus el de câteva ori.

— Şi ce s-ar fi întâmplat, mă rog, dacă s-ar fi îndrăgostit ceva mai târziu?…” – Şi, dus pe gânduri, Onisco călca încet pe pajiştea întinsă pe care se aşternea drumul lui. Lătrături pe diferite glasuri despicară norul de gânduri care-l învăluia şi ca un stol de raţe sălbatice gândurile i se împrăştiară speriate. Privind înainte-i văzu că nu mai avea unde merge. În faţa lui se afla poarta prin care se vedea ca printr-o perdea toată averea mişcătoare a cazacului. Deodată, o pestelcă albastră şi o panglică de culoarea flăcării îi luă văzul. Inima începu să-i bată… şi frumoasa cu părul bălai, gonind cu o nuieluşă câinele sâcâitor, îi deschise poarta.

Curtea pătrată a lui Harco, aşezată la poalele unui colnic povârnit spre iaz, era împrejmuită cu gard de nuiele. Cum deschideai poarta, dădeai cu ochii de casa bine văruită, cu ferestre de felurite mărimi, cu uşă de stejar înnegrită de vreme, cu prispă de lut joasă şi, după cum e obiceiul în Malorusia, plină de rufe şi de tot felul de străchini: câte o oală invalidă care, cu toate rănile şi vătămăturile nu era încă pusă în retragere şi în care, drept răsplată pentru râvna cu care slujise, se turnau acum lăturile. De o parte şi de alta a izbei erau staule şi hambare cu acoperişurile zbârlite. După izbă era şura, iar mai sus hulubăria, peste care pluteau nori şi hulubi. Spre iaz, ca un şal turcesc frumos înflorat, se întindea grădina de zarzavat a cazacului. Curtea era plină de căpiţe de paie.

Caterina era oarecum mirată de venirea lui Onisco. Cum era încredinţată că venise pentru taică-său, deschise poarta pe jumătate şi-i spuse cu oarecare sfială:

— Tătuca nu-i acasă şi nu cred să vină până diseară.

— Fie-i sughiţul uşor. Prost aş fi să mănânc fiertură de post, când am sub nas colţunaşi cu smântână.

Frumoasa cu părul bălai se opri nedumerită, nepricepând ce vor să spună cele auzite. Zâmbetul care i se ivi pe faţă la auzul acestor vorbe arăta că aştepta ca Onisco s-o lămurească.

Bucătarul îşi dădu şi el seama că nu vorbise limpede şi că, pe deasupra, pomenise de taică-său cam cu necuviinţă şi urmă:

— Ce să am eu cu taică-tău când văd o fată atât de frumoasă?

— Aha, aşa ţi-e vorba! răspunse Caterina roşind. Pofteşte înăuntru! Şi, luând-o înainte, porni spre izbă.

În Malorusia fetele sunt mult mai slobode decât pe aiurea, de aceea nu trebuie să ne mire că frumoasa a primit musafirul fără voia lui taică-său.

— Pe jos ai venit aici, Onisco? îl întrebă ea aşezându-se pe prispă, lângă uşa izbei, şi căutând să pară cât mai spăşită, cu toate că un zâmbet şiret o dădea de gol, făcând-o să-şi arate fără voie şiragul dinţilor frumoşi.

— Adicăte cum pe jos? „Ce dracu! Să fi ştiind ea ce s-a întâmplat ieri?” îşi spuse bucătarul. Cred şi eu că pe jos, frumoasa mea! Ce naiba! Era numaidecât să pun şeaua pe murgul boieresc, numai ca să trec dintr-o curte în alta?

— Da-parcă de la bucătărie la hambare e mai mult?

Aici fata nu se mai putu stăpâni şi începu să râdă.

„Şireată fată! Nici diavolul n-o întrece!” îşi spunea în sine bucătarul, dând dracului în veliglas învăţătorul, fără să mai gândească la dragostea şi prietenia lor.

— Jur, mândro, că m-aş învoi să mi se ardă o tingire plină de caraşi cu hribi proaspăt muraţi, numai să te mai văd odată râzând aşa!

Spunând aceasta bucătarul nu mai putu răbda să n-o strângă în braţe.

— Vezi, asta nu-mi place! strigă Caterina roşind toată şi îmbufnându-se. Onisco, dacă mai începi odată, îţi arunc cu oala asta-n cap!

Aceste spuse, feţişoara supărată i se însenină puţin, iar zâmbetul care i se ivi pe buze spunea lămurit: „Nici vorbă că n-aş avea inima asta!”

— Haide, haide, că doar nu ţi-am făcut nimica! De-atâta te superi? Mare nenorocire să îmbrăţişezi o fată frumoasă!

— Uite, Onisco, iaca nu mă mai supăr, a spus ea, aşezându-se ceva mai la o parte şi înveselindu-se din nou. Parcă pomeniseşi adineaori de învăţător?

Faţa bucătarului luă o înfăţişare jalnică şi i se lungi de-o şchioapă.

— Învăţătorul… adică Ivan Osipovici… Ptiu, drace! Parcă-s băut. În loc să dau drumul cuvintelor, le înghit. Învăţătorul… Iaca ce vreau să-ţi spun, sufleţelule: lui Ivan Osipovici i s-au aprins călcâiele după tine în aşa hal… că n-am cuvinte să-ţi spun. Îţi duce toată vremea dorul şi-i trist, nevoie mare, întocmai ca răposata iapă sură, pe care cucoana a cumpărat-o de la un jidov, şi care a crăpat de răpciugă. Ce era să fac? Mi-a fost milă de bietul om şi am venit şi eu într-un noroc să pun o vorbă bună.

— Bună meserie ţi-ai ales, îi tăie vorba Caterina, un pic înciudată. Ce-i eşti? Cumătru, rudă? Te-aş sfătui să strângi la tine în bucătărie pe toţi coate-goale din împrejurimi, iar tu să te duci în lume, să ceri de pomană pe sub ferestre pentru ei.

— Asta aşa-i. Da' ştiu eu bine că-ţi place, şi încă cum, că i s-a năzărit învăţătorului să-i cazi cu tronc…

— Îmi place? Ian ascultă, Onisco: dacă o spui ca să-ţi baţi joc de mine, n-ai făcut nici o scofală. Ruşine să-ţi fie că trăncăneşti pe socoteala unei biete fete. De ţi-i a crede aşa, află că eşti cel mai prost din tot satul. Slavă Domnului, că oarbă nu-s; slavă Domnului că-s încă-n toate minţile… Da' tu n-ai spus-o degeaba. Ştiu eu de ce-ai spus-o. Ai crezut pesemne că… Nu, nu eşti om bun.

Spunând asta, Caterina îşi şterse cu mâneca înflorată a cămăşii o lacrimă care luci o clipă, rostogolindu-se apoi pe obrăjorul îmbujorat, cum cade steaua pe cerul încins al amurgului.

„Lua-i-ar dracu' pe toţi învăţătorii din lume!” îşi spunea Onisco, uitându-se la obrazul aprins al Caterinei, pe care zâmbetul, ivindu-se iar, se război o bună bucată de vreme cu încruntarea, învingând-o în cele din urmă.

— Să mă trăsnească pe loc. – strigă el, nemaiputându-şi stăpâni turburarea şi cuprinzându-i cu o mână mijlocul dolofan. – dacă nu mă bucur ca Brovco, bătrânul nostru dulău, când îi aduc ligheanul cu lături, la gândul că nu-l iubeşti pe Ivan Osipovici.

— Ţi-ai şi găsit de ce să te bucuri! Şi-ai să te bucuri şi mai mult când ţi-oi spune că mai toate fetele de la noi din sat spun la fel.

— Nu, Caterină, nu spune asta. Fetelor li-e drag învăţătorul. Treceam mai deunăzi cu dânsul prin sat şi de după toate gardurile îşi scoteau fetele capul după el, ca broaştele din tău. Numai ce te uitai în dreapta şi fata se şi ascunsese, pe când în stânga se şi ivise alta. Ducă-se dracului cu învăţător cu tot. Aş da o ladă de votcă din cea mai bună, ca să aflu de la tine, Caterină, dacă ţi-s drag cât de cât.

— Nu ştiu de mi-i fi tu drag, da' ştiu că pentru nimica în lume n-aş lua un beţiv. Cui să-i placă să trăiască cu un om care bea? Mare pacoste pe neamul unde nimereşte unul. Nu-i chip să le calci în colibă: în casă, sărăcie lucie; copiii plâng de foame… Nu vreau nici în ruptul capului! Să mă ferească Dumnezeu de una ca asta! Mă cutremur numai când mă gândesc.

Frumoasa Caterina se uită ţintă la el. Cu capul în jos ca un osândit, sta bucătarul plecat asupra trecutului său. Gândurile întunecate, rodul tainicei remuşcări care i se zugrăveau pe faţă, arătau bine că nu-i tocmai vesel la sufletul lui. I se părea mereu că privirea pătrunzătoare a Caterinei îl arde până în adâncul măruntaielor, scoţându-i la iveală toată viaţa lui de chiolhanuri, care i se perindau dinaintea ochilor într-un şir nesfârşit.

„Vorbind drept, ce mare lucru de capul meu? Cui i-ar plăcea să stea cu mine? Degeaba zădăresc eu fata. Cărui om cumsecade i-am făcut eu un bine? M-am ţinut numai de chefuri. Dar înveselitu-mi-am cel puţin sufletul chefuind? Mă îmbătăm ca un porc şi tot ca un porc mă trezeam, dacă nu se întâmpla să mă trezească altcineva şi mai rău. Nu. Dă-o năpustului128 de treabă… Am dus o viaţă de câine!”

Frumoasa Caterina păru să-i ghicească gândurile şi deaceea îi puse pe umăr braţul smead, spunându-i în şoaptă:

— Aşa-i, Onisco, că n-ai să mai bei?

— N-am să mai beau, sufleţelule! O dau dracului de băutură. Sunt gata să fac orice pentru tine.

Fata îl privea înduioşată, pe când bucătarul, încântat, se repezi la ea şi o strânse în braţe, acoperind-o cu o grindină de sărutări cum demult nu mai răsunaseră în liniştea grădinii de zarzavat a lui Harco.

Dar nu începuseră bine sărutările îndrăgostiţilor, când un glas puternic şi bubuitor, mai spăimântător ca tunetul însuşi, le sparse urechile. Ridicând ochii, bucătarul o zări pe Simoniha, care sta la gard, şi groaza îl cuprinse.

— Halal de voi, frumos vă şade, copii! N-am ce zice! La noi în sat nu ştie nimeni cum se sărută flăcăii cu fetele când nu-i tata acasă. Ehei, mieluţă din Mandrâc! Şi să mai spuie cineva acuma că nu-i adevărată zicala: Focul de sub spuză nu se vede. Bine, copii! Vasăzică de asta vă ţineţi!

Frumoasei Caterina îi dădură lacrimile şi, vrând-nevrând, trebui să intre în casă, ştiind că altfel n-avea cum să scape de gura otrăvită a crâşmăriţei.

— Puşchea pe limbă, hoaşcă! făcu bucătarul. Da-ce-i treaba ta?

— Asta-i bună! Ce-i treaba mea? răspunse neobosita crâşmăriţă. Flăcăii sar gardurile în grădinile oamenilor, fetele ademenesc flăcăii şi auzi: nu-i treaba mea! Binevoiesc să se hârjonească, să se sărute… şi nu-i treaba mea! Ai auzit, Cârpo? strigă ea întorcându-se repede către un mujic care tocmai trecea pe acolo, îndemnându-şi agale de dinapoi vaca cu băţul. Ai auzit? Ia stai puţin! Uite ce s-a întâmplat: Fata lui Harco…

— Piei, satană! strigă, scuipând înlături bucătarul care îşi pierduse cu totul răbdarea. Curat diavol cu chip de babă. Aşteaptă tu, baborniţă, că am eu ac de cojocul tău!

Şi, punând piciorul în gard, cât ai zice valeu, bucătarul era de ceea parte, în grădina boierească.

Când a ajuns în bucătărie şi a început să pregătească cina, era cam târziu. Evdoha şi-a dat seama că bucătarul e zăpăcit rău. Cu gândul aiurea cum era, a turnat de câteva ori oţet în fiertura cu smântână şi şi-a pus chiar căciula-n tingire s-o prăjească, luând-o, de bună-seamă, drept găină. La masă, Anna Ivanovna nu mai înţelegea ce se întâmplase cu caşa, peste măsură de acră, nici cu sosul, să nu-l pui în gură de sărat. Numai din consideraţie pentru prânzul din aceeaşi zi nu şi-a ieşit din sărite. Altădată eroului nostru nu i s-ar fi trecut cu vederea una ca asta aşa de uşor.

— Nu, domnule învăţător! îşi spuse Onisco tare, întinzându-se pe laiţa de lemn şi punându-şi gherocul sub cap. Ai s-o vezi pe Caterina, când ai să-ţi vezi ceafa! Şi, întorcându-şi capul, cum fac de-obicei gâştele, se lăsă pradă gândurilor până ce îl fură somnul.

Fragmentele din povestirea lui Gogol „Mistreţul fioros” au fost tipărite în „Literaturnaia gazeta”, 1831, (Nr. 1 şi 17) sub titlurile: pentru capitolul 1 „Învăţătorul” iar pentru al 2-lea „Izbânda soliei” (primul semnat P. Glecic, iar cel de al doilea nesemnat). După planul din însemnările lui Gogol, care s-au păstrat, el avea de gând să includă primul fragment în „Arabescuri”, însă în textul apărut nu-l găsim nici n-a mai fost retipărit în timpul vieţii scriitorului. Ideea acestei povestiri trebuie situată în anul 1830, epocă la care Gogol lucra la „Serile în cătunul de lângă Dicanca”. Ocupat de „Seri”, Gogol a renunţat probabil la gândul de a scrie o povestire din viaţa de toate zilele, apropiată prin maniera ei realistă de Ivan Feodorovici Şponca, şi a lăsat-o neterminată. Multe motive şi scene din viaţă cuprinse în această povestire le regăsim în diferite episoade şi figuri ale „Serilor”, mai cu seamă în povestirea „În noaptea de Ajun”. (Declaraţia de dragoste a lui Onisco făcută Caterinei, care se aseamănă cu cea făcută de fierarul Vacula, Oxanei) şi în „Iarmarocul de la Sorocinţî” (figura Hivrei şi a feciorului de popă amintesc prin multe trăsături figurile Simonihăi şi a seminaristului).