Tabloul I.

Vin zorii. Iată, satul se iveşte Cu case, cu livezi. Vezi totul clar.

Clopotniţa, ca aurul luceşte, Şi-o rază s-a aprins pe vechiul gard.

E minunat cum toate îţi apar Cu capu-n jos – în apa argintie.

Livada, casa, gardul – sunt aceleaşi.

Se mişcă totu-n apa argintie:

Albastrul cer şi norii care trec, Şi codrul viu, deşi n-auzi un foşnet.

Pe ţărmul împlântat adânc în mare, La umbra unor tei, e o căsuţă.

Demult trăieşte pastorul într-însa:

E cam dărăpănată. Coperişul S-a coşcovit de tot. I-e negru hornul.

Se caţără, pestriţ, pe ziduri – muşchiul.

Ferestrele, demult i s-au strâmbat Şi totuşi e plăcută, iar bătrânul N-ar da-o nici pe aur. Chiar şi teiul Sub care-i place-a hodini bătrân e.

În jurul ei sunt însă prispe verzi De iarbă tânără. Prin scorburi negre Îşi au sălaş atâtea păsărele Ce-ncântă şi căsuţa şi livada!

Bătrânul n-a-nchis ochii toată noaptea Şi-abia spre zori ieşit-a, ca să doarmă La aer, într-un jilţ, sub vechiul tei.

Acum zefiru-i răcoreşte faţa Şi-i flutură uşure părul alb.

Dar cine-i mândra ce se-arată?

E focul zorilor în ea Iar ochii ei spre dânsul cată În faţa lui cum stă aşa.

Ce gingaş îl trezeşte, iată!

Mânuţei albă, ca un crin L-aduce, atingându-l lin, În lumea noastră, adevărată.

Cu ochii trezi pe jumătate, Bătrânul prinde-a cuvânta: „O, oaspe gingaş, drăgălaş!

Venit-ai în al meu lăcaş!

De ce o tainică mâhnire Străbate inima mea toată?

Bătrânului cu albe fire De ce-i aduce-n amintire Trecutul – faţa minunată?

Te uită: sunt neputincios M-am smuls de tot ce-i viu, frumos, Demult m-am îngropat în mine.

Mi-aştept sfârşitul – ştiu că vine.

La el mi-e gândul, totdeauna Şi tot de el, vorbesc întruna.

De ce tu, mândră fetişcană, Mă-atragi cu atâta-nflăcărare?

Au poate tu, o cetăţeană A raiului, îmi dai sperare, Mă chemi cumva în ceruri, oare?

O, cum aş vrea! Dar nu sunt vrednic -

Mi-s grei de mari păcate anii:

Am fost cândva oştean netrebnic, De frică îmi ştiau ciobanii;

Eram vestit în fapte rele, Dar de satan m-am lepădat.

De-atunci prin viaţa mea am dat Puţin din tot ce-am datorat Prin cruntul basm al vieţii mele…”

Gândea copila cu-ntristare: „Să-i spun că aiurează, oare?

Altminteri, Doamne, cine ştie Unde-o s-ajungă, ce-o să fie?”

Dar dânsul iarăşi adormise, Uşure, năpădit de vise.

Asupră-i ea se-apleacă, blând.

Cum doarme! Cum se hodineşte!

Abia tresare, răsuflând.

Arhanghelul îl străjuieşte În aer, nevăzut. Şi-i creşte Pe fruntea sfântă, o lumină -

Surâs ceresc, de stea senină.

Şi iată ochii şi-i deschise: „Luiza, tu eşti? Am visat…

Devreme, fato, te-ai sculat.

E rouă încă. Pare-mi-se Că ceru-i azi înnegurat”.

„Bunicule, ba-i însorit.

Dumbrava plină e de soare, Frunzişul pare neclintit, Sub razele dogoritoare.

Doreşti să ştii de ce-am venit?

E sărbătoare. Lăutarul, Moş Lodelhamm, a şi sosit La noi acas', cu Fritz – ştrengarul;

Pe apă ne-om plimba, tihnit…

De-ar fi şi Hans!”… Surâde blând Bătrânul pastor, aşteptând S-audă ce-o să-i spună fata Vioaie şi nevinovată.

„Bunicule, doar tu ai leacul Durerii mele nesfârşite:

E Hans bolnav. Îşi face veacul Pe ţărmul mării mohorâte;

Nimic nu-l bucură, nu-i place, Vorbeşte singur, chinuit.

Cu noi – se plictiseşte, tace, Sau ne răspunde, rătăcit.

De nu-şi va-nfrânge supărarea Sărmanul se va prăpădi.

Mă-ntreb, văzându-i tulburarea:

Şi mă cuprinde disperarea -

Dar dacă nu m-o mai iubi?

Ca un pumnal e întrebarea.

O, înger drag, te rog să-mi spui…”

Ea se-aruncă la gâtul lui, Cu pieptu-abia zvâcnind, sfioasă;

Şi toată se-nroşi, îndată, Frumoasa noastră inimoasă, Privind spre el înlăcrămată…

Luiza! Cât e de frumoasă!

„Nu plânge, draga mea copilă!

E ruşinos să plângi – i-a spus Duhovnicul – căci Cel de Sus Ne dă puteri, în marea-I milă.

De-L rogi fierbinte-ţi dăruieşte Tot ce doreşti. Aşa să ştii:

Doar pentru tine Hans trăieşte Iar asta, ţi-o va dovedi.

De ce cu gândurile-ţi tulburi Tu pacea inimii să-ţi spulberi?”

Astfel o mângâia el pe Luiza, La pieptu-i bătrânesc, strângând-o-ncet.

Bătrâna lui Gertrudă, într-acestea, Turna cafeaua, limpede ca ambra.

Bătrânului-i plăcea s-o bea afară, Ţinând ciubucul de cireş în gură Şi dând pe nas – în rotocoale – fumul.

Luiza-ngândurată, în neştire Hrănea cu pâine pe motanul, care Venea, torcând, simţind aroma dulce.

Bătrânul se sculă din jilţul vechi, Rosti o rugă, apoi întinse mâna Nepoatei şi-mbrăcă halatul mândru, Croit dintr-un brocat strălucitor, Apoi – tichia nouă, nepurtată, Pe care i-a adus-o nu demult În dar, de la oraş, chiar Hans al nostru Gătit astfel, ieşi în câmp bătrânul, Proptindu-se de umărul Luizei.

Ce zi! În slavă cântă ciocârlia În vesel joc; se-nvălură pe câmp A grânelor întindere de aur;

Deasupra, tot mai deşi se-nalţă pomii Cu fructe strălucind aprins, în soare;

Se pierd în depărtare ape verzi;

Din pâcla curcubeului, miresme Îmbătătoare, aromate, suie;

Albinele culeg din floare mierea, Se zbate libelula cea zglobie, Un cântec bărbătesc parcă răzbate -

E cântecul luntraşilor destoinici.

Pădurea se răreşte, vezi în vale Cirezile zburdalnice, mugind;

Şi, hăt – departe – acoperişul casei Luizei; vezi olanele ei roşii Şi-o rază lunecând deasupra lor.