Vin zorii. Iată, satul se iveşte Cu case, cu livezi. Vezi totul clar.
Clopotniţa, ca aurul luceşte, Şi-o rază s-a aprins pe vechiul gard.
E minunat cum toate îţi apar Cu capu-n jos – în apa argintie.
Livada, casa, gardul – sunt aceleaşi.
Se mişcă totu-n apa argintie:
Albastrul cer şi norii care trec, Şi codrul viu, deşi n-auzi un foşnet.
Pe ţărmul împlântat adânc în mare, La umbra unor tei, e o căsuţă.
Demult trăieşte pastorul într-însa:
E cam dărăpănată. Coperişul S-a coşcovit de tot. I-e negru hornul.
Se caţără, pestriţ, pe ziduri – muşchiul.
Ferestrele, demult i s-au strâmbat Şi totuşi e plăcută, iar bătrânul N-ar da-o nici pe aur. Chiar şi teiul Sub care-i place-a hodini bătrân e.
În jurul ei sunt însă prispe verzi De iarbă tânără. Prin scorburi negre Îşi au sălaş atâtea păsărele Ce-ncântă şi căsuţa şi livada!
Bătrânul n-a-nchis ochii toată noaptea Şi-abia spre zori ieşit-a, ca să doarmă La aer, într-un jilţ, sub vechiul tei.
Acum zefiru-i răcoreşte faţa Şi-i flutură uşure părul alb.
Dar cine-i mândra ce se-arată?
E focul zorilor în ea Iar ochii ei spre dânsul cată În faţa lui cum stă aşa.
Ce gingaş îl trezeşte, iată!
Mânuţei albă, ca un crin L-aduce, atingându-l lin, În lumea noastră, adevărată.
Cu ochii trezi pe jumătate, Bătrânul prinde-a cuvânta: „O, oaspe gingaş, drăgălaş!
Venit-ai în al meu lăcaş!
De ce o tainică mâhnire Străbate inima mea toată?
Bătrânului cu albe fire De ce-i aduce-n amintire Trecutul – faţa minunată?
Te uită: sunt neputincios M-am smuls de tot ce-i viu, frumos, Demult m-am îngropat în mine.
Mi-aştept sfârşitul – ştiu că vine.
La el mi-e gândul, totdeauna Şi tot de el, vorbesc întruna.
De ce tu, mândră fetişcană, Mă-atragi cu atâta-nflăcărare?
Au poate tu, o cetăţeană A raiului, îmi dai sperare, Mă chemi cumva în ceruri, oare?
O, cum aş vrea! Dar nu sunt vrednic -
Mi-s grei de mari păcate anii:
Am fost cândva oştean netrebnic, De frică îmi ştiau ciobanii;
Eram vestit în fapte rele, Dar de satan m-am lepădat.
De-atunci prin viaţa mea am dat Puţin din tot ce-am datorat Prin cruntul basm al vieţii mele…”
Gândea copila cu-ntristare: „Să-i spun că aiurează, oare?
Altminteri, Doamne, cine ştie Unde-o s-ajungă, ce-o să fie?”
Dar dânsul iarăşi adormise, Uşure, năpădit de vise.
Asupră-i ea se-apleacă, blând.
Cum doarme! Cum se hodineşte!
Abia tresare, răsuflând.
Arhanghelul îl străjuieşte În aer, nevăzut. Şi-i creşte Pe fruntea sfântă, o lumină -
Surâs ceresc, de stea senină.
Şi iată ochii şi-i deschise: „Luiza, tu eşti? Am visat…
Devreme, fato, te-ai sculat.
E rouă încă. Pare-mi-se Că ceru-i azi înnegurat”.
„Bunicule, ba-i însorit.
Dumbrava plină e de soare, Frunzişul pare neclintit, Sub razele dogoritoare.
Doreşti să ştii de ce-am venit?
E sărbătoare. Lăutarul, Moş Lodelhamm, a şi sosit La noi acas', cu Fritz – ştrengarul;
Pe apă ne-om plimba, tihnit…
De-ar fi şi Hans!”… Surâde blând Bătrânul pastor, aşteptând S-audă ce-o să-i spună fata Vioaie şi nevinovată.
„Bunicule, doar tu ai leacul Durerii mele nesfârşite:
E Hans bolnav. Îşi face veacul Pe ţărmul mării mohorâte;
Nimic nu-l bucură, nu-i place, Vorbeşte singur, chinuit.
Cu noi – se plictiseşte, tace, Sau ne răspunde, rătăcit.
De nu-şi va-nfrânge supărarea Sărmanul se va prăpădi.
Mă-ntreb, văzându-i tulburarea:
Şi mă cuprinde disperarea -
Dar dacă nu m-o mai iubi?
Ca un pumnal e întrebarea.
O, înger drag, te rog să-mi spui…”
Ea se-aruncă la gâtul lui, Cu pieptu-abia zvâcnind, sfioasă;
Şi toată se-nroşi, îndată, Frumoasa noastră inimoasă, Privind spre el înlăcrămată…
Luiza! Cât e de frumoasă!
„Nu plânge, draga mea copilă!
E ruşinos să plângi – i-a spus Duhovnicul – căci Cel de Sus Ne dă puteri, în marea-I milă.
De-L rogi fierbinte-ţi dăruieşte Tot ce doreşti. Aşa să ştii:
Doar pentru tine Hans trăieşte Iar asta, ţi-o va dovedi.
De ce cu gândurile-ţi tulburi Tu pacea inimii să-ţi spulberi?”
Astfel o mângâia el pe Luiza, La pieptu-i bătrânesc, strângând-o-ncet.
Bătrâna lui Gertrudă, într-acestea, Turna cafeaua, limpede ca ambra.
Bătrânului-i plăcea s-o bea afară, Ţinând ciubucul de cireş în gură Şi dând pe nas – în rotocoale – fumul.
Luiza-ngândurată, în neştire Hrănea cu pâine pe motanul, care Venea, torcând, simţind aroma dulce.
Bătrânul se sculă din jilţul vechi, Rosti o rugă, apoi întinse mâna Nepoatei şi-mbrăcă halatul mândru, Croit dintr-un brocat strălucitor, Apoi – tichia nouă, nepurtată, Pe care i-a adus-o nu demult În dar, de la oraş, chiar Hans al nostru Gătit astfel, ieşi în câmp bătrânul, Proptindu-se de umărul Luizei.
Ce zi! În slavă cântă ciocârlia În vesel joc; se-nvălură pe câmp A grânelor întindere de aur;
Deasupra, tot mai deşi se-nalţă pomii Cu fructe strălucind aprins, în soare;
Se pierd în depărtare ape verzi;
Din pâcla curcubeului, miresme Îmbătătoare, aromate, suie;
Albinele culeg din floare mierea, Se zbate libelula cea zglobie, Un cântec bărbătesc parcă răzbate -
E cântecul luntraşilor destoinici.
Pădurea se răreşte, vezi în vale Cirezile zburdalnice, mugind;
Şi, hăt – departe – acoperişul casei Luizei; vezi olanele ei roşii Şi-o rază lunecând deasupra lor.