Tabloul II

Hans, plin de-un tainic dor, privea La lumea mare, neştiută, De necuprins – şi se gândea La soarta lui necunoscută.

Trăise lin, netulburat.

În viaţă – parcă se jucase.

În sufletu-i nevinovat, Durerea nu se aciuase.

Făptură-a lumii pământeşti, În pieptu-i nu-şi făcuse loc Mistuitorul, cruntul foc Al patimilor omeneşti.

Ci vesel sta acest flăcău Zburdând cu alţi copii, în ceată.

El nu credea pe-atunci în rău, Vedea o lume minunată.

Luiza, înger luminos, Prietenă-i era, vrăjindu-l Cu părul ei bălai, frumos, Cu vorba ei, înveselindu-l.

Te-ardea privirea ei şireată;

În fusta-i verde îmbrăcată, Era atât de minunată, Atât de simplă şi naivă, În cânt şi-n dans deopotrivă!

Basmaua de pe gât, roz-albă, Pe piept i-aluneca uşor.

Ghetuţa, minunat de albă, Prindea prea zveltul ei picior.

Jucându-se-n pădure, fata În toate cele-l întrecea.

Pitindu-se-n tufiş, deodată Chiar în ureche îi striga.

Iar când dormea, prea ostenit, Ea toată faţa-i mâzgălea.

De râsu-i limpede trezit, Lăsându-şi somnul liniştit, Pe ştrengăriţă-o săruta.

Şi primăveri trec, rând pe rând.

Al jocurilor cerc se strânge.

Copiii – nu-i mai vezi zburdând.

În ochii lui – un foc se stinge.

E tristă ea, o roade-un gând.

Ai dragostei dintâi fiori, Acuma v-au răzbit, fireşte!

N-au fost pe cerul vostru nori, Cât timp simţeaţi copilăreşte.

Luizei, dragii, ce-i vei cere?

Cu ea, e zi şi noapte el -

Atras de-o magică putere, Asemeni umbrei – i-e fidel.

Bătrânii, înţelegători, Privesc cu sete fericirea Copiilor neştiutori.

Departe sunt ei de mâhnirea Şi îndoiala ce-mboldeşte:

Al păcii Geniu-i ocroteşte.

Dar jalea tainică-n curând L-a năpădit; înceţoşate, Privirile-i în zări cătând I-s temătoare şi ciudate.

Ceva îl roade, îl frământă Şi mintea-i caută ceva, Iar inima i se-nfierbântă De-un jind, de-o turburare grea.

Ca ţintuit stă el şi cată Mereu la marea-nvolburată.

Ca-n vis, aude parcă-un glas În zvoana apelor bătrâne.

Se duce-n luncă-ngândurat Şi ochii-i strălucesc, când vântul Poznaş aleargă şi deodat'

Un tunet zguduie pământul:

Sfâşie norii vâlvătaia.

Mugind, îşi slobozeşte ploaia Izvoarele fierbinţi, udându-l.

Sau, alteori, în miez de noapte Îl vezi plecat peste vreo carte: întoarce filele, prinzând Al buchiilor tâlc. Răsună În ele vremea cea străbună, Iar slova – sufletu-i încântă.

Stă ore-ntregi cu ochii-n carte, îngândurat.

De l-ar vedea Pe Hans, oricine-ar cugeta:

Trăieşte în trecut, departe.

Oricui, aşa i s-ar părea.

Vrăjit de-un gând ciudat, adesea În zi de vară, se aşază Sub un stejar umbros. Visează, Robit de-un gând neînţeles.

O umbră i se-nfăţişează.

Spre dânsa braţele-şi întinde Şi, în neştire, o cuprinde.

Estimp, Luiza-nsingurată

— Heruv curat, ce face? Unde-i?

Ea, inima i-a dat-o toată.

Nici nu mai doarme, biata fată.

Cu-aceeaş dragoste-i răspunde.

Îl mângâie cu calda-i mână Şi-i dăruie sărut curat.

De jale, o clipă-a uitat Apoi, Hans – vechiul cânt l-îngână.

Sunt minunate – acele clipe Când nălucirile, în zbor Îl poartă pe-ale lor aripe, Pe tânărul cuprins de dor.

Dar de i-e sufletul stârpit, Chiar şi căldura-l lasă rece.

Pe omul simplu, fericit, Cu ochi trufaş îl va petrece.

Afla-va tânărul căldura?

Iubirea-i va vrăji făptura?

Noi s-ascultăm – pe nevăzute -

Prea tainicele lui visări Din lumea unor frământări Până acum necunoscute.

Tabloul III Pământ al mândrelor construcţii clasice, Al faptei mari şi-al libertăţii vii!

Atena, pentru tine inima mea bate, În ea, nicicând nu vei muri!

De la Pireu la sacrele tripiede, iată, Biruitor poporul clocoteşte;

Cuvântul lui Eschil, ca apa-nvolburată A Illisului străveziu, târăşte, Tunând şi fulgerând, tot ce-i răsare-n faţă.

Măreţ e Parthenonul din marmoră durat!

Cu dorice coloane – în şir – e-nveşmântat.

Cu dalta-i, pe Minerva a-ntruchipat-o Phidias;

Penelul lui Parrhasios, Zeuxis, scânteiază.

Sub un portic, un înţelept vorbeşte De viaţa de apoi, cu-nsufleţire.

Unui viteaz proorocindu-i nemurire, El, altuia, ocară-i prevesteşte.

Auzi fântâni cu susur armonios şi glasuri Ce cântă felurit. În amfiteatru-n zori Mulţimea se adună. Un vas persan cu flori Străluce – şi fâlfâie atlazuri.

Sofocliene stihuri răsună cadenţate.

Solemn, cununi de lauri, uşure-s fluturate.

Din gura dulce-a lui Epicur – idolul lor -

Arhonţi, oşteni şi slujitori ai lui Amor Zoresc să-nveţe ştiinţa minunată:

Cum să-şi trăiască viaţa, sorbind plăcerea toată.

Dar iat-o pe Aspazia! Un june tulburat De ochii-i negri, nici să răsufle nu cutează!

Ce caldă-i gura ei! Şi glasu-i cum vibrează!

Şi negre cum e noaptea, acele plete cad Pe pieptul ei bogat, Pe umerii de marmoră ce scânteiază.

Ce strigăte se-aud? Şi ce timpane cântă?

Purtând cununi de iederă, bacantele în roi De-a-valma fug acuma către pădurea sfântă.

Dispare totul… Unde v-ascundeţi?… Ce-i cu voi?…

Rămas-am singur, aţi pierit.

Din nou mâhnire, supărare;

Măcar vreun faun rătăcit Sau vreo Driadă-ncântătoare Dacă-n grădină mi-ar apare!

O, Greci, ce lume minunată Aţi făurit cu-al vostru vis!

Ce vrăji într-însa aţi închis!

De meridiane sfârtecată, A noastră lume-i sterp abis.

Dar alte vise vin râzând, Şi-l poartă în văzduh, scoţându-l Din marea grijilor, plimbându-l Uşor, pe aripe de gând.

Tabloul IV În ţara în care izvoarele vii Scăldate-s în raze fierbinţi, aurii, Miresme plutesc în eter; trandafirii Şi ambra se-amestecă-n cupele firii;

Înalţi în tărie sunt norii tămâii;

Dau fruct aurit mangustanii, lămâii;

Îi vezi Kandagarei câmpia-covor;

Deasupra e cerul – un cort sclipitor;

Din plin se revarsă o ploaie de boiuri.

Sunt fluturi ce zboară puzderii, în roiuri;

Acolo pe Peri o văd: visătoare, Nu vede, n-aude, pierdută-n uitare.

Doi sori îi sunt ochii, arzându-i ca para Şi aur i-e părul – Ca Hemasagara;

I-e dulce suflarea, la fel cum au crinii Când vântul, stârnit peste somnul grădinii, Le-mprăştie-n aer mireasma. I-e şoapta Ca glasul sirenelor tainice, noaptea, Ca foşnetul albelor aripi, când bate Din ele, zglobiu, Israzil, pe-nserate, Ca murmurul tainic al apei Hindarei.

Dar cum i-e sărutul şi zâmbetul, oare?

O văd, ca zefirul zburând, îngereşte, Sub ceruri, acum, către-ai săi se grăbeşte.

Mai stai! Mai priveşte! Degeaba-i strig eu;

Se pierde, frumoasa, în clar curcubeu.

Dar glia-i păstrează-ndelung amintirea.

Şi-o dulce mireasmă învăluie firea.

Ce repede se spulberară Aceste vise tinereşti!

Simţea că trăsături cereşti Asupră-i, uneori, pogoară Făcându-i inima să bată De-o încântare minunată.

Dar ce anume căuta Mereu, cu-ntreaga lui fiinţă, Robit de-o aprigă dorinţă, De parcă tainic năzuia Să prindă-n suflet lumea-ntreagă, Nici el n-avea cum să-nţeleagă.

I se părea înăbuşitoare Pustietatea astei ţări;

Şi inima-i bătea mai tare De dorul crud al altor zări.

Să-l fi văzut atunci, ehei, Cum pieptu-i tresălta deodată, Cum ochii-i scăpărau scântei, Cum inima-i, prea însetată, Voia din visul lui să bea;

Cât sacru foc în el ardea!

Ce lacrimă fierbinte, adâncă, Creştea în ochii lui, vii încă.

Tabloul VI Mergând din Wiesmar două mile, dai De-un sat în care-s toţi eroii noştri.

Acum, nu ştiu, dar pe atuncea satul Purta zglobiul nume Lünensdorf.

Căsuţa albă a lui Wilhelm Bauch -

Stăpânul vilei – de departe-o vezi, El a durat-o mai demult, pe vremea Când s-a-nsurat cu-a pastorului fiică.

Căsuţa-i veselă, vopsită-n verde, Cu-acoperiş de ţigle sunătoare, E-mprejmuită de castani bătrâni Ce-şi pleacă ramul, ca şi cum ar vrea Pe geam, să intre-n casă. După ei Se vede-un gard mărunt de nuieluşe -

Chiar Wilhelm l-a-mpletit, cu mâna lui;

Pe gard se zbate ca un zmeu hameiul;

Pe o prăjină, lângă geam, sunt rufe:

Ce albe strălucesc la soare! Iată, În gura podului se îmbulzeşte Un stol de porumbei moţaţi. În curte Se-aude cloncănit de curci.

Cocoşul întâmpină, bătând din aripi, ziua Şi trece ţanţoş, scormonind prin boabe, Pe lângă-mpestriţatele găini.

Mai sunt aici şi două capre blânde:

Se zbenguie, ciupind necontenit Din iarba-nmiresmată. Fumul iese Demult din hornurile albe-n valuri Care sporesc a norilor plămadă.

În partea unde, coşcoviţi, pereţii Îşi dezveleau gingii de cărămidă, Şi unde-şi aşterneau castanii umbra Pe care soarele trecea în fugă, Când vântul le-ndoia, zănatic, coama, La umbra pomilor frunzoşi, stătea De dimineaţă – o masă de stejar Curată, aşternută c-un ştergar Şi plină de bucate-mbietoare:

Caş, unt (într-o ulcică de faianţă)

Ridichi, apoi vin, bere şi must dulce Pe urmă zahăr, prăjituri de foi;

Într-un paner – lucioase fructe coapte:

Ciorchini de struguri, zmeură şi pere Chihlimbarii, şi prune brumării, Şi piersici ce-ţi iau ochii. Toate-acestea Le rânduise-o minte iscusită.

Vioiul Wilhelm prăznuieşte azi Aniversarea scumpei sale soaţe -

Cu pastorul şi dragele lui fete:

Luiza şi mezina-i soră, Fani.

Dar Fani nu-i aici, demult s-a dus Să-l caute pe Hans – şi nu s-a-ntors.

Pesemne că flăcăul hoinăreşte, Pe gânduri dus. Luiza se tot uită La geamu ntunecat al încăperii Vecinului ei, Hans. Sunt doar doi paşi Până la el – dar dânsa nu se duce, Ca nu cumva să-i vadă el pe faţă Adânca jale şi să desluşească În ochii ei mustrări usturătoare.

Şi iată că-i grăieşte Wilhelm, tatăl: „Pe Hans să-l dojeneşti cum se cuvine.

De ce la noi de-atâta timp nu vine?

Tu singură l-ai răsfăţat, Luiza!”

Răspunse ea atunci la întrebare: „Mă tem să-l mustru pe frumosul Hans Şi-aşa-i destul de slab, bolnav şi palid.

„Ce boală-i asta?” spuse Berta, mama „Nu-i boală – o tristeţe ne-nţeleasă S-a agăţat de el, aşa să ştii;

L-o lecui de ea însurătoarea.

La fel, lăstarul tânăr, ofilit, Învie dintr-odat' când ploaia-l udă -

Nevasta-i bucuria unui soţ!” „Prea înţeleaptă vorbă. De vrea Domnul Vor trece toate. Facă-se în toate Prea sfânta-I voie” – pastorul grăi.

De două ori îşi scuturase scrumul Din pipă, tâlcuind încet, cu Wilhelm, Vreo noutate din gazete – despre Recolta proastă, despre greci şi turci, Despre război şi despre Misolonghi, Despre Colocotronis, comandantul, Despre George Canning, despre parlament, Despre răscoala din Madrid…

Deodată Luiza scoase-un ţipăt şi-ntr-o clipă, Pe Hans văzându-l, se-aruncă spre el.

Îmbrăţişându-i gingaşa făptură, El, tulburat, o sărută pe frunte.

Se-ntoarse pastorul spre el şi-i spuse: „Ruşine-i, Hans, să uiţi de-al tău prieten!

Dar tu, şi pe Luiza ai uitat-o -

Ce să-ţi mai pese-acum de noi, bătrânii?” „Destul l-ai dojenit – îi spuse Berta.

Mai bine, tată, să ne aşezăm La masă, căci mâncarea se răceşte:

Budinca de orez cu sos de vin, Şi mazărea cu zahăr, şi claponul Prăjit în unt şi cu stafide”. Iată-i Ce paşnic se aşează-acum la masă.

Încep să bea, din vinul minunat Şi râsul luminos pătrunde-n suflet.

Bătrânul viorist şi Fritz, la flaut, Stăpânei îi înalţă-un cânt de slavă.

Apoi cu toţii se rotesc în vals.

Înveselit, chiar Wiihelm, rotofeiul, Îşi ia la dans nevasta – păuniţă;

Se-nvârte Hans ca viforul în vals Cu-a sa Luiză-n faţa lor se-nvârte Ciudat de armonios, întreaga lume.

Luiza n-are timp nici să răsufle, Nici să privească-n jurul ei. E toată Furată de mişcare. Fără saţiu Se uită pastorul la ei şi-şi spune: „Ce mândră şi ce tânără pereche!

Cât de frumoasă-i vesela Luiza, Cât de deştept, frumos şi sobru-i Hans!

Ei sunt făcuţi doar unul pentru altul Şi-n fericire-şi vor petrece viaţa.

Fii binecuvântat, prea milostive Că fericire-mi dai la bătrâneţe Şi-mi prelungeşti puterile sleite, Ca să-mi mai văd nepoţii minunaţi Şi să pot spune, părăsindu-mi trupul:

Văzut-am mândre lucruri pe pământ”.

Tabloul VII Adie vântul liniştit al serii, Stârnind răcoare; ultimele raze Sărută gingaş marea-ntunecată;

Vii scânteieri de raze aurii Adastă prin copaci; în depărtare Se văd, prin pâcla mării, stânci – de toate Culorile. Tâcere-i pretutindeni.

Doar, de departe, dinspre ţărmul vesel Se-aude glasul tânguios al unui Corn de păstor. Se încreţeşte marea De plescăitul peştilor. În aer Alunecă, în cercuri, rândunica Şi-atinge cu aripa-i faţa mării.

La orizont apare-acum o luntre -

E cât un punct. Dar cine-o fi într-însa?

E pastorul bătrân cu plete albe, Şi Wilhelm cu iubita lui soţie, Şi Fani cea vioaie, aplecată Pe parmaclâc, cu undiţa în mână, Ea tulbură, zglobie, apa mării;

Luiza şi cu Hans stau lângă cârmă Şi îndelung privesc la dâra lată Care se-mprăştie în stropi de aur Când vâsla o sfâşie; apoi se uită În zare – desluşit se vede ţărmul Iar vântul, cel din miazăzi, adie.

Deodată pastorul, înduioşat Rosteşte: „Ce divină-i seara asta!

Ca viaţa inocentului ferice, E liniştită. Tot atât de paşnic Ea îşi încheie crugul. Ţărna sfântă În lacrimi minunate e scăldată.

De-acum, nici vremea mea nu e departe.

Curând, curând, nu voi mai fi al vostru -

Dar hodini-voi tot atât de straşnic?…”

Toţi lăcrămează. Hans care cânta Un cântec dulce, din oboi, îl lasă Şi cade iar pe gânduri. Fruntea lui Din nou se adumbreşte de visare.

Departe-i zboară gândurile-acum Şi-un simţământ ciudat îl copleşeşte.

Luiza îl trezeşte: „Spune-mi, Hans, Atâta timp cât încă mă iubeşti, Cât pot stârni în sufletu-ţi măcar O vie înţelegere – şi mila, O, spune-mi, spune-mi, nu mă chinui, De ce însingurat rămâi cu-o carte În fiecare noapte? (Eu văd totul:

Ferestrele ni-s faţă-n faţă doar!)

De ce te-nstrăinezi de toţi, tânjind?

Mă tulbură-al tău chip înnegurat, Tristeţea ta, adânc mă întristează!”

E tulburat şi Hans. Îngândurat, La pieptul lui o strânge pe Luiza Şi-o lacrimă îi cade, fără voie: „Nu mă-ntreba, Luiza mea! Cu-a ta Nelinişte, nu-mi mai spori tristeţea.

Chiar când de gânduri sunt împovărat, Da, crede-mă, şi-atunci sunt plin de tine Şi mă gândesc cum aş putea s-alung Din sufletu-ţi amara îndoială, Să-ţi umplu inima de bucurie, Şi tihna sufletului tău s-o cruţ, Veghind la somnul tău nevinovat, Ca răul nicidecum să nu se-apropie, Să nu te-atingă umbră de-ntristare Şi fericirea-ţi pururi să-nflorească”.

Lăsându-şi capul pe-al lui piept, duioasă, Cu inima purtând recunoştinţă, Ea stă tăcută, fără să cuvinte.

Alunecă pe lângă ţărm, lin, luntrea, Şi trage-acum la chei. Sar toţi deodată.

„Păziţi-vă, copii – le strigă Wilhelm -

Să nu v-alegeţi cu o tuse grea, Căci locu-i încă umed, plin de rouă”.

Îşi spune Hans în gând: „Ce-o să se-ntâmple Când o s-audă ce n-ar trebui Nicicând să afle?” Şi privind spre ea, Se simte năpădit de remuşcare, De parcă-ar fi păcătuit, şi-n faţa Lui Dumnezeu, el ar fi fost făţarnic.

Tabloul VIII În turlă, miezul nopţii bate.

Pe gânduri, în singurătate, La ora asta, Hans visează.

În faţa-i, lampa luminează Cu-o pâlpâire atât de pală, Că parcă-mprăştie îndoială.

Dorm toate. Zările-s departe.

Pe câmp nu-i nimeni. Susurând, E marea ca un glas, departe, Iar luna străluceşte blând.

Doar noaptea mai răsuflă încă.

Adâncu-i gând nu-i tulburat De-a zilei larmă: s-a lăsat Deasupra lui tăcere-adâncă.

Dar ea? Şi ea acum e treaza;

Lângă fereastră se aşază: „El nu mă vede, nu mă ştie, Dar eu îl văd – se chinuieşte, La fericirea-mi se gândeşte!…

O, Doamne, îl blagosloveşte!”

Străluce luna argintie Şi susură a mării undă.

A adormit frumoasa fată Dar Hans e tot pe gânduri, iată -

În hăurile lor se-afundă.

E totul hotărât. Acum Eu sufletul să mi-l zdrobesc?

Să nu cunosc alt ţel; pe un drum Mai bun, mai drept, să nu pornesc?

Lipsit de glorie să pier?

Să trec prin viaţă, şters, stingher?

De glorie înamorat, Să îndrăgesc nimicul, oare?

De fericire însetat, Să fug de-a lumii frământare?

Să n-aflu-ntr-însa frumuseţea?

Să nu văd viaţa, tinereţea?

De ce spre voi mă simt atras, Tărâmuri fără de pereche?

Chemarea din al vostru glas Mereu îmi sună în ureche Şi zi şi noapte ţintuit De vise, sunt de voi vrăjit.

Al vostru sunt! Din ăst pustiu În raiul vostru voi pătrunde Ca-n sfinte locuri – un hagiu.

Corabia pe mări porni-va Şi vrajă-n suflete, trezi-va.

Cădea-va ne-nţeleasa haină Sub care vă vedeam în vise, Iar lumea magică, de taină, Va fi cu porţile deschise, Pe tânăr gata să-l primească Şi desfătări să-i dăruiască.

O, fauri de-ncântări măiastre!

Vedea-vă-voi penelul, dalta.

De-nalte operele Voastre, S-o umple inima mea, calda.

Te-nvolbură – ocean al meu!

Corabie, mă du mereu!

Iar tu, mă iartă, strâmt ungher Şi tu, pădure, şi câmpie!

Dezlege-se fântâni în cer, Ca să-nfloriţi, în rodnicie!

O ultimă îmbrăţişare Râvnesc cu sete, la plecare.

Mă iartă, îngerul meu drag!

Alungă-ţi jalea şi aleanul!

Opreşte-al lacrimii şirag Şi iartă-l, tu, pe Hans – sărmanul!

Nu plânge, voi veni curând Căci nu te pot uita nicicând!…

Tabloul IX În ceas târziu, au cine oare Păşeşte lin, prevăzător?

Se vede traista pe spinare;

La brâu, toiag de călător.

E o căsuţă-n partea dreaptă -

În stânga, drum spre depărtări.

Spre drumul ăsta se îndreaptă Şi cere Domnului puteri.

Dar, ros de-un tainic chin, purcede Fără să vrea-napoi pe drum Către căsuţa unde-acum Un singur geam deschis se vede.

Proptindu-şi coatele-n pervaz, O mândră fată se-odihneşte.

Îi suflă boarea în obraz Şi vise dragi îi dăruieşte.

Cu ele, mândra se desfată Şi-acum surâde galeş, iată, El se apropie tânjind.

Durerea pieptul îi sfâşie…

Spre mândra galeşă privind, În ochi îi arde o făclie.

Se-apleacă-asupra ei, oftând Şi fruntea îi sărută, blând.

Dar tresărind, din nou porneşte Pe-acelaşi drum, spre depărtări, Şi faţa i se adumbreşte De-adânci şi triste frământări.

Se uită-n urmă cu mâhnire Dar deasă-i ceaţa-n jurul său.

Durerea-l roade şi mai rău Acum, la ultima privire.

Dumbrava verde, minunată, De vântul aspru-i legănată.

E totul şters în depărtare.

Portarul Gottlieb doar tresare Din somn – căci parc-a auzit Că-un om pe poartă a ieşit.

Iar câinele, parcă-n ocară, Tot hămăie în curte-afară.

Tabloul X Şi-ascunde soarele văpaia Sub nori. Un sur păienjeniş E prin poieni. Pe-acoperiş Tot ţârâie, măruntă, ploaia.

În zorii zilei se trezeşte Mirată foarte, mândra noastră -

Că a dormit lângă fereastră.

Zâmbind ea păru-şi potriveşte Dar, fără voie-n ochii ei Aprinde-o lacrimă scântei: „Dar ce-i cu Hans că întârzie?

Mi-a spus că-n zori, el va veni.

Ce zi! Mi-aduce jale, mie.

E vânt şi-i ceaţă pe câmpie, Şi Hans nu vine, nu-i aci”.

Nerăbdătoare ea priveşte La geamul drag: e tot închis.

Hans poate doarme – şi în vis I-apare tot ce îndrăgeşte.

Demult e ziuă. Pe câmpii Curg pârâiaşele de ploaie.

Sub vânt stejarii se îndoaie Şi Hans nu vine, nu-i aci.

Curând e-amiază. Pe furiş Se duce ceaţa. Codrul tace.

Din zări un tunet se desface.

Pe boltă arde curmeziş, A curcubeului lumină;

Stejarul s-a împurpurat.

Vii cântece se-aud din sat, Şi Hans tot nu-i, nu vrea să vină.

Ce-o fi?… I-e sufletul amar.

De-a orelor numărătoare I s-a tocit auzul… Dar E cineva la uşă… Oare E Hans? Ah, nu e el. Apare În uşă Berta-ntr-un halat, Încinsă cu un şorţ tivit: „De ce tot timpul n-ai dormit?

Hai, spune-mi, ce s-a întâmplat? -

Eşti palidă de tot – şi trasă.

Te-a tulburat al ploii zvon?

Sau marea cea vijelioasă?

Poate cocoşul, ce-n şopron Cânta, sculând întreaga casă?

Sau poate duhul necurat Al fetei somn l-a turburat Zvârlind-o-n neagră întristare?

Ci spune-mi, inima mă doare!” „Nu-i pricina al ploii zvon, Nici marea cea vijelioasă Şi nici cocoşul ce-n şopron Cânta, sculând întreaga casă.

Nu aste vise şi necazuri Mi-au răscolit în piept talazuri Şi sufletul mi-au turburat:

Alt vis visat-am – vis ciudat.

Şi se făcea că rătăcesc Într-un pustiu întunecos.

Cercam zadarnic să găsesc Un loc uscat. Un greu miros Deasupra mlaştinii plutea.

Făceam un pas – creştea un hău.

Şi m-am simţit atât de rău.

Că nici să spun n-aş mai putea…

Deodată Hans mi-a răsărit Sălbatic, straniu, plin de sânge -

Şi-asupră-mi a-nceput a plânge.

Nu lacrimi însă am simţit, Ci apă tulbure – şuvoaie…

M-am deşteptat atunci văzând Cum ploaia îmi curgea şiroaie Pe-obraji, pe păr, alunecând Pe piept. Şi plină de mâhnire, M-a podidit o presimţire…

Nici buclele nu mi le-am stors…

Tânjit-am dimineaţa toată -

Ce-o fi cu el că nu s-a-ntors?”

Privind-o cu înţelepciune, Îi spune mama: „Fiica mea, Nu ştiu a ta amărăciune S-o stăpânesc. Dar vom afla La el de ne vom duce iute, -

Cereasca pronie ne-ajute!”

Şi intră ele-n încăpere:

Nu-i nimenea. Într-un ungher e Un tom străvechi şi colbăit Şi Platon, Schiller cel vestit, Petrarca, Tieck, Aristofan Şi chiar uitatul Winckelmann;

Pe-o policioară – flori, hârtii Boţite, pana lui – cu care Reda, în orele târzii, A visurilor încântare.

Pe masă e un bileţel.

Luiza-l ia, înfrigurată.

Al cui e? Cui îi scrie el?

Şi ce cuprinde? Ce ciudată Se face vorba ei, citind!…

Deodată cade-ngenunchind;

O cruntă jale o doboară.

Răceala morţii o-nfioară.

Tabloul XI Priveşte, crunt tiran, priveşte La jalea inimii sfărmate!

La floarea ce se ofileşte Uitată în pustietate!

Priveşte-ţi fapta. Fericirea Tu i-ai furat-o, prefăcând În jale, în pustiu mormânt, În chin al iadului – iubirea.

Ce-i fericirea pe pământ!

Cum te-a iubit sărmana fată!

Cu câtă patimă-ţi vorbea Şi cum îi ascultai alt-dată Cuvintele ce le rostea!

Ce vii şi fără de prihană Ardeau în ochii ei scântei!

Şi cât de des, în jalea ei, Simţea că ziua-i lungă, vană, Când, plină de-ndoieli amare, Nu te vedea. Şi tu, tu, oare Într-adevăr ai părăsit-o?

Ai renunţat la tot pe lume?

Spre ţări străine ai pornit-o?

De ce şi pentru cine-anume?

Dar, ia priveşte, crud tiran:

Ea tot aşa stă şi adastă Cu inima-n adânc alean Să-şi vadă dragul în fereastră.

Se stinge ziua. Amurgeşte.

Străluce totul, minunat.

Adie-un vânt. Simţi cum izbeşte Talazu-n ţărmul depărtat.

Amurgul, razele-şi mai cerne Când noaptea umbrele-şi aşterne.

Cavalul sună lin, departe.

Dar ea de geam nu se desparte.

Vedenii nocturne Se-ntunecă. Amurgul moare.

Pământul doarme, îmbătat -

Şi iată că pe câmp, deodat'

O lună limpede răsare.

E totul străveziu şi clar.

De sticlă valurile par.

Umbre stranii se ivesc Răsucite, despletite.

Urcă lin, pe nesimţite, Scara crugului ceresc.

Doi luceferi vin în loc:

Par doi crai pletoşi. Călite-s Platoşele lor – în foc;

Paloşele – zimţuite-s.

Caută ceva, în rând.

Trec pe urmă faţă-n faţă Şi se bat, străluminând.

N-au găsit… Acum, o ceaţă Peste tot se-aşează, rece.

Peste ape, luna trece.

Pădurea e vrăjită de regina Privighetoare. Lin îi sună cântul.

Abia răsuflă noaptea. Iar pământul Ascultă, făr-să-şi turbure hodina.

Pădurea doarme liniştit sub lună.

Doar cântecul, însufleţit, răsună.

Uite falnicul castel Aerian al mândrei zâne.

La fereastră-a prins să-ngâne Cântece un menestrel.

Pe covorul din văzduh, Nori de-argint urzit-au tortul, Zboară-n strai de foc – un duh Sudul coperit-a Nordul.

El îşi vede zâna după Mari zăbrele de coral;

Zidul de sidef îl surpă Cu-a lui lacrimi de cristal.

S-au cuprins… şi-n beznă pier.

Luna lunecă pe cer.

Prin ceaţă – abia se vede zarea.

Ce roi de gânduri, ne-ncetat Ţi-aduce-al mării zvon ciudat!

Zăreşti balenelor spinarea;

Pescaru-n luntre aţipeşte Iar marea, marea, tot vuieşte.

Uite, tinere fecioare Trec pe apă, înfruntând Valurile albe, care Le izbesc în coapse, blând.

Leagănă uşure marea Sânul fraged ca un crin.

Mândra-şi ţine răsuflarea Iar piciorul ei divin Stropi mărunţi împroaşcă, lin…

Galeş surâzândă, ea Pătimaş ademeneşte.

Înotând, ea se gândeşte:

Parcă vrea, parcă nu vrea.

Cântă despre ce-o munceşte, Despre dragostea-i trădată, De sirenă şi de fată.

Iar din ceruri, pe aproape Trece luna peste ape.

E-un cimitir pustiu, departe, De-un putred gard împrejmuit.

Vezi lespezi, cruci… E năpădit De muşchi lăcaşul vieţii moarte.

Dorm somn adânc cei răposaţi, De cucuvăi doar turburaţi.

Uite-un mort. Încet se scoală, Învelit în giulgiu-i dalb, Curăţându-şi cu migală De pe oase, colbul alb.

Fruntea-mprăştie răcoare, Ochii luminează pal, Iar sub el, uriaş, un cal Alb şi el, şi tot mai mare, Care creşte şi se-ntinde.

Uite, ceru-l va cuprinde!

Din morminte, în alai Ies toţi morţii – însă, vai!

Tot pământul se despică.

Umbrele-n genune pică!

Înfricoşată ea tresare, Şi-nchide geamul tremurând.

Iar inima, de turburare Îi bate-acuma tot mai tare Şi-i foc şi tremur, rând pe rând.

I-s gândurile-aiurea. Când Cu mâna-i nemiloasă, soarta Rostogoleşte, rece, piatra Asupra inimii sfărmate, Mai poţi să crezi în raţiune?

Au cine-i tare când se-abate Năpasta?

Cine neschimbat e Şi-eresului nu se supune?

Şi cine n-a pălit de moarte În faţa viselor deşarte?

Îndurerată, temătoare, Se culcă, dar aşteaptă-n van Să vină somnul. Năzdrăvan -

De-aude-un zvon sau i se pare Că trece-un şoricel pe-aproape -

Îi fuge somnul de pe pleoape.

Tabloul XIII E tristă Atena în ruini.

Coloane şi statui stau turmă Pe câmpul năpădit de spini.

E tristă-a secolelor urmă:

Statuia mândră s-a sfărmat.

Granitul, şubred, a crăpat -

Doar cioburi au rămas din el.

Îmbătrânită arhitravă Şi-acum se profilează, gravă.

Vezi iedera pe capitel.

Îşi spune dintr-un şanţ povestea Cornişa asta ce-a căzut, Însă metopele acestea Şi friza-s vii ca în trecut.

Coloana din Corint, sculptată, E teafără ca în vechime.

Adăpostind şopârle, cată Cu-adânc dispreţ la lumea toată.

A vremilor întunecime A înfundat-o. Grandioasă De-a-pururi, de nimic nu-i pasă.

Triste-s ruinele Atenei, Ale trecutului vedenii.

În van, drumeţul ce se-aşează.

Pe recea marmoră visează Trecutu-n suflet să-l trezească Şi-n sulul putred să citească Istoria faptelor trecute.

Strădaniile-i sunt pierdute;

El vede peste tot ruine Şi destrămare şi ruşine.

Un musulman printre coloane Îşi mână calul şi, răcnind, Deasupra murilor sărind, Sfărâmă lespezi şi frontoane.

Atunci drumeţu-i năpădit De o tristeţe grea, adâncă, Începe inima să-i plângă Şi-i pare rău că a venit.

Nu pentru tristele morminte Părăginite şi-a lăsat Odihna, traiul lui cuminte Şi-odaia – cuibul lui curat.

Mai bine-ar fi rămas în gându-i Aceste vise ca uşure Să îl vrăjească, arătându-i Icoana frumuseţii pure!

Dar, rece şi ucigător, Acum voi vraja v-aţi pierdut-o Şi aţi închis, necruţător, În faţa-i uşa nevăzută Spre-a viselor tihnită lume -

Voi, prunci ai unei triste mume!

Mâhnit, drumeţul părăseşte Ruinele. Le va uita -

Îşi jură el – dar se gândeşte Fără să vrea, la jertfa grea Din care-un orb neant trăieşte.

Tabloul XVI Doi ani trecură. Burgul Lünensdorf E paşnic şi frumos ca şi-nainte.

Aceleaş griji şi-aceleaş bucurii Au paşnicii locuitori. Dar viaţa E altfel în familia lui Wilhelm.

Demult a răposat bătrânul pastor;

Sfârşindu-şi drumul greu şi-mpovărat, A adormit – dar nu cu somnul nostru.

Cu lacrimile-n ochi îi petrecură Locuitorii, sfintele lui moaşte, Şi-i pomeniră faptele, purtarea:

Nu el ne-a fost, cât a trăit, scăparea?

Nu ne-mpărţea a sufletului pâine Şi ne-nvăţa ce-i binele, cu vorba-i?

Nu el îi mângâia pe oropsiţi, Pe văduve şi pe orfani, păzindâi-i?

Cât de blajin, în zi de sărbătoare Se ridica-n amvon! Cu duioşie Ne povestea de sfinţii mucenici, De patimile lui Christos, cumplite, Iar noi îl ascultam, adânc mişcaţi, Şi, minunându-ne, plângeam mereu.

Pornind din Wiesmar întâlneşti pe drum, În stânga lui, un ţintirim străvechi.

Bătrânele lui cruci sunt căptuşite Cu jilav muşchi. Ce strâmbe par, muşcate De dalta vremii! Însă printre ele Sclipeşte-o urnă albă, aşezată Pe-o piatră neagră. Lin, deasupra ei Foşnesc doi verzi platani care-şi aruncă Până departe umbra răcoroasă.

Aici îşi doarme somnul său de veci Bătrânul pastor. Întru slava lui, Pe socoteala lor, locuitorii Au ridicat aici un ultim semn Al vieţii lui lumeşti. Inscripţia asta Arată cum, trăit-a câţi ani paşnici A păstorit, şi când şi-a-ncredinţat Dumnezeirii, sufletul curat.

În ceasul când, sfielnic, răsăritul Bălaiele lui plete îşi resfiră, Când pe câmpie se stârneşte-o boare, Când roua diamantele-şi presară, Când în tufişuri prinde glas prihorul Iar soarele, ivit pe jumătate, Începe să dogoare – atunci la urnă Vin tinere ţărănci, purtând în mâini Garoafe, trandafiri, ghirlande verzi -

Şi după ce i le aştern cu grijă, Se duc pe drumul lor. Din ele, una Mai tânără rămâne şi veghează, Proptindu-şi fruntea-n mâna ca un crin.

Stă mult aşa, îngândurată, parcă De-un gând de nepătruns ar fi muncită.

Cine n-ar recunoaşte-o pe Luiza În fetişcana asta-ngândurată?

Demult i-s ochii trişti; pe faţa ei A dispărut nevinovatul zâmbet;

Nici din greşeală nu se înfiripă Surâsul, pe această faţă tristă;

Dar ce frumoasă-i ea şi în mâhnire!

Cât de sublimă-i trista ei privire!

La fel e cu heruvul luminos Care jeleşte-a omului cădere.

Luiza, fericită, mi-era dragă Dar şi mai dragă mi-e, nefericită.

La moartea pastorului înţelept, Ea împlinit-a optsprezece ani.

Deşi avea un suflet de copil, Ea îl iubea pe pastor ca pe Domnul, Şi cugeta în sinea ei aşa: „Nu se-mpliniră viile-ţi nădejdi.

Cât ai dorit tu, bunule bătrân, Să legi pe veci unirea noastră-n faţa Prea sfântului altar, să ne cununi.

Cât îl iubeai pe visătorul Hans!

Dar el!”…

Să ne uităm puţin în casa Lui Wilhelm. E o zi de toamnă.

El Ciopleşte cu migală căni de lemn De fag – cu scoarţă – şi le-mpodobeşte Cu încrustări măiestre. La picioare Îi doarme-ncolăcit un bun prieten:

Prea credinciosul Hector. Iată Şi pe-nţeleapta gospodină Berta: începe treaba dis-de-dimineaţă.

Ca de obicei, sub geam aleargă-un cârd De gâşte cu gât lung; ca de obicei Cotcodăcesc găinile; obraznici Vin vrăbioii ciripind şi scurmă Gunoiul de cu zori şi până-n seară.

Lugăciul creşte mândru în grădină;

Demult miroase-a toamnă pe câmpie, Demult e frunza galbenă, demult Zburat-au rândunelele, departe, Hăt, dincolo de mările bogate.

Isteaţa gospodină Berta strigă: „De ce întârzii atât de mult, Luiza?

Se-ntunecă. Acum, nu e ca vara;

Pământu-i umed şi e frig, iar ceaţa Te-nvăluie din cap până-n picioare De ce să hoinăreşti? Nenorocire-i Cu fata asta nu şi-l mai alungă Din gând pe Hans. Dar numai Domnul ştie De-i viu sau nu.” Dar Fanni nu gândeşte La fel, stând la gherghef într-un ungher.

La şaisprezece ani, tânjeşte după Prietenu-ideal – şi, fără voie, Rosteşte-ncetişor, trădându-şi gândul: „Şi eu, şi eu l-aş fi iubit aşa.”

Tabloul XVII Miroase-a toamnă, a pustiu, Dar ziua asta-i minunată:

Pe cerul limpede, argintiu Lumina soarelui – curată.

Pe-un drum de poştă vine-acum Un biet drumeţ, întors din drum De prin străini, cu traista-n spate.

Sălbatic, trist e-acest pribeag, Încovoiat ca un moşneag.

În el, din Hans nu-i nici jumate.

Se uită cu ochi trişti, pustii La holdele de pe ogoare, La dealurile cenuşii.

Ca într-o veselă uitare, Îi dă târcoale-un vis ciudat, Dar sufletul i-e-mpovărat De alte gânduri – şi-l goneşte, Căci linişte doar jinduieşte.

Drum lung a străbătut pe jos.

Îi bate pieptul, dureros;

II doare sufletul, îl roade;

Nu de odihnă-acum îi arde.

Ce gânduri sunt acestea, oare?

Îl miră această frământare:

Cum soarta fostu-i-a calvar;

De sine însuşi râde-amar, Că visul l-a făcut să creadă În lumea hâdă, că-a putut S-admire mintea lui neroadă Un licăr van, şi că a vrut, Neşovăind, să-mbrăţişeze Pe oamenii aceştia – şi Vrăjit, să se mai minuneze De ale lor ticăloşii.

Sunt reci ca piatra-n cimitire, Mai josnici decât viermii sunt;

Doar la câştig şi la mărire Li-e gândul pe acest pământ.

Ei râd de cel cu suflet darnic, Batjocoresc însufleţirea Şi orice sinceră simţire;

E rece-avântul lor făţarnic Şi trist îndemnul la trezire.

O, de-ar pătrunde fiecare Vorbirea lor adormitoare!

Suflarea lor ce otrăvită-i!

Şi pieptul lor ce fals palpită!

Viclean li-e gândul! Găunoasă Li-e vorba pururea mieroasă!

Multe-adevăruri a aflat Sărmanul călător, dar oare E-acum mai fericit, mai tare I-e sufletul îndurerat?

A fost atras ca de o stea De glorie – dar l-amăgeşte Parfumul ei. Amară, rea E-otrava ei, care sclipeşte.

E pe sfârşite ziua. Lungă Se-ntinde-n zare-a serii dungă.

Iar norii albi, strălucitori, Au marginile înroşite.

Amurgul pune roşii flori Pe frunzele îngălbenite.

Pribeagul vede înainte Icoana plaiului natal Şi-atunci, o lacrimă fierbinte Îi străluceşte-n ochiul pal.

Şi joaca lui nevinovată Şi gândurile de-altădată, Îl năpădesc, iar amintirea Nici nu-l mai lasă să respire.

Se-ntreabă: „Ce-o fi însemnând?…”

Ca un copil firav, plângând.

Dumă E-o clipă binecuvântată Când, cunoscându-se pe el, Ştiindu-şi forţele, deodată Alesului, i se arată Cel mai înalt al vieţii ţel;

Când nu visările deşarte Şi-al slavei foc amăgitor Îl turbură şi zi şi noapte Cu-al lumii zgomotoase dor, Ci-l stăpâneşte-un singur gând, Cutezător, care-l învaţă Să facă fapte mari, căutând Doar binele, frumosu-n viaţă.

El pentru ele se jertfeşte.

Zadarnic gloata-l huiduieşte.

El, printre-aceste moaşte vii, E tare – şi-l blagosloveşte Chiar lumea care va veni.

Dar când, întărâtat de-un vis Râvneşti o soartă luminoasă Şi n-ai voinţă – şi te-apasă Să stai în furnicar închis -

Nu e mai bine să trăieşti În linişte, în sânul firii, Cu-ai tăi doar să te mulţumeşti, Străin de zbuciumu-omenirii?

Tabloul XVIII Ies toate stelele deodată -

Şi cu privirea blândă, cată Spre lumea ce se hodineşte;

Veghează-al omului somn lin;

Pe buni – cu pace-i dăruieşte, Pe răi – cu-al hulei crunt venin.

de ce acelor ce-s mâhniţi Nu le trimiteţi împăcare?

Voi, pentru cei nenorociţi, Sunteţi prilej de încântare:

Privirea tristă odihnindu-şi În cer, vă cheamă, desluşindu-şi În ei a patimilor ceartă -

Spre voi durerile îşi poartă.

Ca-ntotdeauna, visătoare, Luiza nu s-a dezbrăcat, Căci nu-i e somn. Stă gânditoare, Privind la cerul înstelat.

Acelaşi îi e gândul, chinul…

Deodată, s-a înduioşat Şi-ncepe-un cântec minunat.

Răsună vesel clavecinul.

Printre copacii din grădină, La umbra vechiului grilaj Şi ascultând foşnirea lină A frunzelor ce cad în tină, Stă Hans, cu suflet pătimaş.

Ce a simţit el, ascultând Acele sunete şi glasul Ce nu le-a ascultat de când În lumea largă l-a dus pasul, Şi ce-a simţit el, auzind Înflăcăratul cânt pe care L-a scris cu patimă, arzând De-o flacără mistuitoare?

Răsună cântul în grădină Şi îşi revarsă vraja lină:

Te chem, te chem mereu la mine Surâsul tău m-a fermecat.

De-o veşnicie stau cu tine, Privirile-mi de tine-s pline, N-am să mă satur niciodat'

Când cânţi şi tainica-ţi cântare Vibrează-n aerul pustiu, Te-ngână – izvorul argintiu Şi se revarsă-n ceruri, viu, Un cântec de privighetoare.

O, vino iarăşi la văpaia Acestei patimi minunate, Îşi stinge inima-mi bătaia În linişte, dar pălălaia Cuprinde inima-ţi ce bate.

Sunt tristă fără tine, eu -

Şi să te uit, nu am putere.

Doar pentru tine, dragul meu, Mă rog mereu lui Dumnezeu Şi somnul – zi de zi – îmi piere.

Ea vede-n preajma ei, deodată, Văpaia unor ochi, curată.

Şi-aude – aproape, suspinând Pe cineva. Şi tremurând, Priveşte fata, temătoare… „Hans!…”

Cine va-nţelege oare Tot harul ăstei întâlniri?

Şi glasul tainic din priviri?

Şi-a simţurilor încântare?

O, cine va putea descrie Ăst val al sufletelor, când, El arde pieptul şi-l sfâşie?

Buimac tu însuţi, tremurând, Nu cauţi gânduri, nici cuvinte -

Şi-n bucuria ce te prinde, Te contopeşti, ca un răsunet, Cu armoniosul, clarul sunet.

Desmeticindu-se, Hans cată În ochii ei – şi-şi spune-n gând: „Destul! Sunt vise! Niciodată Să nu mă mai trezesc, visând.

Ea e la fel. Cât m-a iubit, Cu inima-i copilărească!

Tristeţea – fruntea i-a umbrit Şi rumeneala i-a pierit.

N-a pregetat să se jertfească, Iar eu, nebun, zburam spre zări Să caut alte întristări…”

Ca un coşmar s-au desfăcut Din suflet chinurile-amare -

Şi Hans se simte renăscut.

Acum, furtuna a tăcut Şi lumea-i iar strălucitoare.

La fel şi-oţelul: străluceşte Mai viu, când omul îl căleşte.

Petrec mesenii, tot ciocnind Paharele ce scânteiază.

Petrec bătrânii flecărind, În timp ce tinerii dansează.

Răsună muzica de zor, De duduie pereţii casei.

Străluce tinda, primitor, Şi tinere ţărănci voioase Vin la cei doi îndrăgostiţi Cu daruri: viorele-albastre Şi trandafiri îmbobociţi -

Şi-şi spun, punându-le în glastre „Să înflorească-n fericire, Ca aste viorele, mirii -

Şi să se-aprindă de iubire Inima lor, ca trandafirii.”

Vrăjit şi plin de bucurie E tânărul, nerăbdător, Şi ochii-i strălucesc de dor.

Şi, fără prefăcătorie, Zvârlind cătuşele de ieri, El gustă a inimii plăceri, Înşelătoare vise, vouă El n-o să vă mai fie sclav, Căci viaţa i se pare nouă.

Dar ce-i cu el? E iarăşi grav. (O, omul, cum să-l înţelegi?)

Luându-şi bun rămas pe veci, De visurile lui deşarte Ca de-un prieten se desparte.

La fel aşteaptă şi şcoiarul Să treacă vieţii noi – hotarul.

Învăţătura-i pe sfârşite Şi, plin de gânduri fericite, Nutreşte visuri, temerarul:

Se simte liber, fericit, De sine însuşi mulţumit, Dar despărţindu-se de-ai săi, De cei cu care a-nvăţat, S-a bucurat şi a zburdat, Se tot gândeşte şi oftează Şi, negrăit de întristat, Fără să vrea, el lăcrămează.