Note.

Prima carte din „Serile în cătunul de lângă Dicanca” a apărut în Septembrie 1831, iar a doua – la începutul anului 1832. În anul 1836, Gogol a scos o a doua ediţie a „Serilor”, după ce revăzuse şi îndreptase textul cu multă grijă. În operele lui N. V. Gogol, publicate în 1842, „Serile” erau cuprinse în primul volum.

După terminarea liceului din Nejin, Gogol vine în ianuarie 1829 la Petersburg, unde se stabileşte, împreună cu concetăţeanul său A. S. Danilevschi, în strada Gorohovaia. Până-n mai 1829, Gogol termină prima lui operă „Hans Küchelgarten” – idilă romantică datată 1827 şi publicată sub pseudonimul V. Alov. Acest poem plin de visări nebuloase, aspirând la o activitate nobilă şi înaltă şi care continua, în unele privinţe, tradiţiile perimate ale romantismului lui Jucovschi, n-a avut succes. Acest poem lipsit de maturitate, al unui tânăr de optsprezece ani, şi-a atras din partea criticii un verdict aspru, ceea ce a determinat pe autor să distrugă exemplarele din librării. În ciuda profundei decepţii a acestui debut, Gogol nu părăseşte literatura.

În primăvara anului 1829, Gogol începe să lucreze la ciclul de povestiri care au intrat în „Serile în cătunul de lângă Dicanca”. Istoricul activităţii depuse la crearea „Serilor” nu poate fi urmărit decât în linii generale. Întrebările pe care le pune mamei sale cu privire la obiceiurile şi moravurile Maloruşilor în scrisorile din 30 aprilie şi 22 mai 1829, ne dau posibilitatea să raportăm la acea epocă începutul „Serilor”.

Povestirea „Seara în ajun de Ivan Cupala” a apărut în Martie 1830, în „Otecestvennâie zapischi”, iar autorizaţia cenzurii pentru partea întâia a „Serilor” poartă data de 26 Mai 1831. Scrisorile lui Gogol ne lasă să presupunem că el a terminat mai întâi „Seara în ajun de Ivan Cupala”, „O noapte de Mai” şi „Răvaşul pierdut”, şi „Iarmarocul de la Sorocinţî” mai târziu. Către sfârşitul lui Mai 1831, povestirile din partea a doua a „Serilor” erau probabil gata, în cea mai mare parte, pentru că altfel Gogol nu s-ar fi încumetat să pună pe copertă: „Cartea întâia”. Până la 31 Ianuarie 1832, data-autorizaţiei cenzurii pentru cea de a doua carte a „Serilor”, toate povestirile ciclului erau terminate.

Petersburgul întâmpinase cu indiferenţă pe tânărul scriitor. Visurile lui tinereşti „de a-şi închina viaţa pentru binele statului”, despre care pomeneşte într-o scrisoare adresată alor săi, bucuria lui de a se fi smuls din captivitatea vieţii searbăde de provincie şi a se fi mutat în capitală nu şi-a găsit îndreptăţirea.

Gogol părăsise Nejinul, populat, după cum spunea el, de „creaturi” care striviseră „sub carapacea pământescului şi a vanei mulţumiri de sine, înalta menire a omului” – pe când el căuta să ajungă în capitală tocmai pentru această „înaltă menire”. Dar Petersburgul nu-i adusese decât decepţii. „Petersburgul îmi apare cu totul altfel decât îl crezusem. Mi-l închipuiam mult mai frumos şi mai vrednic de admiraţie…” – scrie el mamei sale în prima scrisoare pe care i-o trimite din capitală.

Bineînţeles că nu era vorba numai de aceste impresii şi nici de precara situaţie materială în care se pomenise Gogol în capitala a cărei viaţă zgomotoasă şi agitată speriase pe tânărul obişnuit cu liniştea de provincie. Nu i se împlinise nici năzuinţa la o înaltă activitate cetăţenească, fapt pentru care scriitorul venise în capitală.

Toate acestea au făcut ca Ucraina lui natală – cu tradiţiile ei, cu oamenii ei simpli şi plini de demnitate, pe care îi cunoştea bine, cu ţăranii ei, care şi-au păstrat neştirbite originalitatea şi specificul lor – să-i devie şi mai dragă, şi mai apropiată. Gogol opunea atmosferei funcţionăreşti şi birocratice a Petersburgului, viaţa oamenilor simpli, cu obiceiurile, tradiţiile, cântecele şi basmele lor, fiindcă vedea în ele izvorul unei poezii autentice şi al unui omenesc adevărat. Interesul scriitorului – care era la începutul carierei – pentru folclorul şi viaţa poporului se simte îndeosebi în povestirile din „Serile în cătunul de lângă Dicanca”.

Povestirile lui Gogol nu numai că făceau cunoscută cititorilor ruşi Ucraina, redând chipul ei minunat şi fermecător, dar erau în acelaşi timp pătrunse de o dragoste fierbinte pentru popor.

Faptul că Gogol s-a inspirat din traiul de toate zilele şi folclorul ucrainian era cu atât mai oportun cu cât în literatura rusă din acea vreme se manifesta un interes sporit faţă de Ucraina. În paginile revistelor de pe atunci apăreau întruna îndemnuri pentru o literatură cu caracter popular, pentru studierea folclorului şi zugrăvirea vieţii diferitelor naţionalităţi care trăiau în Rusia. În literatura rusă, Ucraina era zugrăvită în povestirile lui O. Somov, romanele lui B. Narejnâi („Seminaristul”, „Cei doi Ivani”) şi A. Pogorelschi („Călugăriţa”). Acest interes pentru poezia populară şi viaţa din Ucraina îl atestă însuşi Gogol în scrisoarea din 30 Aprilie 1829, către mama lui. Rugând-o să-i trimită comediile tatălui său, cum şi o serie de materiale etnografice şi folcloristice, el sublinia că „aici toţi manifestă un mare interes pentru tot ce este malorus”. Cerând mamei lui să-i facă „un foarte mare serviciu”, el îi scrie: „… dumneata cunoşti bine obiceiurile şi moravurile Maloruşilor noştri, şi de aceea cred că n-ai să mă refuzi să mi le comunici în cursul corespondenţei noastre. Am mare, foarte mare nevoie de toate acestea”.

Despre munca lui Gogol la „Serile” şi despre originea titlului sub care au fost tipărite, P. Culiş, unul dintre biografii scriitorului, ne povesteşte următoarele: „În primii ani pe care i-a petrecut Gogol la Petersburg, el a lucrat foarte intens, căci avea deja gata în mai 1831 cele câteva povestiri care alcătuiau primul volum al „Serilor în cătunul de lângă Dicanca”. Neştiind cum să procedeze cu aceste, povestiri, Gogol s-a adresat lui P. A. Pletniov, cerându-i sfatul. După cele relatate de Culiş, Pletniov, sub motiv că vrea să-l apere pe tânărul autor de atacurile criticii, l-a sfătuit să-şi tipărească povestirile anonim. „Astfel, văzură lumina tiparului „Povestirile scoase de prisăcarul Panco Roşcovanul” care ar fi trăit într-un cătun de lângă Dicanca, proprietatea prinţului Cociubei”. Această relatare nu respectă întocmai adevărul istoric. Publicarea anonimă a „Serilor” ca scrise de „prisăcarul Panco Roşcovanul”, nu era desigur determinată atât de dorinţa lui Gogol de a-şi ascunde paternitatea de frica criticii, cât de concepţia cărţii, în care erau adu nate tradiţii şi povestiri populare redate, chipurile, de acest „prisăcar”, ceea ce sublinia caracterul popular al „Serilor” şi motiva însuşi conţinutul şi stilul lor.

Povestirile care alcătuiau „Serile” au fost scrise într-un interval de timp relativ scurt: între aprilie – mai 1829 şi Ianuarie 1832. Trebuie să mai menţionăm faptul că la începutul acestei perioade, Gogol şi-a întrerupt lucrul pentru o călătorie în străinătate (august – septembrie 1829), iar în 1830 – 1831 a lucrat concomitent la „Hatmanul”, roman istoric din trecutul Ucrainei, rămas neterminat. După cum am mai spus, către sfârşitul lui mai 1831, era gata nu numai prima carte a „Serilor” dar şi cea mai mare parte a celei de a doua. Totuşi, până la apariţia „Serilor în cătunul de lângă Dicanca”, Gogol publicase în revistele din acea vreme numai „Seara în ajun de Ivan Cupala” sub titlul de „Bisavriuc” („Otecestvennâie zapischi”, 1830) şi fragmente din povestirile neterminate „Mistreţul fioros” („Literaturnaia gazeta”, 1831) şi „Hatmanul” („Florile Nordului”, 1831).

În scrisorile către ai lui din perioada în care lucra la „Serile”, Gogol nu numai că le cerea să-i comunice diferite date de care avea nevoie cu privire la viaţa de toate zilele şi amănunte etnografice, material folcloristic şi altele, dar indică chiar persoanele de la care s-ar putea căpăta aceste date, ceea ce ne dovedeşte că Gogol se interesa demult de viaţa ţăranului şi de trecutul Ucrainei: „În al doilea rând: denumirea autentică şi exactă a portului până la epoca hatmanilor. Îţi aduci aminte că am văzut odată la noi la biserică o fată îmbrăcată în acest fel. Despre asta i-aţi putea întreba şi pe bătrâni; cred că Anna Matveevna sau Agafia Matveevna trebuie să ştie multe despre vrerr^irile de odinioară.

Te-aş mai ruga să-mi descrii o nuntă până în cele mai mici amănunte. Îl poţi întreba despre asta pe Demian (îmi pare că aşa îl cheamă, numele celălalt nu-l ştiu) care a fost vornicel pe la nunţi şi care trebuie să cunoască tot felul de obiceiuri şi credinţe. Mai scrie-mi apoi câte ceva despre colinde, despre Ivan Cupala şi despre rusalce. Afară de asta, dacă mai ştii, despre duhurile şi spiritele casei, şi cât mai amănunţit, cu toate denumirile şi atributele lor; oamenii din popor au o mulţime de credinţe, de legende fantastice, tradiţii, anecdote etc. etc. Toate acestea mă interesează nespus. Ca să nu-ţi fie prea greu în această privinţă, te-aş sfătui, scumpa şi buna mea mamă, să-ţi cauţi corespondenţi în diferite locuri ale ţinutului nostru”. (Scrisoare către M. I. Gogol, din 30 aprilie 1829). Gogol proiectează astfel un plan foarte amplu pentru strângerea de material folcloristic de care avea nevoie pentru povestirile lui, fapt ce se explică prin extrema sărăcie a izvoarelor scrise, existente în acea vreme. Acest material documentar era, fără îndoială, necesar pentru povestirile în proiect din „Serile” şi multe dintre informaţiile în scrisorile de răspuns ale mamei lui au fost folosite în urzeala artistică a povestirilor, ajutând la precizarea amănuntelor etnografice şi din traiul zilnic. Aşa, de pildă, Gogol a avut nevoie de „descrierea amănunţită a îmbrăcămintei unui psalt de ţară pentru personagiul lui Ivan Grigorievici, povestitorul „Serilor”.

Dar şi Gogol însuşi cunoştea bine viaţa şi folclorul Ucrainei. Impresiile din viaţa satului ucrainian el le primeşte încă din copilărie. V. A. Gogol, tatăl scriitorului, care era dramaturg, şi nu din cei de duzină, era autorul câtorva comedii, în care folclorul ucrainian e folosit din plin şi în care sunt zugrăvite viaţa şi moravurile satului ucrainian. Gogol a văzut aceste piese (în limba ucrainiană) pe scena teatrului de la conacul lui Troşcinschi, la Chibinţî. Gogol a văzut în copilăria lui şi „vertep”-ul, adică teatrul popular ucrainian de păpuşi, cu intermezzourile lui pline de vioiciunea umorului popular. Amănuntele care s-au păstrat în amintirea colegilor lui din Nejin, îl arătau pe Gogol ducându-se sărbătorile în împrejurimile Nejinului la diferiţi ţărani, cunoscuţi de-ai lui, la nunţile cărora era un musafir nelipsit. Cât timp locuise la Nejin, interesul lui Gogol pentru folclor s-a manifestat în alcătuirea unui „Lexicon malorus” şi a diferite note pe care le-a trecut în „Carte de felurite însemnări”, începută încă din anul 1826.

Gogol era de asemenea un bun cunoscător al tinerei literaturi ucrainiene: „Eneida” lui I. P. Cotlearevschi, „Odele Garascăi” şi fabulele lui Gulac-Artemovschi. O dovadă a cunoaşterii aprofundate de către Gogol a tinerei literaturi ucrainiene, sunt epigrafele din „Iarmarocul de la Sorocinţî” luate din „Eneida” lui Cotlearevschi, din Gulac-Artemovschi şi din comediile lui Gogol-tatăl. Aceste epigrafe, cum şi multe situaţii comice, caracteristicele personajelor şi până şi umorul „Serilor” arată legătura dintre autor şi literatura ucrainiană. Prin operele sale, Gogol face cunoscute cititorului rus viaţa şi folclorul ucrainian contribuind astfel la apropierea culturilor înrudite ale popoarelor rus şi ucrainian.

Cu toate legăturile sale cu cultura ucrainiană, Gogol, chiar de la începutul creaţiei sale literare, s-a simţit scriitor rus şi cunoştea foarte bine literatura rusă. Încă elev al liceului din Nejin, Gogol jucase rolul Prostacovei din „Neisprăvitul”, iar „Hans Küchelgarten”, primul lui poem, îi fusese inspirat de lecturile din Jucovschi şi Puşchin. Jucovschi şi Puşchin, şi mai târziu Belinschi, cât şi alţi scriitori şi literaţi ruşi i-au fost prieteni sau sfătuitori literari.

Arta de a zugrăvi veridic, ca şi folosirea creaţiei populare pe planul pătrunderii caracterului poporului, Gogol le-a învăţat de la Puşchin, folosindu-le, aşa cum a făcut-o în „Serile”, zugrăvind viaţa ucrainiană. Cunoştinţa lui Gogol cu Puşchin datează din Mai 1831. Într-o scrisoare din 22 Februarie 1831, adresată lui Puşchin, P. A. Pletniov i-l recomandă pe Gogol drept un tânăr scriitor şi pedagog talentat, iar la sfârşitul lui mai, la o serată fiterară la Pletniov, Gogol are prilejul să-l cunoască pe Puşkin, fapt care a jucat un rol deosebit de mare în dezvoltarea lui scriitoricească. Gogol petrece vara anului 1831 la Pavlovsc, la A. I. Vasilcicova, ca preparatorul fiului ei bolnav şi termină şi „Serile”. Gogol vine adesea la Ţarscoe Selo, unde se întâlneşte cu Puşchin şi cu Jucovschi.

Pe vremea deselor întâlniri din vara anului 1831, între Puşkin şi Gogol, fie la Ţarscoe Selo, fie la Pavlovsc, Puşchin lucra la basmele „Ţar Saltan” şi „Povestea cu popa şi argatul său Balda”. Într-o scrisoare din 2 noiembrie 1831, adresată unor prieteni ai săi, Gogol scrie: „Basmele lui Puşkin sunt basme populare ruseşti… Unul dintre ele este scris în metru liber şi numai rimat (Povestea cu popa şi argatul său Balda.

— N. S.) şi este de o rară frumuseţe”. În aceeaşi vară, Puşkin pregăteşte pentru tipar „Povestirile lui Belchin”, scrise cu un an înainte, pe care Gogol le-a cunoscut, desigur, încă înainte de apariţie. Trebuie subliniat că Puşkin i-a trimis în August 1831 lui Pletniov, la Petersburg, manuscrisul „Povestirilor lui Belchin” chiar prin Gogol. Realismul povestirilor lui Puşkin, caracterul lor profund omenesc, au contribuit fără îndoială la întărirea tendinţelor realiste ale „Serilor” şi, mai ales, a includerii în „Seri” a unei povestiri cum este „Ivan Feodorovici Şponca”

Gogol a creat „Serile” într-o perioadă când curentul romantismului cucerise toată lumea. Acest val de romantism a determinat în multe privinţe caracterul de basm, câteodată fantastic, al primelor povestiri ale lui Gogol. Dar, spre deosebire de mulţi dintre scriitorii contemporani ca Marlinschi, Somov, Pogorelschi şi alţii, povestirile lui Gogol nu au un caracter livresc şi artificial, ci redau poezia vieţii poporului.

În „Serile” nu întâlnim încă râsul amar printre lacrimi care va apare cu o putere atât de mare în operele de mai târziu ale lui Gogol. Aici este numai un tablou poetic al vieţii poporului, dar poetizarea acestei vieţi nu constituie o înfrumuseţare sentimentală a traiului ţăranului, cum se întâmplase în mare măsură la predecesorii lui Gogol care au scris despre Ucraina, ci este expresia simpatiei calde a artistului îndrăgostit de poporul lui şi de meleagurile pe care s-a născut.

Interesul pe care îl purta Gogol vieţii poporului şi folclorului se deosebeşte fundamental de concepţiile reprezentanţilor cercurilor nobilimii conservatoare care, în ciuda realităţii, ţineau să vadă în traiul poporului şi în etnografie o permanenţă patriarhală a caracteristicilor populare, privind de sus totodată poporul însuşi şi creaţia lui.

Gogol zugrăveşte tipurile reprezentative ale poporului cu o simpatie caldă, vorbeşte cu drag de tinerii ucrainieni plini de îndrăzneală şi de bărbăţie, de fetele frumoase şi mândre şi ne redă legende fermecător de poetice sau năstruşnice şi şugubeţe.

Caracterul popular şi spiritul democratic al povestirilor lui Gogol a fost preţuit, în primul rând, de zeţarii tipografiei la care s-au tipărit „Serile”. În scrisoarea din 21 August 1831, către Puşkin, Gogol scria: „Cea mai curioasă întâmplare din toate a fost întâlnirea mea cu tipografia. Nici nu trecusem bine pragul şi zeţarii dând cu ochii de mine au început cu toţii să chicotească şi să pufnească în mână, întorcându-şi capul la perete. Asta m-a cam mirat. M-am dus la şeful de atelier care, după ce încercase cu dibăcie să se sustragă, mi-a spus în sfârşit că „snoavele, pe care aţi binevoit să ni le trimiteţi din Pavlovsc ca să le tipărim, sunt foarte hazlii, nici că se poate mai hazlii şi au înveselit nespus zeţarii”. M-am încredinţat din asta că sunt un scriitor cu adevărat pe gustul mulţimii”.

Puşkin a apreciat foarte mult caracterul nou democratic al povestirilor lui Gogol şi reala lor apropiere de umorul popular. Într-o scrisoare către directorul unei reviste, poetul scria: „Chiar acum am isprăvit de citit „Serile în cătunul de lângă Dicanca”. M-au uimit. Iată adevărata veselie sinceră, spontană, fără de fâţâieli şi de mofturi; iar pe alocuri câtă poezie! câtă sensibilitate! Toate acestea sunt atât de neobişnuite în literatura noastră actuală, încât nu mi-am putut veni până acum în fire”. Relatând apoi ce îi scrisese Gogol despre felul cum întâmpinaseră zeţarii „Serile” lui, Puşkin scrie: „Probabil că şi Moličre ţi Fielding s-ar fi bucurat să-şi facă zeţarii să râdă. Felicit publicul care a avut prilejul să citească o carte cu adevărat veselă, iar autorului îi doresc din toată inima succes în viitor”.

Puşkin îl apără pe Gogol şi de acei critici care „îl atacă pentru expresiile lui crude, tonul lui necuviincios şi altele asemenea”. Mai târziu, în 1836, Puşchin, făcând recenzia ediţiei a doua a „Serilor”, scria în „Sovremennic”: „Toţi s-au bucurat de acest tablou viu al unui neam care cântă şi joacă, de aceste zugrăveli pline de prospeţime ale naturii maloruse, de această veselie naivă şi, totodată, şugubeaţă. Cât de plăcut ne-a surprins această carte rusească şi ne-a făcut să râdem, pe noi care n-am mai râs de pe vremea lui Fonvizin”. Puşkin a remarcat just şi perspicace acest caracter nou, popular, al povestirilor lui Gogol şi a apropierii lor de creaţia populară ucrainiană care a constituit izvorul de inspiraţie al „Serilor”. Baza populară, folcloristică, a „Serilor” se vădeşte şi în elementele fantasticului de basm, când comic şi glumeţ, ca în „Iarmarocul de la Sorocinţî” sau în „În noaptea de Ajun”, când romantic şi tragic, ca în „Seara în Ajun de Ivan Cupala” şi în „O noapte de Mai”.

Cu tot coloritul lor de basm, povestirile lui Gogol nu sunt rupte de viaţă. Alături de umorul şi de veselia aparent uşoară, despre care scrie Puşkin, şi alături de legendele populare poetizate (ca „Seara în Ajun de Ivan Cupala” şi „O răzbunare cumplită”), povestirile lui Gogol sunt pline de trăsături vii şi veridice, fidele realităţii, şi cuprind tot atâtea indicaţii despre viitoarea lui orientare de scriitor realist. Acest element realist s-a vădit mai ales în povestirea „Ivan Feodorovici Şponca şi mătuşica sa”. Prin zugrăvirea satirică exactă şi fidelă a vieţii micilor moşieri ucrainieni, povestirea pregăteşte tabloul general realist şi satiric care va apare mai târziu în povestirile din ciclul „Mirgorod” şi în operele de mai târziu ale scriitorului. Dar şi în alte povestiri din „Seri”, şi în primul rând în „Iarmarocul de la Sorocinţî” şi „În noaptea de ajun” se găsesc multe elemente satirice luate din viaţa reală. Ajunge să amintim că într-o povestire atât de romantică cum e „O noapte de mai”, Gogol ne dă o caracterizare foarte reală şi necruţătoare a primarului satului care asuprea ţăranii şi se fălea că şezuse cândva pe capra caretei împărăteşti.

Încă în 1834, Belinschi aprecia în mod deosebit de elogios „Serile” în „Literaturnâie mecitania”, subliniind talentul excepţional al lui Gogol. „Gogol, care s-a ascuns atât de izbutit în Prisăcar, este un scriitor cu un talent extraordinar. Cine nu cunoaşte „Serile în cătunul de lângă Dicanca” ale lui Gogol? Cât de pline de spirit, de veselie şi de poezie, cât de apropiate de popor sunt aceste „Seri”! Să dea Dumnezeu ca scriitorul să îndreptăţească pe deplin speranţele pe care le-a trezit…” Gogol nu numai că a îndreptăţit speranţele lui Belinschi dar această primă carte a tânărului scriitor şi-a păstrat pentru totdeauna farmecul ei poetic. După cum spunea Belinschi: „Serile” sunt schiţe poetice din viaţa Malorusiei, pline de viaţă şi de farmec. Tot ce poate avea natura mai minunat, tot ce are viaţa de la ţară a oamenilor simpli mai atrăgător, şi tot ce are poporul mai original şi mai tipic, totul străluceşte în culorile curcubeului în aceste prime şi foarte poetice visări ale lui Gogol. „Serile” sunt pline de poezie tânără, proaspătă, înmiresmată, bogată şi îmbătătoare…”

Scriind în 1841 despre „comicitatea” din „Serile” lui Gogol, despre umorul, optimismul, încrederea în viaţă, şi de fidelitatea cu care e redată realitatea, Belinschi spunea: „Comicitatea lui Gogol e ca zâmbetul unui tânăr care salută minunata lume. Totul este luminos şi plin de bucurie şi fericire; spiritele întunecate ale vieţii nu ating cu negrele lor presimţiri inima tânără care freamătă de bucuria de a trăi. Poetul pare să admire el, cel dintâi, personajele pe care le-a creat. Cu toate acestea, personajele lui nu-s născociri ale autorului, şi nu-s comice pentru că le vrea el aşa: poetul respectă riguros realitatea. Aceasta este şi cauza pentru care la Gogol fiecare personaj vorbeşte şi acţionează în sfera lumii sale, a caracterului său şi a împrejurărilor sub influenţa cărora se găseşte. Nici un personaj nu este inventat. Fidelitatea poetului faţă de realitate este matematică şi adesea el zugrăveşte trăsături comice fără pretenţia de a te face să râzi, ci supunându-se numai instinctului şi simţului realităţii.” Belinschi vedea în povestirile lui Gogol: „un tablou complet al vieţii de toate zilele a poporului, cu toate micile lui bucurii şi amărăciuni”, „toată poezia vieţii lui”. Nu întâmplător defineşte Belinschi povestirile lui Gogol drept „poezia vieţii poporului, subliniind prin aceasta caracterul deosebit, democratic, dând „Serilor” un loc aparte în literatura vremii.

Mai târziu, Herţen, în articolul său „Cu privire la dezvoltarea ideilor revoluţionare în Rusia”, a subliniat că: „deşi Gogol nu se trăgea din popor, asemenea lui Colţov, el aparţinea totuşi poporului prin gusturile sale şi prin felul lui de a gândi”. Relevând caracterul optimist şi popular al „Serilor”, Herţen scria: „Povestirile cu care a debutat Gogol alcătuiesc o serie de tablouri de moravuri şi peisagii ucrainiene de o frumuseţe autentică, pline de veselie, graţie, mişcare şi dragoste”.

Cu toate acestea, critica de pe vremea lui Gogol nu era chiar unanimă în aprecierile ei asupra povestirilor lui. Într-o serie de reviste apăruseră recenzii răuvoitoare şi făcute cu părtinire, care îl acuzau pe Gogol de „lipsuri stilistice”, (N. Polevoi, „Moscovschi telegraf” Nr. 17 din 1831) sau de inexactităţi etnografice („Sân otecestva”118, 1832, vol. XXV, Nr. 1-4). Dar aceste învinuiri nedrepte, care de cele mai multe ori îşi aveau obârşia în considerente personale, n-au putut ştirbi marele succes al cărţii lui Gogol care s-a epuizat repede.

„Serile în cătunul de lângă Dicanca” au marcat începutul carierii scriitoriceşti a lui Gogol. E firesc ca operele lui de mai târziu, mai mature, redând aspecte aprofundate ale realităţii să fi umbrit şi micşorat într-o oarecare măsură însemnătatea acestei prime cărţi chiar pentru scriitor, căruia i se va fi părut că ea reprezenta o etapă demult trecută. Publicând în 1842 o culegere a operelor sale, Gogol scrie pentru primul volum, în care intrau şi „Serile”, următoarea prefaţă: „Întreprinzând scoaterea la un loc a lucrărilor mele apărute până acum separat şi împrăştiate adesea, în parte în publicaţii periodice, le-am revăzut: câte lucruri încă necoapte, insuficient chibzuite şi de o imperfecţiune copilărească n-am găsit în ele! Am îndreptat ceea ce s-a putut îndrepta; ceea ce nu s-a putut, a rămas neîndreptat, aşa cum a fost. La drept vorbind, toată partea întâia ar fi trebuit scoasă; ea cuprinde cele dintâi încercări ale unui începător, nedemne de atenţia severă a cititorului; însă în aceste încercări se simt primele clipe dulci ale unei inspiraţii tinere şi mi-ar fi părut rău să le scot, aşa cum îţi pare rău să-ţi scoţi din minte amintirea primelor jocuri ale tinereţii care nu se mai întoarce, îngăduitorul cititor ar putea trece peste tot volumul întâi şi să înceapă cu citirea celui de al doilea”.

Această apreciere a lui Gogol, atât de severă pentru primele opere, era desigur exagerată şi nedreaptă. „Serile în cătunul de lângă Dicanca” au fost şi vor rămâne una dintre cele mai remarcabile cărţi ale literaturii ruse. Ele constituie în acelaşi timp o mărturie a primei etape a creaţiei lui Gogol, pentru care contradicţiile evidente ale realităţii erau învăluite încă într-o ceaţă poetică. Neîmpărtăşind aprecierea excesiv de aspră a lui Gogol asupra propriilor lui povestiri, Belinschi scria: „Toate aceste chipuri, luminoase ca nopţile de Mai ale Malorusiei, voioase ca râsul zglobiu al Oxanei, zburdalnice ca şotiile neastâmpăraţilor flăcăi, tovarăşi de-ai îndrăzneţului Levco, blânde şi visătoare ca şi pani cu ochi luminoşi care s-a înecat, naive şi şăgalnice ca tinereţea veşnic veselă – toate aceste chipuri i-au rămas de-a-pururi dragi poetului”.

Cartea întâia a „Serilor” a ieşit de sub teasc cu numeroase greşeli de tipar, pe care Gogol le-a îndreptat într-o erată specială, precedată de un cuvânt introductiv glumeţ şi plin de haz: „Nu vă supăraţi, domnilor, dacă în cartea aceasta sunt mai multe greşeli decât păr cărunt în capul meu. Ce să-i faci? N-am avut încă până acum prilejul să mă îndeletnicesc cu vorba tipărită. Fie-i greu sughiţul cui l-a născocit! Te uiţi şi parc-ar fi „ije” dar când te uiţi mai bine e ori „naş”, ori „pocoi”119. Şi aşa îţi joacă înaintea ochilor de parcă ţi-ar vântura tărâţă-n faţă.

Iată câte greşeli am numărat. Dacă întâlniţi cumva cuvinte din acele trecute în coloana din stânga, vă rog să nu le luaţi deloc în seamă, ca şi cum n-ar fi, şi citiţi-le aşa cum sunt scrise în coloana din dreapta”.

Încă din vara anului 1832, Gogol se gândeşte să scoată o a doua ediţie a „Serilor”. În scrisoarea lui din 20 iulie, trimisă din Vasilievca lui M. Pogodin, îl roagă „să dea de ştire librarilor”, „poate vor cumpăra cea de a doua ediţie a „Serilor”. Mulţi dintre moşierii de aici au scris la Moscova şi la Petersburg, dar n-au mai putut găsi nicăieri nici un exemplar.” Autorizaţia cenzurii pentru ediţia a doua poartă data de 10 noiembrie 1834, dar n-a fost tipărită decât peste un an şi mai bine, la începutul anului 1836.

Atât în prima, cât şi în a doua ediţie a „Serilor”, Gogol a scris pentru fiecare din părţi câte un mic glosar de cuvinte ucrainiene. Cuprinzând „Serile” în ediţia operelor sale din 1842, el a contopit aceste glosare cu glosarul pentru povestirile din „Mirgorod”.

Pregătind cea de a doua ediţie a „Serilor”, Gogol a corectat cu cea mai mare migală textul primei ediţii, text pe care în ediţiile următoare aproape că nu l-a schimbat. Textele din volumul de faţă s-au tipărit după ediţia a doua a „Serilor în cătunul de lângă Dicanca” (1836), cu corectările la ediţia: Operele lui Gogol, volumul 1, Moscova, în partea care a fost revizuită de însuşi Gogol (până la începutul povestirii „În noaptea de Ajun”.)