Locul fermecat.

ÎNTÂMPLARE ADEVĂRATĂ POVESTITĂ DE PSALTUL BISERICII DIN ***

Zău că mi s-a urât de băsnit. Păi ce credeţi? Chiar aşa, te şi şuturi: băsneşti, băsneşti întruna, nici să răsufli nu mai ai când. Bine, fie, am să vă povestesc, dar zău, pentru cea din urmă oară. Iaca voi ziceaţi că omul poate să vie de hac necuratului. Ei sigur, dacă stai şi te gândeşti bine, în lume se petrec tot soiul de întâmplări… Totuşi, să nu vorbiţi aşa. Când vrea necuratul să te tragă pe sfoară, te trage. Zău, te trage. Staţi numai să vedeţi: eram de toţi patru la tata acasă. Pe atunci, eram încă un prost. Să tot fi avut unsprezece ani… Ba nu, n-aveam nici unsprezece. Mi-aduc aminte ca acum, că odată am început să alerg în patru labe şi să latru ca un câine, iar tătuca a ţipat la mine clătinând din cap: „Foma, Foma, ţie ţi-a venit vremea de însurătoare şi tu tot te zbânţui ca un mânzoc!” Bunicul, fie-i ţărâna uşoară, mai trăia pe vremea aceea şi era încă voinic* Uneori începea…

Dar ce să mai lungesc vorba? Unul de un ceas se căzneşte să scoată un tăciune din sobă să şi-l pună în lulea, altul a şters-o, el ştie de ce, în chelar. Treabă-i asta? înţeleg, dacă v-ar sili cineva să ascultaţi, dar voi singuri mi-aţi cerut să vă povestesc. Dacă vreţi să ascultaţi, ascultaţi!

La începutul primăverii, se întâmplase că tata se dusese cu tutun la Crâm, să-l vândă. Nu mai ţin minte dacă încărcase două sau trei căruţe. Tutunul avea preţ bun pe atunci. Luase cu el pe frate-meu, care avea trei ani, să-l înveţe din timp meseria de ciumac. Dintre ai noştri rămăsesem acasă bunicul, mama, eu şi alţi doi fraţi. Bunicul, care făcuse o bostănărie chiar lângă drum, s-a dus să stea în coliba ce-o aveam acolo şi ne-a luat şi pe noi cu el ca să alungăm vrăbiile şi coţofenele care se adunau la bostănărie. N-aveam de ce ne plânge. Atâta ne îndopam cu castraveţi şi zemoşi, atâtea ridichi, ceapă şi mazăre, că, zău, parcă ne cântau cocoşii în burtă. Şi, pe lângă asta, ne mai picau şi bani. Sumedenie de lume se perinda pe drum şi fiecare era bucuros să se înfrupte dintr-un harbuz sau zemos. Iar din cătunele învecinate, îmi aduc aminte, ne aduceau în schimb găini, ouă, curci. Să tot trăieşti!

Dar ceea ce-i plăcea bunicului mai mult decât toate, era că în fiecare zi treceau până la cincizeci de care cu ciumaci. Ştiţi, ciumacii sunt oameni umblaţi. Şi când se stârnesc la snoave, să-i tot asculţi! Cât despre bunic, poveştile lor erau ca găluşca pentru flămând. Alteori se întâmpla să se întâlnească cu vreo cunoştinţă veche, căci mulţi îl mai cunoşteau pe bunic şi puteţi judeca şi voi, când se adună bătrânii… Turuiau fără încetare… Să vezi, atunci şi atunci, s-a întâmplat cutare şi cutare lucru… Şi dă-i, şi dă-i, îşi depănau ei amintirile de cine ştie când.

Odată – zău, parcă acum s-a petrecut – soarele începuse să apună. Bunicul se plimba prin bostănărie şi ridica de pe harbuji frunzele cu care-i acoperise în timpul zilei ca să nu-i dogorească soarele.

— Ia te uită, Ostap i-am spus eu fratelui meu, uite colo, vin nişte ciumaci!

— Unde-s ciumacii? a întrebat bunicul, însemnând un zemos mare, ca nu cumva să-l mâncăm noi, flăcăii.

Pe drum venea un şir de vreo şase căruţe. În fruntea lor păşea un ciumac cu mustaţa căruntă. Ajungând ca la zece paşi de noi, s-a oprit.

— Să trăieşti, Maxime! a zis. Iaca unde a dat Dumnezeu să ne vedem!

Bunicul şi-a făcut ochii mici:

— Ei! Să trăieşti, fârtate! Uite-l şi pe Boleacica. Să trăieşti, măi frate! Ptiu, drace, păi sunteţi toţi aicea, şi Crutotrâşcenco, şi Pecerâţia, şi Coveleoc, şi Steţco! Să trăiţi cu toţii! Ei, ei! Măi, măi!… şi unde se porniră pe pupături.

Au dejugat boii şi i-au trimis la păscut. Căruţele le-au lăsat în drum, iar ei, aprinzându-şi lulelele, s-au aşezat roată în faţa colibei. Tot ţinându-se de taclale şi poveşti, nici n-au apucat să tragă câte-o lulea. De lulele le ardea lor? După masă, bunicul a început să-şi cinstească oaspeţii cu zemoşi. Fiecare a luat în mână câte unul, l-a curăţit cu grijă de coajă (căci toţi erau oameni umblaţi, care colindaseră mult şi ştiau cum se mănâncă în lume, puteau să se aşeze chiar şi la mesele boiereşti), a făcut apoi cu degetul o bortă, a sorbit zeama şi a început să taie bucăţi din el, băgându-le una după alta în gură.

— Da-voi, băieţi, ce căscaţi gura? zise bunicul. Ia jucaţi, dracilor! Unde ţi-i fluierul, Ostap? Ia trageţi-i o căzăcească. Foma pune mâinile în şolduri. Aşa, hop, hop!

Pe acea vreme eram un copilandru sprinten. Ehei, da' bătrâneţea asta blestemată! Nu mai pot juca azi ca odinioară. Ce drăcovenii nu făceam! Acum mi se împleticesc picioarele şi pace! Bunicul sta alături de ciumaci şi se uita lung la noi. Vedeam că picioarele nu-i mai stau locului, ca şi cum l-ar îmboldi cineva.

— Să vezi, Foma, îmi spuse Ostap, că hodorogul are să înceapă să joace!

Şi ce credeţi? Nici nu sfârşi bine să spună asta, şi bătrânului, pe care nu-l mai răbda inima, îi veni chef să le arate el ce poate.

— Ei, ai dracului copii, aşa se joacă? Iaca cum se joacă! spuse dânsul, ridicându-se în picioare, întinzând mâinile şi bătând din călcâie.

Ei, n-am ce zice, de jucat, juca aşa că s-ar fi putut prinde-n joc şi cu hătmăneasa. Noi ne-am tras la o parte. Hodorogului au început să-i umble picioarele pe tot locul liber, care se-ntindea lângă stratul de castraveţi. Dar când a ajuns la mijlocul bătăturii şi se pregătea să-şi ia vânt şi, azvârlindu-şi picioarele în aer, să facă o copcă cum ştia el, iată că deodată picioarele nu-l mai ascultă! Ce drăcie o mai fi şi asta? Şi-a făcut vânt din nou, a ajuns la mijloc – dar degeaba. Orice făcea nu mergea şi pace. Parcă-i erau picioarele de lemn. „Carnacsi! locul dracului! Carnacsi, loc blestemat. Aşa-i când îşi vâră dracul coada!”

Dar cum să se facă de râs în faţa ciumacilor? Se porni din nou şi începu să joace, lovind mărunt şi îndesat pământul, de-ţi era mai mare dragul să-l priveşti, dar cum ajungea la mijloc, iar înlemnea locului!

— Alelei, drac blestemat! Înecate-ai cu un zemos putred! de ce n-ai pierit de mic, pui de căţea? Uite ocara pe care mi-ai făcut-o la bătrâneţe!

Şi în adevăr, cineva a râs drept în spatele lui. Bunicul se întoarce şi ce vede? Nici urmă de bostănărie ori de ciumaci. În spate, în faţă, împrejur, se întindea câmpia goală.

— Ehei… Na-ţi-o bună!

Bunicul începu să clipească: locul i se părea cunoscut. Într-o parte pădure, în spatele pădurii, departe, o prăjină se înălţa sub cer. Ce naiba! Păi asta-i hulubăria din grădina popii. În partea cealaltă se zărea de asemenea ceva cenuşiu. Când se uită bine, văzu că era hambarul pisarului de plasă. Iată unde-l mânase necuratul. Făcând un înconjur, dădu de potecă. Nu era lună, numai o pată albă se ivea şi se ascundea printre nori. „Mâine are să fie vânt mare”, gândi bunicul. Când privi spre un mormânt, dincolo de cărare, văzu aprinzându-se o luminiţă.

— Ian te uită! Bunicul se opri, îşi puse mâinile în şold şi privi; luminiţa se stinse în depărtare şi puţin mai încolo se aprinse alta.; – Comoară! strigă atunci bunicul, pun rămăşag că-i comoară!

Şi era gata să scuipe în palmă şi să se apuce de săpat, dar îşi aduse aminte că n-are nici hârleţ, nici lopată.

— Păcat, dar cine poate să ştie? Poate că e de-ajuns să dai iarba la o parte şi iat-o, drăguţa de ea! N-ai ce să-i faci! Să însemn cel puţin locul, să nu-l uit.

Şi, trăgând o cracă mare, ruptă de vânt, o trânti pe mormântul unde se aprinsese luminiţa şi porni pe potecă. Pădurea de stejari începu să se rărească. Iacă şi un gard. „Aşa-i cum spuneam eu, aici e livada popii, gândi bunicul. Iacătă şi gardul lui. De-aici până la bostănărie nu mai este nici o verstă.”

Bunicul ajunse totuşi târziu acasă şi nici găluştele n-a mai vrut să le mănânce. Trezindu-l pe fratele meu Ostap, întrebă doar dacă ciumacii plecaseră demult, apoi se culcă, învelindu-se într-un cojoc. Şi când fratele meu începu să întrebe:

— Da' pe unde te-au mânat dracii azi, bunicule?

— Nu mai întreba! răspunse el şi, învelindu-se şi mai vârtos, spuse din nou: Nu întreba, Ostap, că îmbătrâneşti.

Şi începu să sforăie atât de tare, că până şi vrăbiile din bostănărie s-au ridicat speriate în stol, înălţându-se în văzduh. Parcă de somn îi ardea lui! Dar hâtrul, fie-i ţărâna uşoară, ştia întotdeauna cum să scape. Alteori îţi ticluia câte o poveste, de-ţi venea să-ţi muşti buzele.

A doua zi, la vreme de chindie, bunicul îşi trase svitca pe el, se încinse cu brâul, luă un hârleţ şi o lopată pe umăr, îşi îndesă căciula pe cap, bău o cană de cvas, îşi şterse buzele cu poala şi porni glonţ spre grădina popii. A trecut de gard şi de pădurea de stejari. Printre copaci şerpuia o cărăruie care da în câmp. Parcă era aceeaşi! A ieşit la câmp: locul era aidoma cu cel din ajun. Iată şi hulubăria. Numai hambarul nu se vede. „Nu, parcă nu-i locul acela. Acela era mai departe. Ia să mă-ntorc spre hambar!” S-a întors şi a luat-o pe alt drum; iaca hambarul, dar nu mai e hulubăria. Din nou s-a îndreptat spre hulubărie dar acuma nu se mai vedea hambarul. Şi parcă într-adins a început să bureze. A fugit spre hambar, ia hulubăria de unde nu-i! Spre hulubărie, pieri din ochi hambarul.

— Satană blestemată! Să nu mâi ai parte de copii!

Începuse să toarne cu cofa.

Scoţându-şi cizmele cele noi şi înfăşurându-le într-o basma, ca să nu se scorojească de ploaie, bunicul a rupt-o la fugă ca un buiestraş boieresc. S-a băgat în colibă, ud leoarcă; s-a acoperit cu cor jocul şi, mormăind printre dinţi, a început să mângâie pe dracul cu nişte vorbe cum n-am mai pomenit. Şi, adevăr grăiesc, de n-ar fi fost întunericul, s-ar fi văzut că roşisem.

A doua zi, când m-am trezit, mă uit: bunicul se plimba prin bostănărie şi acoperea harbujii cu frunze, ca şi când nimica nu s-ar fi întâmplat. La masă, bătrânul a prins iar chef de vorbă şi-l necăjea pe frate-meu, mezinul, că are să-l dea pe o găină, în loc de pepene. După prânz, ne-a făcut un fluier de lemn şi a cântat din el. Apoi ne-a dat un cantalup turcesc, răsucit ca un şarpe, să ne jucăm cu el. Acum nu mai sunt cantalupi de aceia. E adevărat că seminţele le adusese cineva din locuri depărtate.

Spre seară, după cină, bunicul începu să sape un strat nou pentru dovleceii de toamnă. Trecând pe lângă locul acela fermecat, nu s-a putut ţine să nu bombăne printre dinţi: „Afurisit loc!” A păşit spre mijloc, unde nu izbutise să joace alaltă seară şi, mânios, a lovit cu hârleţul. Când, deodată, ce să vezi: acelaşi câmp, de o parte hulubăria, de alta hambarul. „Ei, bine că m-am gândit să iau hârleţul! Iacă şi poteca! Iaca şi mormântul, şi craca răsturnată jos. Uite, uite că arde şi luminiţa! Numai să nu greşesc”.

A luat-o binişor la fugă cu hârleţul ridicat, ca şi când ar fi vrut să cinstească vreun porc care a intrat în bostănărie. În faţa mormântului s-a oprit. Luminiţa se stinsese şi pe mormânt era o piatră, năpădită de buruieni. „Piatra asta trebuie ridicată”, se gândi bunicul şi începu să sape de jur împrejur. Dar mare mai era afurisita! Totuşi, proptindu-se puternic cu picioarele-n pământ, a urnit-o. „Ha!”

— A răsunat în toată valea. Du-te, învârtindu-te ca ciocârlia! Acuma treaba are să meargă mai repede!”

Aici bunicul s-a oprit puţin, a scos punga cu tabac, şi-a turnat tabac în palmă şi tocmai se pregătea să-l ducă la nas când, deodată, deasupra lui, cineva a strănutat: „Hapciu!” de se clătinară copacii şi faţa bunicului fu împroşcată.

— Ai putea să te-ntorci de ceea parte când strănuţi! spuse el, frecându-şi ochii. S-a uitat împrejur: nimeni!

— Ei, se vede că dracului nu-i place tabacul, urmă el, punând punga în sân şi luând hârleţul:

— Tare-i prost, de-aşa tabac n-a avut parte nici taică-său, nici bunicu-său.

A început să sape. Pământul era moale şi hârleţul se înfunda. Dar iată c-a zăngănit ceva. Aruncând pământul afară, a zărit un ceaun.

— Ehei, drăguţule, aici îmi erai? a strigat bunicul, băgând hârleţul sub el.

— Ehei, drăguţule, aici îmi erai? şuieră un plisc de pasăre, ciugulind ceaunul.

Bunicul s-a tras într-o parte şi a scăpat hârleţul din mână.

— Ehei, drăguţule, aici îmi erai? behăi un cap de oaie, din vârful copacului.

— Ehei, drăguţule, aici îmi erai? mormăi un urs, scoţându-şi botul de după un copac.

Pe bunic l-au cuprins fiorii.

— Aici, murmură el, e primejdios să vorbeşti.

— E primejdios să vorbeşti! îl îngână şuierând pliscul de pasăre.

—… primejdios să vorbeşti! behăi capul de oaie.

— Să vorbeşti!… mormăi ursul.

— Hm! făcu bunicul speriat.

— Hm! şuieră pliscul.

— Hm! behăi capul de oaie.

— Hm! mormăi ursul.

Bunicul s-a întors înspăimântat: Doamne, ce noapte! Nici stele, nici lună! împrejur numai prăpăstii, sub picioare un povârniş fără fund, de sus muntele stă să se prăbuşească. În spate i se păru bunicului că vede clipind o hâzenie: un nas cât foalele fierăriei; în nări puteai turna în fiecare câte un cofăiel de apă; buzele – zău ca doi butuci!

Ochii roşii i se bulbucau, şi pe deasupra mai scoase şi limba, parcă-şi bătea joc de el.

— Să te ia dracu! spune bunicul şi se gândi să se lase păgubaş. Ţine-ţi comoara, pocitanie! Se pregătea s-o ia la fugă, dar se opri, văzând că nimic nu se schimbase.

— Necuratul mă încearcă numai.

Apucă iar ceaunul. Era greu! Ce să facă? Doar nu era să-l lase acolo! Adunându-şi puterile, l-a înşfăcat cu amândouă mâinile şi se opinti.

— Ei odată, şi încă o dată, şi iar odată. – şi l-a scos – uf! Acum să trag niţel tabac.

A scos punga. Mai înainte însă de a lua tabacul, s-a uitat binişor de jur împrejur, să vadă dacă nu-i cineva. Parcă nu era nimeni, dar iată că trunchiul copacului începu să gâfâie şi să se umfle, i se iviră nişte urechi, ochii i se înroşiră, nările se umflară, nasul se strâmbă, gata-gata să strănute. „Nu, nu mai trag tabac. Să-mi scuipe iar în ochi necuratul?” gândi bunicul, băgând punga-n buzunar. A luat iute ceaunul şi a rupt-o la fugă cât ce-a putut. Din spate simţea cum îl lovea cineva cu nişte nuiele peste glezne. „Văleu! Văleu!” ţipa bunicul, fugind cât îl ţineau picioarele. Şi de-abia când ajunse în grădina popii s-a oprit să mai răsufle.

„Oare unde s-o fi dus bunicul?” ne gândeam noi, tot aşteptându-l preţ de vreo trei ceasuri. Mama venise demult din cătun, aducând o oală cu găluşte calde. Dar bunicul nu-i şi nu-i. Ne-am aşezat la cină singuri. După cină, mama a spălat oala şi căuta un loc unde să verse lăturile, pentru că de jur împrejur erau numai straturi. Deodată vede venind spre dânsa un butoi. Se înnoptase de-a-binelea. Mama a crezut că vreunul dintre ştrengari se ascunsese îndărătul butoiului şi-l împingea.

— Uite, foarte bine! Aici am să torn zoile, zise dânsa, şi turnă în butoi lăturile fierbinţi.

— Văleu, se auzi ţipând o voce groasă.

Când ne-am uitat, era bunicul. Priceapă cine poate! Zău crezusem că-i un butoi. Şi vă mărturisesc, deşi e păcat, da, zău, tare mi s-a părut caraghios când am văzut capul cărunt al bunicului plin de lături şi împodobit cu coji de harbuji şi zemoşi.

— Ia te uită, muierea dracului! spuse bunicul, ştergându-se cu poalele cămăşii, uite cum m-ai opărit! Parc-aş fi un porc de Ignat. Ei, băieţi, acum o să aveţi de covrigi! Numai în caftane de fir o să umblaţi, diavolilor! Ia uitaţi-vă, ia uitaţi-vă ce v-am adus, zise el descoperind ceaunul.

Şi ce credeţi că era înăuntru? Gândiţi-vă puţin! Ce? Aur? Ei asta-i: gunoi, lături… Mi-i şi ruşine să spun ce era. Bunicul, a scuipat, a aruncat cât colo ceaunul şi s-a spălat pe mâini.

Şi de atunci ne-a sfătuit şi pe noi să nu ne plecăm urechea la şoaptele necuratului.

— Şi să ştiţi, zicea el adesea, orice v-ar spune duşmanul Domnului nostru Iisus Christos, numai minciuni sunt! Nu-ţi spune adevăr nici de o para chioară.

Şi dacă se întâmpla să vadă bătrânul că undeva nu erau toate cum se cuvine, spunea:

— Copii, să facem semnul crucii! Aşa, daţi-i înainte, aşa-i trebuie! şi făcea cruci una după alta. Iar locul acela blestemat, unde nu putuse să joace, l-a îngrădit, cu poruncă să se arunce acolo tot ce era netrebnic, toate buruienile şi tot gunoiul din bostănărie.

Iată cum îşi bate joc necuratul de om! Pământul acela îl ştiu bine: după aceea, cazacii din vecinătate începură să-l ia în arendă de la tata pentru bostănărie. Era un pământ bun şi rodea de minune, numai pe locul fermecat, nimic acătării nu se făcea. Oamenii semănau cum trebuie, dar ce ieşea nu te tăia capul să dibuieşti ce poate fi: nici tu harbuz, nici tu dovleac, nici tu castravete… Dracu' ştie ce era!

„Locul fermecat” este povestirea cu care se încheie cartea a doua a „Serilor în cătunul de lângă Dicanca”, apărută în prima ediţie din 1832. Luându-ne după faptul că povestirea poartă ca subtitlu „Întâmplare adevărată povestită de psaltul bisericii din X, „ subtitlu pe care îl găsim şi la „În noaptea de ajun” şi la „Răvaşul pierdut”, putem deduce că ea face parte din primele povestiri ale „Serilor”, scrise între 1829 şi 1830.

Subiectul povestirii, în care este vorba de căutarea unei comori fermecate, îşi are originea în povestirile folcloristice. Aici este repetată aceeaşi temă a precarităţii bogăţiei dobândită „pe căi necurate”, tratată în „Seara în ajun de Ivan Cupala”. În amândouă povestirile Gogol demască setea de îmbogăţire şi puterea distrugătoare a banului care, în cele din urmă, duce la catastrofă. Această atitudine negativă faţă de puterea banului şi a îmbogăţirii, care strică şi nenoroceşte omul, au fost arătate de Gogol în cele două povestiri, prin folosirea de personaje de basm şi folcloristice. Mai târziu, aceleaşi motive vor fi tratate transpuse în mediul orăşenesc real (cu deosebire în „Portretul”).

La baza povestirii „Locul fermecat” stau legende şi basme populare despre locuri „înşelătoare”, adică fermecate. În poveştile populare locul unde se află o comoară este întotdeauna arătat de o lumânare aprinsă; la fel există în folclorul ucrainian tema precarităţii bogăţiei „necurate”, care se preface în gunoi. (Vezi V. Miloradovici – „Elementul etnografic din povestirea lui Gogol „Locul fermecat”, „Kievscaia Starina”, 1877, Nr. 9, pag. 55 – 60).