În noaptea de Ajun.

Trecu şi ziua de Ajun. Se lăsă o noapte senină de iarnă. Se aprinseră stelele. Luna se înălţă plină de măreţie, luminând întreaga fire, ca oamenilor să le fie mai drag să colinde75 şi să-l slăvească pe Christos. Gerul muşca mai tare decât de dimineaţă; în schimb, liniştea era atât de adâncă, încât omătul se auzea scârţâind sub cizmă de la o jumătate de verstă. Cetele de flăcăi nu începuseră încă să se arate pe sub ferestrele caselor din sat; singură luna bătea pe furiş în geamuri, îmbiind parcă fetele care se găteau la oglindă să iasă mai repede în omătul scârţâitor. Dintr-un hogeac, fumul răbufni în rotocoale, ridicându-se spre cer ca un nor şi, odată cu el, călare pe mătură, se avântă şi vrăjitoarea.

Dacă în clipa aceea ar fi trecut pe acolo, în troica trasă de cai de dârvală, asesorul din Sorocinţî, cu căciula lui tivită cu blană de miel, cum poartă ulanii, cu şuba albastră căptuşită cu astrahan negru şi cu gârbaciul său împletit diavoleşte, cu care avea obiceiul să-şi zorească surugiul, desigur că ar fi ochit-o, fiindcă nimic în lumea aceasta nu-i scăpa asesorului din Sorocinţî. El ştia pe degete şi câţi purcei fată scroafa fiecărei gospodine, şi câtă pânză se află în fiecare sipet şi care anume din ţoale sau din lucruşoarele gospodăriei urmau să fie lăsate zălog duminica la cârciumă. Dar asesorul din Sorocinţî nu trecu pe acolo şi apoi de ce ar fi trecut? De ce s-ar fi amestecat unde nu-i fierbe oala? Îşi avea doar plasa lui. Între timp, vrăjitoarea se înălţase atât, de sus, încât nu se mai zărea decât ca un punct negru, şi pe unde trecea, stelele piereau una după alta. Curând, mâneca vrăjitoarei se umplu cu stele. Doar trei, patru mai licăreau răzleţe. Deodată însă, din zare se ivi un alt zbenghi: crescu treptat, se întinse şi curând nu mai fu doar un simplu zbenghi. Totuşi un miop tot nu s-ar fi dumirit ce anume era, chiar dacă şi-ar fi pus pe nas, în loc de ochelari, roţile de la trăsura ipistatului. Din faţă ai fi jurat că era neamţ76: botişorul subţire i se termina ca şi râtul porcilor noştri, cu o rotocoală cât o băncuţă de cinci copeici, şi-i fremăta întruna, adulmecând tot ce-i ieşea în cale; picioarele îi erau atât de subţiri, încât dacă primarul din Iarescovsc le-ar fi avut la fel, şi le-ar fi frânt la prima căzăcească. În schimb din spate aducea, nici mai mult nici mai puţin, cu un consilier gubernial, în uniformă, poate din pricină că îi atârna şi o coadă lungă şi ascuţită, ca pulpana uniformelor din zilele noastre. Dar ţăcălia de ţap, corniţele care-i împodobeau fruntea şi faptul că din cap până în picioare nu era mai alb ca un coşar, te făceau să ghiceşti de îndată că nu era nici neamţ, nici consilier gubernial, ci însuşi ucigă-l toaca, în carne şi oase, căruia nu-i rămânea decât o noapte să hoinărească prin lume şi să împingă pe oamenii buni în păcat. În zori, odată cu primul dangăt de utrenie, trebuia s-o ia la sănătoasa, cu coada între picioare, spre bârlogul lui.

Până una alta însă, ucigă-l toaca se furişa tiptil spre lună. Dar nici n-apucă bine să-şi întindă mâna s-o înhaţe că şi sări înapoi, ca ars. Începu să-şi sugă degetele, scuturând dintr-un picior şi dădu s-o apuce din altă parte, dar din nou îşi trase mâna sărind cât colo. Cu toate că încercările nu-i izbuteau, cel viclean nu se lăsă cu una cu două. Se repezi a treia oară cu şi mai multă îndârjire, înşfăcă luna cu amândouă mâinile şi, scălâmbăindu-se şi suflându-şi în degete, începu s-o joace dintr-o palmă într-alta, ca mujicul care apucă tăciunele pentru lulea cu mâna goală; în cele din urmă o ascunse zorit în buzunar apoi, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat porni mai departe în goană.

În satul Dicanca nimeni nu prinsese de veste că necuratul şterpelise luna. Drept e că ieşind în patru labe din cârciumă, pisarul de plasă văzuse luna luând-o razna şi se jura acum cât îl ţinea gura, încercând să încredinţeze tot satul că aşa era precum spunea; oamenii însă clătinau din cap, ba chiar îl luau în derâdere. Care să fi fost însă pricina ce-l îndemnase pe ucigă-l toaca la asemenea fărădelege? Iat-o: împieliţatul ştia că bogătaşul cazac Ciub fusese poftit în seara aceea la diacon, la cutea77. La masă trebuiau să mai vie: primarul, o rudă de-a diaconului, din corul episcopal, cu surtucul lui albastru şi al cărui glas de bas putea să ia nota cea mai joasă, cazacul Sverbâguz şi alţii. În afară de cutea, aveau să fie cinstiţi cu vin fiert, rachiu cu şofran şi multe alte bunătăţi. În acest timp, fiica lui Ciub, frumoasa satului, rămânea acasă; la ea avea să vină, fără doar şi poate, fierarul, un vlăjgan straşnic care îi era necuratului, mai nesuferit chiar decât predicile părintelui Condrat. În clipele sale de răgaz fierarul se îndeletnicea şi cu zugrăvitul şi trecea drept cel mai bun zugrav de prin părţile locului. Însăşi căpetenia sotniei de cazaci L… co, care pe vremea aceea mai era încă în viaţă, îl chema la Poltava să-i vopsească gardul de scânduri din jurul casei. Toate străchinile din care cazacii din Dicanca îşi mâncau borşul, tot de fierar erau încondeiate şi înflorate. Fiind un om cucernic, deseori zugrăvea şi chipuri de sfinţi; şi astăzi mai puteţi vedea, în biserica din T… pe evanghelistul Luca zugrăvit de el. Dar cea mai mare biruinţă a meşteşugului său era icoana aflată în partea dreaptă a pridvorului bisericii, şi care îl înfăţişa pe sfântul Petru în ziua judecăţii de apoi, cu cheile în mână, izgonind din iad pe duhul cel rău; înspăimântat, diavolul dădea din colţ în colţ presimţindu-şi sfârşitul, iar păcătoşii, supuşi până atunci la cazne, îl loveau şi-l alungau cu biciul, cu bâta şi cu tot ce le cădea în mână. În timp ce fierarul trudea la această icoană, zugrăvind-o pe o scândură mare, împieliţatul se căznise din răsputeri să-i zădărnicească truda; ba îi împingea mâna pe nevăzute, ba stârnea cenuşa din vatră, împrăştiind-o prin fierărie şi prăfuind cu ea icoana care, în ciuda tuturor acestor sâcâieli fusese sfârşită cu bine, dusă la biserică şi atârnată de peretele pridvorului. De-atunci ucigă-l toaca jurase să se răzbune pe fierar.

Nu-i mai rămăsese decât o singură noapte de hoinărit prin lume dar şi în astă ultimă noapte căuta să născocească ceva ca să-şi verse veninul. Iată de ce se hotărâse să fure luna; îl ştia pe bătrânul Ciub leneş din fire şi greu de urnit din casă, iar până la diacon nu era chiar atât de puţin de mers: drumul ocolea satul pe lângă mori, pe lângă cimitir şi şerpuia de-a-lungul râpei. Pe o noapte cu lună, vinul fiert şi votca cu şofran mai că l-ar fi ademenit pe Ciub. Dar pe o beznă ca asta, greu să izbutească cineva să-l dea jos de pe cuptor şi să-l scoată din casă. Iar fierarul, care de multă vreme nu se prea avea bine cu el, chiar aşa vlăjgan cum era, n-ar fi îndrăznit pentru nimic în lume să vină la fată când era bătrânul acasă.

Aşadar, îndată ce necuratul ascunse luna în buzunar, peste lume se aşternu un întuneric atât de nepătruns, încât cu greu ar mai fi putut nimeri cineva la cârciumă, necum la diacon. Pomenindu-se în beznă tocmai când îi era lumea mai dragă, vrăjitoarea scoase un ţipăt, împieliţatul se apropie atunci de ea, prinse să se gudure, o luă de braţ şi începu să-i şoptească la ureche ceea ce li se şopteşte de-obicei la ureche femeilor. Ciudat mai e făcută şi lumea asta a noastră! Tot ce trăieşte în ea se străduieşte să facă întocmai ceea ce face semenul: fiecare maimuţăreşte pe celălalt. Pe vremuri, în Mirgorod, numai judecătorul şi primarul purtau iarna şube de postav îmblănite, slujbaşii mai mărunţi umblau în cojoace din cele obişnuite. Astăzi însă, şi asesorul de plasă, şi judele hotarnic, şi-au dat la argăsit blănuri noi din piei de Reşetilov şi le-au pus faţă de postav. Acum trei ani, notarul şi pisarul de plasă şi-au cumpărat nanchin albastru de şase grivne78 arşinul. Ţârcovnicul şi-a făcut şalvari de vară tot din nanchin şi un surtuc de lână vărgată. Într-un cuvânt, tot omul se zbate să ajungă cineva. Când se vor lăsa oare oamenii de lumeasca lor deşertăciune? Aş pune rămăşag că mulţi vor rămâne uimiţi aflând că însuşi împieliţatul a apucat pe aceeaşi cale. Dar mai ales te prinde ciuda văzând că după toate se mai crede şi frumos, cu mutra lui la care ţi-e silă să priveşti şi despre care Foma Grigorievici spunea că e pocitania pocitaniilor. Cu toate acestea, nu se dădea înlături să facă şi pe curtezanul. Pe cer şi sub cer se făcuse însă aşa de întuneric, încât nici nu mai puteai vedea ce se petrecea între el şi vrăjitoare.

— Şi zici, cumetre, că încă n-ai dat pe la casa nouă a diaconului? zise cazacul Ciub, ieşind pe uşă, către un mujic uscăţiv şi deşirat, cu un cojoc scurt şi a cărui barbă mare arăta că de mai bine de două săptămâni nu se atinsese de ea custura, cu care – în lipsă de brici – se rad de obicei mujicii.

— Straşnică beţie o să se-ncingă! urmă Ciub rânjind. Numai de n-am întârzia!

Şi, grăind astfel, îşi îndreptă cureaua care-i cuprindea strâns cojocul, îşi înfundă mai bine căciula pe urechi şi strânse în mână biciul – spaima şi groaza câinilor care nu-ţi dau pace. Dar, aruncând o privire spre cer, rămase ţintuit locului.

— Ei drace! Ia te uită, ia te uită, Panas!…

— Ce-i? întrebă cumătrul şi-şi ridică şi el capul în sus.

— Cum ce-i? Nu mai e lună.

— Ptiu, drăcie! Că bine zici, nu-i lună.

— Da, da, nu-i! întări Ciub, oarecum înciudat de nepăsarea senină a cumătrului. Dar după cât se vede tu nici nu te sinchiseşti.

— Da-ce să fac?

— Se putea să nu-şi vâre coada necuratul! îi dădu înainte Ciub ştergându-şi mustaţa cu mâneca. N-ar mai ajunge afurisitul să guste până-n zori nici măcar un singur păhărel de vodcă! Curată bătaie de joc, zău aşa!… Într-adins m-am uitat adineaori pe geam: noaptea era o minune. Lumină, zăpada strălucea sub razele lunii. Se vedea ca ziua. Da' n-am apucat să ies pe uşă, şi iacă – să-ţi bagi degetele-n ochi şi alta nu!

Ciub o ţinu un timp aşa, tot bodogănind şi suduind, neştiind ce hotărâre să ia. Tare mai avea chef să trăncănească verzi şi uscate la diacon unde, fără îndoială, trebuie să se şi fi adunat primarul, rubedenia aceea cu voce de bas şi Michita, negustorul de păcură, care se ducea la două săptămâni odată la târg şi ştia să spună la snoave, de râdeau creştinii ţinându-se cu mâinile de burtă. Ciub îi şi vedea cu vinul fiert pe masă. Tare îl mai trăgea inima într-acolo! Dar întunericul nopţii reînvia în el lenea, atât de dragă tuturor cazacilor. Bine e să stai cu picioarele adunate sub tine pe laviţa de lângă sobă, să pufăi liniştit din lulea şi să asculţi, prin toropeala care te leagănă, colindele şi cântecele flăcăilor şi fetelor care se îngrămădesc în pâlcuri vesele pe sub ferestre. Dacă ar fi fost singur, fără doar şi poate că s-ar fi hotărât să rămână acasă; în doi însă nu ţi se urăşte chiar aşa la drum şi nici nu ţi-e atât de frică să mergi prin beznă. Dar, mai ales, nu voia să se arate leneş şi fricos faţă de alţii. Sfârşind cu ocările, îl întrebă din nou pe celălalt:

— Şi zi aşa, cumetre, nu-i lună!

— Păi…

— Tare ciudat! Ia dă-mi să trag puţin tabac. Straşnic tabac mai ai, cumetre! Straşnic! De unde-l iei?

— Da' de unde bun!… răspunse cumătrul, închizând tabachera de mesteacăn împodobită cu crestături. Nu-i în stare să facă să strănute nici o găină bătrână!

— Mi-amintesc, urmă Ciub, că răposatul cârciumar Zuzulea mi-a adus odată tabac de la Nejin. Ăla, zic şi eu! Straşnic a fost! Ei, cumetre, ce facem? Al dracului întuneric!

— Păi… să rămânem mai bine acasă! zise cumătrul punând mâna pe clanţă.

Dacă n-ar fi spus cumătrul, Ciub s-ar fi hotărât cu siguranţă să rămână, dar acum parcă-l împingea ceva să facă tocmai pe dos.

— Nu, cumetre, mergem! Nu se poate! Trebuie să mergem!

Auzindu-se glăsuind astfel, i se făcu ciudă. Nu-l trăgea deloc inima să umble pe o noapte ca asta. Se mângâia însă cu gândul că singur hotărâse s-o facă şi nu urmase sfatul nimănui.

Pe chipul celuilalt nu se ivi nici cea mai mică urmă de nemulţumire; se vede treaba că tot una îi era să stea acasă ori să se vânture pe uliţă. Se uită de jur împrejur, se scărpină cu ciomagul pe spinare şi cei doi cumetri o porniră la drum.

Să vedem acum ce făcea frumoasa satului rămasă singură acasă. Nici nu împlinise bine Oxana şaptesprezece ani, şi aproape toată lumea din Dicanca şi din împrejurimi nu vorbea decât despre ea. Flăcăii hotărâseră cu toţii că fată mai plină de nuri n-a fost şi nici nu va mai fi vreodată în sat. Oxana o ştia; afla tot ce se spunea despre ea şi tare năzuroasă mai era! Ca orice femeie frumoasă. De n-ar fi purtat fustă groasă şi pestelcă, ci o rochiţă, praf le-ar fi făcut pe toate fetele. Nu era flăcău care să nu se fi ţinut după ea; dar pierzându-şi răbdarea, în cele din urmă se lăsaseră mai toţi păgubaşi şi ochiseră altele, mai puţin mofturoase. Singur fierarul era încăpăţânat din cale afară şi nu se lăsa de dragostea lui, cu toate că nici cu el Oxana nu se purta mai bine decât cu ceilalţi.

După plecarea tatălui său, fata mai rămase o bună bucată de timp să se gătească şi să se fandosească, privindu-se cu nesaţ într-o oglinjoară cu ramă de cositor. „Ce le-o fi trecut oamenilor prin cap de trâmbiţează că-s frumoasă? spunea ea cu glas tare, numai pentru plăcerea de a vorbi cu sine. Oamenii mint. Nu-s de fel aşa cum spun ei”. Dar chipul fraged răsfrânt în oglindă, vioi în tinereţea-i copilărească, cu ochi negri strălucitori şi cu un zâmbet nespus de fermecător care-ţi mergea drept la inimă, alta îi dovedea. „Să fie oare ochii şi sprâncenele astea negre, urmă frumoasa fată, fără să lase oglinda din mână, chiar atât de frumoase, încât să nu-şi afle pereche pe lume? Şi ce poate fi frumos în năsucul ăsta răsucit în sus? Dar obrajii? Dar buzele? Frumoase-s oare cozile mele negre? Seara te şi sperii de ele, sunt ca nişte şerpi lungi, răsuciţi, care-mi stau încolăciţi pe cap. Da, da, acum îmi dau eu seama că nu-s deloc frumoasă. Dar după ce se depărtă puţin de oglindă, strigă deodată: Ba nu, sunt frumoasă! Vai, cât îs de frumoasă! O minune! Ce bucurie îi voi dărui aceluia căruia îi voi fi soţie! Şi cum o să se mai minuneze bărbatul meu! O să-şi piardă capul… O să mă omoare în sărutări”.

— Minunată fată, şopti fierarul, care tocmai atunci se furişase pe nesimţite, şi de fel încrezută! De un ceas tot stă la oglindă şi nu se mai satură privindu-se: ba se mai şi laudă în gura mare!

„Spuneţi şi voi, băieţi, sunt eu de nasul vostru? Ia priviţi-mă, urmă frumoasa, fandosindu-se, vedeţi ce lin mi-e pasul? Cămaşa mi-e cusută cu arnici roşu. Şi ce panglici am pe cap! Nicicând n-o să vedeţi voi altele mai frumoase! Tata mi le-a cumpărat pe toate, ca să mă ia cel mai destoinic voinic din lume”. Se întoarse zâmbind şi dădu cu ochii de fierar.

Scoase un ţipăt şi se opri în faţa lui, privindu-l aspru.

Fierarului i se muiară picioarele.

E greu să descrii tot ce era întipărit pe chipul oacheş al minunatei fete: puteai citi pe el şi asprime, dar şi un fel de batjocură faţă de flăcăul fâstâcit, şi ciudă, care-i îmbujora uşor obrajii; simţămintele i se îmbinau pe faţă într-un tot atât de fermecător, încât alta nu-ţi rămânea de făcut decât s-o săruţi de mii şi mii de ori.

— Pentru ce-ai venit aici? îl luă la rost Oxana. Vrei să te iau la goană cu vătraiul? Mari meşteri mai sunteţi voi să vă furişaţi pe la fete. Într-o clipită aţi şi mirosit că nu-s părinţii acasă. Las-că vă cunosc eu! Da' ia spune: cu sipetul meu ce se aude? E gata?

— O să fie gata, sufleţelul meu, o să fie gata după sărbători. Dac-ai şti cât m-am muncit cu el. Două nopţi n-am ieşit din fierărie. În schimb, nici fata popii n-o să aibă sipet ca tine. Ferecături ca la el n-am pus nici la brişcă pe care i-am lucrat-o căpeteniei sotniei de cazaci, atunci când m-a chemat la Poltava. Şi să vezi ce înflorituri am să-i fac! Poţi să colinzi întreg ţinutul cu picioruşele tale albe, dar pereche n-ai să afli: tot numai flori roşii şi albe. Va arde ca jăraticul. Nu te supăra pe mine, lasă-mă să-ţi vorbesc, sau măcar să te privesc.

— Cine te opreşte? Vorbeşte, priveşte-mă!

Oxana se aşeză pe laviţă şi, uitându-se din nou în oglindă, se apucă să-şi potrivească cozile pe cap. Îşi privi gâtul, cămaşa cea nouă cusută cu arnici roşu, şi un simţământ de mulţumire i se zugrăvi pe buze, pe obrajii fragezi şi îi străluci în ochi.

— Dă-mi voie să şed lângă tine, spuse fierarul.

— Şezi, spuse Oxana, cu aceeaşi mulţumire pe buze şi în ochi.

— Frumoasă, minunată Oxana, lasă-mă să te sărut! spuse iarăşi flăcăul şi, prinzând curaj, o strânse la piept cu gândul să-i fure o sărutare. Dar Oxana îşi feri obrajii, care mai-mai că ajunseseră sub buzele fierarului, şi-l împinse cât colo.

— Ce mai vrei? Nu-ţi ajunge mierea? Îţi trebuie şi lingură? Dă-mi pace! Mâinile tale sunt mai tari ca fierul! Şi miroşi a fum! Sigur că m-ai mânjit toată de funingine.

Spunând aceasta, se apropie din nou de oglindă şi începu să se dichisească.

„Nu mă iubeşte, gândi fierarul, plecându-şi capul amărât. Pentru ea totul e şagă; iar eu stau ca un prost în faţa ei şi o sorb din ochi. Şi tot aşa aş sta mereu şi nu m-aş mai sătura privind-o! Minunată fată! Ce n-aş da eu să aflu ce-i în inima ei, cine i-o fi drag. Dar nu, de nimeni nu-i pasă. Nu se iubeşte decât pe ea; iar pe mine sărmanul nu face decât să mă chinuiască! Iar eu nu mai văd în juru-mi de amărât, şi o iubesc cum n-a iubit şi nici nu va iubi vreodată om pe lume!”

— E adevărat ce se spune că maică-ta e vrăjitoare? îl, întrebă Oxana, şi începu să râdă. Râsul ei luminos îi năvăli flăcăului în suflet şi-l simţi pătrunzându-i în toată făptura. Dar curând îl cuprinse întristarea, la gândul că nu-i era dat să sărute obrazul care râsese atât de drăgălaş.

— Ce-mi pasă de maică-mea! Tu-mi eşti şi mamă, şi tată, şi tot ce am mai scump pe lume. Dacă m-ar chema ţarul şi mi-ar spune: „Vacula, fierarule, cere-mi ce-i mai bun din împărăţia mea şi-ţi voi da totul; voi porunci să ţi se facă o făurărie de aur şi vei lucra cu ciocane de argint”. „Nu vreau, i-aş răspunde, nici făurărie de aur, nici nestemate, nici întreaga ta împărăţie. Dă-mi-o mai bine pe Oxana mea”.

— Ian te uită cum eşti! Numai că nici tatăl meu nu e prost. Ai să vezi dacă într-o bună zi nu se însoară cu maică-ta, spuse zâmbind şiret Oxana. Dar văd că fetele nu mai vin… De ce or fi întârziind oare? Ar fi timpul să înceapă colindele. Mi s-a urât de atâta aşteptare.

— Dacă nu vin, atâta pagubă, frumoasa mea!

— Ba deloc! Cu ele or să vină negreşit şi flăcăii. Atunci să te ţii veselie! Şi să vezi ce păţanii şugubeţe or să-mi povestească care mai de care.

— Vrei să spui că petreci mai bine cu ei?

— Da, mai bine decât cu tine. A! Parcă a bătut cineva; sunt sigură că ei sunt.

„Ce să mai aştept? îşi spunea fierarul. Îşi bate joc de mine. În ochii ei nu preţuiesc mai mult decât o potcoavă ruginită. Da-nici eu n-o să mă las batjocorit. Să-l văd numai pe acela care-i place mai mult ca mine, şi-l învăţ eu minte…”

O bătaie în uşă şi o voce, răsunând ascuţit în gerul de afară: „Deschide!”, îi curmară gândurile.

— Stai că deschid eu, spuse fierarul şi ieşi înciudat în tindă, cu gândul să rupă coastele celui dintâi om care-i va ieşi în cale.

Gerul se înteţise şi în văzduh se făcuse atât de frig, încât necuratul sărea de pe o copită pe alta şi-şi sufla în pumni, doar-doar şi-o mai dezmorţi mâinile îngheţate. Şi nici nu era de mirare că se rebegise în aşa hal: era doar obişnuit să se foiască de dimineaţa până seara prin iad unde, după cum se ştie, nu e ger ca la noi iarna, şi unde se aşeza din când în când în faţa cuptorului cu scufia pe cap şi, ca un adevărat bucătar-şef, îi răsucea pe păcătoşi pe frigare, cu aceeaşi plăcere cu care gospodina prăjeşte îndeobşte cârnaţii de Crăciun.

Vrăjitoarea simţi şi ea că o ciupeşte frigul, cu toate că era încotoşmănată, nevoie mare. De aceea, desfăcându-şi braţele, împinse piciorul înainte, luând poziţia unui om care alunecă pe patine, apoi, fără să mişte o singură încheietură a trupului, coborî prin văzduh ca pe un derdeluş şi nimeri drept în hogeac.

Diavolul se luă după ea şi coborî în acelaşi fel. Dar cum dihania era mai dibace decât cel mai şmecher curtezan, nu e de mirare că la intrai ea în coş căzu chiar în cârca ibovnicei lui, şi că se pomeniră amândoi printre cratiţe, în vatra încăpătoare.

Vrăjitoarea dădu încet la o parte capacul de pe gura vetrei, ca să vadă dacă Vacula, fiul ei, nu adusese cumva niscaiva oaspeţi. Încredinţându-se că afară de sacii care stăteau în mijlocul încăperii, în casă nu mai era nimeni, ieşi din vatră, îşi lepădă cojocul călduros, se îndreptă din şale şi nimeni n-ar fi crezut, văzând-o, că abia cu câteva clipe mai înainte zburase călare pe mătură.

Mama fierarului Vacula nu trecuse de patruzeci de ani. Nu era nici frumoasă, nici urâtă. De altfel, la vârsta aceasta e şi greu să mai fi frumoasă. Era însă atât de meşteră să-i scoată din minţi până şi pe cei mai aşezaţi cazaci, (cărora, în treacăt fie zis, puţin le păsa de frumuseţe) încât pe la ea se perindau şi primarul, şi diaconul Osip Nichiforovici (bineînţeles când nu era nevastă-sa acasă) şi cazacul Corni Ciub, şi cazacul Casian Sverbâguz. Şi, spre marea ei laudă, ştia să se poarte în aşa fel cu fiecare, încât nici unuia nu i-ar fi trecut prin cap că nu este singurul. Dacă se întâmpla ca un mujic cu frica lui Dumnezeu sau un nobil – fiindcă aşa îşi spuneau cazacii – îmbrăcat în cobeneac79 cu glugă, să meargă duminica la biserică sau, pe vreme urâtă, la cârciumă, cum să nu se abată şi pe la Soloha, să mănânce colţunaşi graşi, cu smântână, şi să stea puţin la taifas, în casa bine încălzită, cu gospodina vorbăreaţă şi primitoare? Deşi în drum spre cârciumă nobilul făcea înadins un mare ocol, ţinea morţiş că se opreşte la Soloha numai şi numai fiindcă îi era în drum. Când se întâmpla ca Soloha să meargă la biserică în zi de sărbătoare, îmbrăcată cu o fustă de-ţi lua ochii, cu o pestelcă de nanchin şi pe deasupra cu o altă fustă albastră, pe care erau aplicate mustăţi de aur80 şi se aşeza lângă clirosul din dreapta, diaconul începea ca din întâmplare să tuşească şi să tragă fără să vrea cu ochii în partea aceea, iar primarul îşi mângâia mustaţa şi-şi trecea oseledeţul81 după ureche, şoptind vecinului din strană: „Ei, straşnică muiere! Dracu' gol!”

Şi Soloha îi saluta pe fiecare şi fiecare îşi închipuia că numai pe el îl salută. Dar dacă cuiva i-ar fi plăcut să se amestece în treburile altora, şi-ar fi dat pe dată seama că Soloha se uita la cazacul Ciub mai galeş decât la toţi ceilalţi. Ciub era văduv şi în faţa casei lui se înălţau întotdeauna opt stoguri de grâu. Două perechi de boi voinici priveau pe uliţă, scoţându-şi capetele prin gardul de nuiele şi mugeau de fiecare dată când o zăreau pe cumătră-vacă sau pe moş-taurul cel gras. Ţapul bărbos se cocoţa tocmai sus pe acoperiş şi behăia de acolo cu o voce piţigăiată, ca a primarului, întărâtând curcanii care se roteau prin curte, înfoindu-se. Se întorcea însă cu spatele de îndată ce-şi zărea duşmanii de moarte: ştrengarii satului, care-şi băteau joc de ţăcălia lui. Sipetele lui Ciub gemeau de pânză, scurteici şi caftane cu galon de fir – răposatei lui soţii îi plăcuse să se gătească. În grădină, în afară de mac, de varză şi de floarea soarelui, se mai semănau în fiecare an două răzoare mari de tutun. Soloha socotea că nu ar fi deloc rău să-şi sporească gospodăria cu tot acest avut al lui. Chibzuind de mai înainte felul în care le va rândui pe toate, când îi vor încăpea pe mână, se arăta şi mai binevoitoare faţă de cazac. Iar pentru ca fiul ei, Vacula, să nu cumva să izbutească să se apropie de fiica acestuia şi să puie el mâna pe toate – în care caz de bună-seamă că nu i-ar mai fi îngăduit ei să-şi bage nasul nicăieri – Soloha se folosea de mijlocul de care se folosesc de obicei toate cumetrele de patruzeci de ani: căuta să bage zâzanie între Ciub şi fierar. Se prea poate ca tocmai aceste vicleşuguri puse la cale cu isteţime să fi fost pricina pentru care babele satului începuseră să şoptească, mai cu seamă la petreceri, când beau un păhărel mai mult, ba că Soloha era vrăjitoare, ba că flăcăul Chiziacolupenco văzuse atârnându-i la spate o coadă mare, cât un fus, ba că, într-o joi, cu trei săptămâni în urmă, tăiase cuiva drumul în chip de pisică neagră, ba că într-o zi intrase în fuga mare în casa preotesei prefăcută în scroafă şi cântând cocoşeşte îşi pusese pe cap căciula părintelui Condrat, făcându-se apoi nevăzută.

Odată, tocmai când bătrânele sporovăiau pe seama ei, întâmplarea făcuse să nimerească pe acolo Tâmiş Corosteavâi, văcarul satului. El nu pregetă să povestească cum vara trecută, chiar înainte de sân Petru, când se culcase într-o noapte în grajd cu un şomoiog de paie sub cap, văzuse cu ochii lui cum vrăjitoarea, cu cozile despletite şi numai în cămaşă, se apucase să mulgă vacile. Iar el, din pricina farmecelor ce i le făcuse, nici nu se putuse clinti din loc. După ce mântuise de muls vacile, drăcoaica se apropiase de dânsul şi-i unsese buzele cu ceva atât de greţos, încât după asta o zi întreagă a scuipat. Toate zvonurile astea erau însă cam îndoielnice, deoarece numai asesorul din Sorocinţî era în stare s-o vadă pe vrăjitoare. De aceea, toţi cazacii cu vază dădeau din mână neîncrezători când auzeau astfel de vorbe. „Mint javrele de babe!” răspundeau ei de fiece dată.

Ieşind afară din vatră, Soloha îşi netezi părul, îşi potrivi fustele apoi, ca o bună gospodină, începu să deretice prin casă şi să puie toate lucrurile la locul lor. Numai de saci nu se atinse: „Vacula i-a adus, Vacula să-i scoată!” Între timp, necuratul, întorcând din întâmplare capul tocmai în clipa când se lăsa din zbor în horn, şi zărindu-l pe Ciub la braţ cu cumătrul, la o bună bucată de casă, ţâşni într-o clipită din nou afară din horn, le tăie drumul în fugă şi prinse să răscolească în jur zăpada îngheţată. Se stârni viscol. Văzduhul se înălbi. Neaua se ridica în volburi, prinzând drumeţii ca într-o plasă deasă, ameninţând să le astupe ochii, gura, urechile. După această ispravă, necuratul zbură din nou în horn, încredinţat că Ciub şi cumătrul se vor întoarce din drum, o să-l găsească acasă pe fierar şi o să-i dea o papară zdravănă, de pe urma căreia să nu mai fie multă vreme în stare să ia în mână pensula şi să mâzgălească hulitoarele-i născociri.

Într-adevăr, nici n-apucă bine viscolul să se stârnească şi vântul să-i sufle în ochi, că Ciub se şi burzului şi, înfundându-şi mai tare căciula pe cap, începu să suduie, ocărându-se şi pe sine, şi pe diavol şi pe cumătru… Supărarea lui era însă prefăcută. Ciub era de fapt foarte bucuros că se pornise viscolul, nu de alta, dar până la diacon mai avea o bucată bună, cam de opt ori pe cât merseseră până aci. Drumeţii făcură deci cale întoarsă. Vântul le sufla acum în ceafă. Din cauza viforniţei, nu se zărea nici la doi paşi.

— Stai, cumetre! Mi se pare că ne-am rătăcit! strigă Ciub, îndepărtându-se puţin de el. Nu văd nici o casă. Ptiu, ce viscol! Ia-o, cumetre, pe dincolo, vezi nu cumva găseşti tu drumul? Între timp eu caut pe aici. Ptiu, pe un viscol ca ăsta numai necuratul te împinge să umbli; nu uita să strigi, îndată ce dai de drum! Vai ce de zăpadă mi-a aruncat în ochi satana!

Drumul nu se vedea defel. Apucând-o la întâmplare şi rătăcind când înainte, când înapoi, cu cizmele lui înalte, cumătrul nimeri până la urmă drept la cârciumă. Brodeala aceasta îl bucură atât de mult, încât uită de toate şi, scuturându-se de zăpadă, intră în tindă, fără să se mai sinchisească nici cât negru sub unghie de cazacul rămas în viforniţă. În vremea asta, lui Ciub i se păru că a dat de drum; se opri locului şi începu să strige pe cumătru cât îl ţinea gura, dar văzând că nu se iveşte nicăieri, se hotărî s-o pornească singur. După ce făcu o bucată nu prea mare, îşi zări gospodăria. Troiene mari se ridicau lângă casă. Zăpada atârna de pe acoperiş. Frecându-şi mâinile îngheţate de frig, se apucă să bată în uşă şi să strige poruncitor fiicei sale să deschidă.

— Ce cauţi aici? se răsti la el fierarul, ieşind în tindă.

Recunoscându-i glasul, Ciub se dădu câţiva paşi înapoi. „Nu, nu, asta nu poate fi casa mea, îşi spuse el. Fierarul n-ar îndrăzni să vină în casa mea. Dar dacă te uiţi mai bine, nici a fierarului nu este. A cui să fie oare? Ei, asta-i bună! N-am recunoscut-o. E casa şchiopului. Levcenco, care şi-a luat de curând nevastă tânără. Numai casa lui seamănă cu a mea. Mi se păruse mie cam ciudat să fi ajuns atât de repede acasă. Dar Levcenco este acum la diacon, asta o ştiu sigur: ce caută atunci fierarul la el?… Ehe-he! Cu siguranţă vine pe la tânăra lui nevastă. Las' că-i bine!… Acum am priceput toată tărăşenia!”

— Cine eşti şi de ce umbli pe la porţile oamenilor? se răsti şi mai tare fierarul, apropiindu-se de el.

„Nu, n-am să-i spun cine sunt, gândi Ciub. Te pomeneşti că mă cotonogeşte, stârpitura asta blestemată!” Şi, schimbându-şi vocea, răspunse:

— Om bun. Am venit să vă înveselesc. Să vă colind puţin pe sub ferestre.

— Du-te la dracu' cu colindele tale cu tot! strigă mânios Vacula. Ce mai stai? N-auzi, cară-te!

Ciub avea el singur acest gând înţelept, dar îi fu ciudă că trebuia să asculte de porunca fierarului. Părea că un duh rău îl trăgea de mână şi-l silea să nu se lase.

— Dar ce ţi-e, de strigi aşa? spuse el cu aceeaşi voce. Vreau să colind şi atâta tot.

— Ei! După câte văd nu-nţelegi de vorbă bună. Şi pe dată Ciub simţi în umăr o lovitură zdravănă.

— Se vede treaba că eşti pus pe bătaie! spuse el, dându-se puţin înapoi.

— Cară-te, n-auzi? Pleacă! strigă fierarul şi-i trânti încă un pumn.

— Ce ţi-e, omule! strigă iarăşi Ciub, cu un glas care trăda şi durere, şi ciudă, şi sfială. Eşti pornit de-a binelea pe bătaie şi încă dai, nu glumă!

— Cară-te! strigă din nou fierarul şi trânti uşa.

— Ia te uită cum face pe viteazul! îşi spuse Ciub, rămânând singur în uliţă. Îl vedeţi cine e? Mare pricopseală. Şi crezi tu că nu găsesc eu ac de cojocul tău? Stai, măiculiţă, îţi arăt eu ţie! Mă duc glonţ la ipistat! Las-că vezi tu! N-am să mă uit că eşti fierar şi zugrav! Ei, drăcie, ar trebui să-mi cercetez spatele şi umerii: cred că mi-a făcut vânătăi. M-a croit, nu glumă, blestematul! Păcat că e frig şi nu vreau să-mi lepăd cojocul! Aşteaptă tu, fierar ticălos, lua-tear dracu' cu fierăria ta cu tot! O să-mi joci cum am să-ţi cânt eu, secătură blestemată! Da' ia stai niţel: dacă-i aici înseamnă că nu-i la el acasă. Carevasăzică, Soloha e singură. Hm! Şi nu-i departe; ce-ar fi să trec pe la ea? Pe o vreme ca asta, nimeni nu o să dea peste noi. Şi poate că… Iiii, da' rău m-a croit blestematul!”

Bodogănind astfel, Ciub îşi frecă spatele şi o porni din loc. Gândul plăcerilor care-l aşteptau la Soloha îi mai alina durerea şi-l făcea să nu simtă gerul grozav care trosnea pe uliţe şi căruia nici şuieratul viscolului nu putea să-i înăbuşe trosnetul. Din când în când, pe faţa cazacului, a cărui barbă şi ale cărui mustăţi fuseseră clăbucite de zăpadă mai abitir decât de orice bărbier care-şi ţine victima de nas ca un tiran, se ivea un zâmbet dulceag. Dacă zăpada nu s-ar fi învolburat năpustindu-se pieziş din toate părţile, Ciub ar fi putut fi văzut oprindu-se de mai multe ori, scărpinându-şi spinarea şi bodogănind fără încetare: „Rău m-a mai cotonogit blestematul de fierar!” apoi pornind din nou la drum.

În timp ce sprintenul domnişor cu coadă şi cu bărbuţă de ţap, care o zbughise afară din hogeac, se lăsa din nou în vatră, săculeţul în care ascunsese luna furată şi pe care şi-l prinsese la cingătoare se agăţă din greşeală de cuptor şi se deschise; folosindu-se de acest prilej, luna zbură prin hornul Solohăi afară din casă, ridicându-se lin pe cer. Totul se lumină dintr-odată. De viscol nici urmă. Zăpada scânteie ca o câmpie de argint, presărată toată cu stele de cleştar. Gerul se mai înmuie parcă. Pâlcuri de flăcăi şi fete se iviră de pretutindeni, ducându-şi traistele. Cântecele prinseră să răsune, şi rar se mai putea vedea o casă, sub ale cărei ferestre să nu se îngrămădească colindătorii.

Ce minunat strălucea luna! Şi ce nespus de plăcut e să hoinăreşti prin îmbulzeala de fete care chicotesc şi cântă şi de flăcăi gata la toate glumele şi şotiile pe care îţi vine să le faci pe o noapte atât de voioasă. Cojocul gros ţine cald; obrajii îţi ard tot mai tare de ger; iar la ghiduşii te împinge de la spate însuşi diavolul.

Un stol de fete, cu traistele de braţ, dădură buzna în casa lui Ciub şi o înconjurară pe Oxana. Strigăte, hohote, ciripit de glasuri îl asurziră deodată pe fierar. Toate se grăbeau, care mai de care, să-i povestească ceva nou frumoasei şi îşi deşertau traistele ca să se fălească cu lipiile, cârnaţii şi colţunaşii pe care-i primiseră din belşug pentru colindele lor. Oxana părea în culmea fericirii, vorbea când cu una când cu alta, şi râdea neîncetat. Fierarul se uita cil un fel de ciudă şi pismă la veselia ei şi blestema colindele deşi altădată se prăpădea după ele.

— Odarca, spuse zglobiu frumoasa, întorcându-se către una dintre fete, ai pantofiori noi! Vai, ce frumoşi sunt! Au şi fire de aur! Bine de tine, Odarca, ţie are cine să-ţi cumpere de toate; mie n-are cine să-mi ia pantofiori atât de frumoşi!

— Nu te mâhni, nu-ţi fă inimă rea, minunata mea Oxana! se grăbi s-o mângâie fierarul. Am să-ţi găsesc eu nişte papucaşi din care poartă doar cele mai alese duduci.

— Tu? spuse repede Oxana, privindu-l cu dispreţ. Să vedem unde o să găseşti tu pantofiori care să merite piciorul meu. Doar dacă o să mi-i aduci pe-ai ţarinei!

— Ia te uită ce-i pofteşte inimioara! strigară râzând fetele.

— Da, urmă Oxana cu mândrie, fiţi cu toate martore: dacă fierarul Vacula îmi aduce pantofiorii pe care-i poartă ţarina, pe legea mea că-l iau îndată de bărbat.

Fetele plecară, luând cu ele pe frumoasa răsfăţată.

— Râzi, râzi! îşi spuse fierarul ieşind în urma lor. Şi eu râd de mine! Mă tot gândesc şi nu pot să mă dumiresc unde mi-s minţile. Oxana nu mă iubeşte. Ce pot să fac! Parcă numai ea e pe lume? Slavă Domnului, fete frumoase mai sunt multe în sat. Şi apoi, Oxana nu va fi niciodată o bună gospodină. Nu ştie decât să se gătească. Nu, zău, ajunge! E timpul să-mi bag minţile-n cap!

Dar chiar în clipa în care fierarul se credea mai hotărât, un duh rău îi aducea în gând chipul zâmbitor al Oxanei, care îi spunea batjocoritor: „Fă rost, fierarule, de pantofiorii ţarinei şi mă mărit cu tine!” Totul se năruia atunci într-însul şi din nou nu se mai gândea decât la ea.

Pâlcurile de colindători – flăcăii de o parte şi fetele de alta – zoreau din uliţă în uliţă. Dar fierarul mergea şi nu vedea nimic; nu mai lua parte la veselia şi la petrecerea, care altădată îi erau mai dragi ca orice.

Între timp, împieliţatul se arăta din ce în ce mai drăgăstos cu Soloha: îi săruta mâinile cu aceleaşi schimonoseli ca şi asesorul când venea pe la preoteasă. Îşi ducea palmele la inimă, ofta şi până la urmă îi spunea verde, că dacă nu se înduplecă să-i potolească patima şi să-l răsplătească după cum se obişnuieşte, este gata la orice; ce mai una alta, se aruncă în apă, iar sufletul şi-l trimete drept în focul iadului. Dar Soloha nu era chiar atât de crudă, şi-apoi ucigă-l toaca uneltea – după cum se ştie – mână în mână cu ea. Şi apoi, ei îi plăcea nespus să vadă cât mai mulţi bărbaţi gudurându-se pe lângă ea şi rareori era fără tovărăşie; în seara aceasta tocmai se aştepta să rămână singură, deoarece toţi gospodarii cu vază ai satului erau poftiţi la diacon la cutca. Toate merseră însă pe dos: abia îşi arătase ucigă-l toaca pretenţiile, şi deodată se auzi o bătaie în uşă, urmată de vocea puternică a primarului. Soloha dădu fuga să deschidă, iar diavolul sprinten se băgă într-unul dintre sacii ce se aflau pe jos.

Scuturând zăpada de pe căciulă şi luând din mâinile Solohăi păhărelul de votcă, primarul povesti că se răzgândise să mai meargă la diacon, din pricina viscolului; văzând lumină la casa ei, se abătuse din drum cu gândul să petreacă seara aceasta cu ea.

N-apucă primarul să-şi sfârşească vorba, şi în uşă se auzi o nouă bătaie urmată de vocea diaconului.

— Ascunde-mă undeva, şopti primarul, nu vreau să mă întâlnesc tocmai acum cu diaconul.

Soloha chibzui un timp unde să ascundă un musafir atât de mătăhălos; în cele din urmă se hotărî pentru sacul cel mai mare cu cărbuni; deşertă cărbunii într-un hârdău şi matahala de primar se făcu nevăzută în sac: cu mustaţă, cu cap şi cu căciulă cu tot.

Diaconul intră dârdâind de frig. Frecându-şi mâinile, spuse că din pricina viscolului nimeni nu venise la dânsul dar că el nu pregetase să înfrunte urgia, bucuros să petreacă măcar câteva clipe în tovărăşia ei. Se apropie apoi mai mult de dânsa, tuşi, zâmbi, mângâie cu degetele sale lungi braţul ei dezgolit, plinuţ, şi spuse cu un aer în care se citea şi şiretenia şi mulţumirea de sine:

— Ce-i asta, minunată Soloha? apoi se dădu puţin înapoi.

— Ce să fie? Ia… braţul, Osip Nichiforovici! răspunse Soloha.

— Hm! braţul! chicoti diaconul, încântat de acest început şi făcu vreo câţiva paşi prin cameră. Dar asta ce-i, nepreţuită Soloha? spuse el iarăşi cu acelaşi ton, apropiindu-se de ea, ciupind-o uşor de gât şi dându-se înapoi în acelaşi fel.

— Parcă dumneata nu vezi, Osip Nichiforovici! răspunse Soloha. Gâtul, şi pe gât – salba.

— Hm! gâtul, salba! He! he! he! şi diaconul făcu din nou câţiva paşi prin odaie, frecându-şi mâinile. Dar asta ce-i, fermecătoare Soloha?…

De data aceasta nu se mai poate şti unde avusese de gând diaconul să-şi pună degetele lui lungi, căci se auzi din nou o bătaie în uşă, odată cu glasul cazacului Ciub.

— Vai, Doamne sfinte! Un străin! strigă înspăimântat diaconul. Ce o să se întâmple dacă dă aici de mine… O persoană de rangul meu!… O să ajungă până la urechile părintelui Condrat!…

Dar adevărata spaimă a diaconului era alta: mai mult ca de orice, lui îi era teamă ca nu cumva să afle ceva jumătatea lui, care şi aşa, cu mâna ei necruţătoare făcuse din coada lui, înainte vreme groasă, una subţirică tare.

— Pentru Dumnezeu, prea cinstită Soloha, bâlbâi el, tremurând din tot trupul. Bunătatea dumitale, cum spun scrierile lui Luca, capitolul treispre… treispre… Auzi, bate la uşă, pe Dumnezeu că bate! Vai, ascunde-mă undeva!

Soloha răsturnă cărbunii dintr-un alt sac în hârdău şi diaconul, cam puţintel la trup, se băgă înăuntru, aşezându-se chiar la fund, în aşa fel, încât deasupra mai încăpea cam vreo jumătate de sac de cărbuni.

— Bună seara, Soloha! spuse Ciub, intrând în casă. Nu te aşteptai să viu? Ce zici? Aşa-i că nu te-ai aşteptat? Poate că te stingheresc… urmă el, şi faţa i se lumină de un zâmbet vesel şi plin de tâlc, care dădea din timp de ştire că mintea lui greoaie se muncea, pregătindu-se să dea drumul unei glume înţepătoare şi isteţe. Poate că petreceai cu cineva!… Poate că ai şi ascuns pe cineva, hai? şi fericit de acest gând năstruşnic, Ciub râse, umflându-se în pene, încredinţat că era singurul care se bucură de bunăvoinţa Solohăi. Ei, Soloha, acum dă-mi să beau votcă. Mi-a îngheţat gâtlejul de gerul ăsta blestemat… Ce mai noapte de ajun ne-a dat Dumnezeu! S-a pornit o viforniţă… ce viforniţă… Aoleu, mi-au îngheţat mâinile, nici cojocul nu pot să mi-l deschei! Ce viscol!.

— Deschide! răsună un alt glas în stradă, urmat de o bătaie în uşă.

— Bate cineva? spuse Ciub oprindu-se.

— Deschide! strigă glasul de afară, mai tare ca prima oară.

— Ăsta e fierarul! zise Ciub, luându-şi căciula. Soloha, ascunde-mă unde ştii! Pentru nimic în lume nu vreau să dau cu ochii de satana, de stârpitura asta blestemată, deie Domnul să i se facă sub amândoi ochii câte o umflătură cât o şură!

Speriată şi ea, Soloha se frământa ca o bezmetică şi, zăpăcindu-se, îi făcu semn lui Ciub să se vâre în acelaşi sac în care se ascunsese şi diaconul. Sărmanul diacon nici nu îndrăzni să sufle sau să-şi trădeze durerea prin vreun geamăt, când matahala de mujic i se aşeză pe cap, punându-i cizmele îngheţate pe amândoi umerii.

Fierarul intră fără să rostească o vorbă, fără să-şi scoată căciula, şi aproape că se prăbuşi pe laviţă. Se vedea cât de colo că nu era în apele lui.

În timp ce Soloha închidea uşa după el, cineva bătu din nou. Era cazacul Sverbâguz. Acesta nu mai putea fi ascuns în sac, pentru că nici nu se putea găsi un sac pe măsura lui. Era mai greu chiar decât primarul şi mai înalt de statură decât cumătrul lui Ciub. De aceea Soloha îl duse în grădina de zarzavat şi stătu să-i asculte acolo păsul.

Cu gândul aiurea, fierarul îşi rotea privirea prin colţurile încăperii, oprindu-se din când în când ca să asculte cântecele colindătorilor care răsunau în depărtare. În cele din urmă, ochii îi căzură asupra sacilor. „Ce caută aici sacii ăştia? Demult ar fi trebuit să-i scot afară. Din pricina dragostei mele neroade, m-am năucit de tot! Mâine e zi de sărbătoare şi eu am lăsat buclucul ăsta în mijlocul casei. Hai să-i duc în fierărie!”

Fierarul se apropie întâi de sacii cei mari şi îi legă strâns, gata să-i pună în spinare. Se vede că gândurile lui rătăceau, Dumnezeu ştie pe unde, altfel l-ar fi auzit pe Ciub scrâşnind atunci când îi prinse părul odată cu frânghia cu care lega sacul, iar pe zdravănul primar sughiţând îndeajuns de desluşit.

— Nu-mi va ieşi oare niciodată din cap nemernica asta de Oxana? spunea fierarul. Nu vreau să mă mai gândesc la ea şi uite că mereu şi parcă înadins, numai la ea mi-e gândul. de ce oare e rânduit aşa, ca gândul să-ţi intre în cap, fără să vrei? Da-ce dracu'? Sacii parcă ar fi mai grei ca înainte! Se vede că s-a mai pus în ei şi alte drăcovenii în afară de cărbuni. Ce prost sunt! Am uitat că totul mi se pare acum mai greu. Altădată puteam să îndoi şi să dezdoi cu o singură mână un pitac de cinci copeici şi o potcoavă iar acum nu sunt în stare să ridic nici un sac cu cărbuni. Curând o să mă sufle vântul. Tăcu o clipă, apoi prinzând curaj, se oţărî:

— Nici aşa! Parc-aş fi o babă! N-o să las pe nimeni să-şi bată joc de mine. Zece saci ca ăştia să fie, şi tot o să-i ridic… Şi pe loc încărcă în spinare sacii pe care nici doi oameni voinici nu i-ar fi putut duce.

— Să-l iau şi pe ăsta! urmă el, ridicând unul mai mic, pe fundul căruia şedea ghemuit diavolul. În ăsta mi se pare că mi-am pus sculele. Spunând aceasta, ieşi din casă fluierând cântecul:

Nu e de mine să-mi pun mintea cu o femeie.

Cântecele şi chiotele răsunau din ce în ce mai tare. Mulţimea celor ce se îmbulzeau pe uliţe sporise cu vecini veniţi din alte sate. Flăcăii se ţineau de ştrengării şi se zbenguiau în voie. Deseori, între două colinde se auzea câte un Cântec vesel ticluit la repezeală de câte un tânăr cazac. Sau deodată cineva din mulţime dădea drumul, în loc de colind, la pluguşor şi urla cât îl ţinea gura:

Darnic gospodar Dă-ne-n traistă iar Colţunaşi, păsat, Pâine şi-un cârnat.

Hohote de râs răsplăteau pe glumeţ. Prin ferestruicile care se deschideau apărea mâna uscăţivă a vreunei bătrâne cu un cârnat sau o bucată de plăcintă. – căci numai bătrânele şi părinţii, oameni aşezaţi, erau singurii care rămâneau acasă. Flăcăii şi fetele îşi întindeau care mai de care traistele şi prindeau darul. Într-un loc, flăcăii veniţi din toate părţile înconjuraseră un stol de fete: gălăgie, strigăte, unul arunca un bulgăre de zăpadă, altul îi smulgea vecinului traista plină… Dincolo, fetele prindeau un flăcău, îi puneau piedică şi el se ducea de-a-berbeleacul, cu traistă cu tot. S-ar fi zis că erau porniţi să se veselească cât era noaptea de lungă. Şi parcă înadins noaptea era numai scânteiere, iar lumina lunii părea şi mai albă din pricina strălucirii zăpezii.

Fierarul se opri cu sacii-n spinare. I se păru că printre glasurile fetelor aude ciripitul şi râsul subţirel al Oxanei. Toate vinişoarele tresăriră în el; trânti la pământ sacii cu atâta putere încât diaconul, care se găsea la fund, gemu de durere şi starostele sughiţă zgomotos. Şi aruncând sacul cel mic pe umăr, se alătură mulţimii de flăcăi care se ţinea pe urmele pâlcului de fete, în mijlocul cărora i se păruse că aude glasul Oxanei.

„Nu se înşelase: ea era; falnică, de-ai fi zis că-i o ţarină! Şi cum îi mai străluceau ochii negri! Un flăcău chipeş îi povestea ceva; desigur, ceva hazliu, pentru că ea râdea din toată inima. Dar aşa era ea: râdea întotdeauna”. Fără voia lui, şi fără să priceapă singur cum, fierarul se strecură cu greu prin mulţime şi se apropie de dânsa:

— A, erai şi tu pe aici, Vacula? Să trăieşti! spuse frumoasa, cu acelaşi zâmbet care-l scotea din minţi. Ei, ai colindat mult? Vai, ce sac mic ai pe umeri! Dar pantofiorii pe care-i poartă ţarina? I-ai aflat pe undeva? Fă rost de ei şi mă mărit cu tine! Şi, izbucnind în râs, fugi cu stolul de fete.

Fierarul rămase înlemnit. „Nu, nu mai pot, nu mai am putere… murmură el într-un târziu. Doamne sfinte, de ce era oare atâta de îndrăcit de frumoasă? Privirea ei, vorba ei, totul mă arde, mă mistuie… Nu, mi-e peste putinţă să mai îndur! Trebuie să sfârşesc cu toate: piei, suflete al meu, mă duc să mă înec într-un ochi de gheaţă şi bun rămas!”

Şi, cu un pas hotărât, ajunse din urmă pâlcul de fete, se apropie de Oxana şi-i spuse fără să mai şovăie:

— Bun rămas, Oxana! Caută-ţi un mire după voia ta, prosteşte pe cine vrei; pe mine n-o să mă mai vezi pe lumea asta.

Frumoasa păru mirată, vru să spuie ceva, dar fierarul făcu un semn cu mâna şi fugi.

— Încotro, Vacula? strigară flăcăii, văzându-l cum aleargă.

— Bun rămas, fraţilor! le răspundea fierarul. De-o vrea Dumnezeu, ne vom vedea pe lumea cealaltă; dar pe lumea asta nu ne mai e dat să petrecem. Bun rămas; nu mă vorbiţi de rău! Spuneţi-i părintelui Condrat să facă un parastas pentru odihna sufletului meu păcătos. N-am avut vreme să înflorez, păcătosul de mine, lumânările pentru icoana făcătorului de minuni şi a Maicii Domnului, din pricina îndeletnicirilor mele lumeşti. Tot ce se va găsi mai de preţ în lada mea, dăruiesc bisericii. Bun rămas!

Spunând aceasta, fierarul o luă din nou la goană, cu sacul în spinare.

— S-a smintit! spuneau flăcăii.

— Suflet rătăcit! mormăi cu smerenie o bătrânică ce trecea pe acolo. Să dau fuga să povestesc cum s-a spânzurat fierarul.

Între timp, Vacula, după ce mai străbătu în fugă încă vreo câteva uliţe, se opri să mai prindă suflare. „Da-la urma urmei încotro alerg? se gândi el. Nu-i totul pierdut. Să mai încerc. Se spune că Paţiuc Pântecosul, cazacul din Zaporojie, s-ar avea bine cu toţi diavolii şi că poate să facă orice vrea. Să mă duc la el. Oricum sufletul meu e sortit pierzaniei.”

Auzind aceasta, necuratul, care stătuse atâta vreme fără să se clintească, prinse să sară în sac de bucurie. Dar fierarul, crezând că făcuse cumva o mişcare greşită şi hurducase sacul, îi trase un pumn zdravăn şi, săltându-l pe umeri, se îndreptă spre casa cazacului.

Paţiuc Pântecosul fusese cândva zaporojean. Dar nimeni nu ştia dacă fusese alungat sau fugise singur de-acolo. Se aciuase de multă vreme la Dicanca, de vreo zece-cincisprezece ani. La început, trăia ca un adevărat zaporojean: nu făcea nimic; dormea trei sferturi din zi, mânca cât şase cosaşi şi bea dintr-odată aproape o vadră întreagă; de altfel, avea şi unde să încapă în el atâta: de statură nu prea era înalt, dar în lăţime era de pomină. Fiindcă, după toate, mai purta şi nişte şalvari atât de largi, încât oricât de mare ar fi făcut pasul, tot nu i se vedeau picioarele şi ai fi jurat văzându-l, că pe uliţă se rostogoleşte un poloboc de gorilcă. Poate că tocmai de aceea şi fusese poreclit Pântecosul. Nu trecuseră nici câteva zile de când se pripăşise în sat, şi i se şi dusese vestea că era vraci. Cum se îmbolnăvea cineva, îl chema îndată pe Paţiuc; şi era destul să descânte pe şoptite, ca să ia boala, ca cu mâna. Dacă se întâmpla ca vreun nobil hămesit să se înece cu un os de peşte, Paţiuc ştia să-i dea cu atâta iscusinţă un pumn în spate, încât osul o pornea într-acolo unde trebuia, fără să vatăme preacinstitul gâtlej. În ultima vreme, oamenii îl vedeau tot mai rar. Pricina era poate şi lenea, dar, mai ales pântecul, care îl împiedica să iasă pe uşă. Dacă aveau nevoie de el, creştinii trebuiau să meargă ei la dânsul.

Fierarul intră, nu fără oarecare sfială, şi-l văzu pe Paţiuc stând pe jos turceşte, cu o putinică în faţă, pe care se afla aşezată o strachină cu găluşte. Strachina fiind înadins pusă în dreptul gurii, pântecosul apleca uşor capul şi, fără să mişte un deget, sorbea din zeamă, apucând din când în când cu dinţii câte o găluşcă.

„Ce să zic, gândi în sinea lui Vacula, ăsta e şi mai leneş decât Ciub. Ăla măcar mănâncă cu lingura, dar ăsta nu vrea nici măcar mâna să-şi ostenească”.

Se vede că Paţiuc era tare ocupat cu găluştele, fiindcă părea că nici nu băgase în seamă venirea fierarului care, de îndată ce trecu pragul îi şi făcu o plecăciune adâncă.

— Am venit la luminăţia ta, Paţiuc, spuse Vacula, ploconindu-se din nou.

Pântecosul Paţiuc ridică ochii, apoi, fără să se turbure, se puse din nou să înfulece la găluşte.

— Să nu-ţi fie cu supărare şi să nu crezi că pomenesc de asta ca să te jignesc cu ceva, începu fierarul prinzând curaj, dar se spune că tu eşti neam cu diavolul.

Rostind acestea, Vacula se sperie, părându-i-se că vorbise totuşi prea pe şleau şi că îşi îndulcise prea puţin cuvintele şi fiindcă se aştepta ca Paţiuc să apuce putina şi să i-o arunce în cap cu strachină cu tot, se trase mai la o parte şi se feri cu mâneca, pentru ca zeama fierbinte a găluştelor să nu-l stropească.

Paţiuc se mărgini însă să-l privească, apoi se puse din nou pe mâncat. Prinzând şi mai mult curaj, fierarul se hotărî să-şi spună păsul:

— Am venit să-mi faci un mare bine, Paţiuc! Deie-ţi Domnul de toate, bunătăţi din belşug şi pâine, „proporţional”.

— Fierarul ştia câteodată să strecoare câte o vorbă la modă. Aşa învăţase el când fusese la Poltava, de-i vopsise căpeteniei sotniei de cazaci gardul de scânduri.

— Altfel nu-mi mai rămâne decât să-mi fac seama, păcătosul de mine! Nimeni nu-mi mai poate ajuta pe lumea asta! Fie ce-o fi, trebuie să-i cer ajutor însuşi diavolului. Ce zici, Paţiuc? stărui fierarul, văzând tăcerea pântecosului. Ce trebuie să fac?

— Când ai nevoie de dracu', te duci la dracu'! grăi în cele din urmă Paţiuc, fără să-şi ridice ochii şi continuând să înfulece la găluşte.

— Păi de asta am şi venit aici, răspunse fierarul, tăcând o plecăciune. Afar' de tine, socot că nimeni pe lume nu cunoaşte drumul care duce la el.

Paţiuc nu rosti nici un cuvânt, ci continuă să soarbă şi să mestece găluştele rămase.

— Fă-ţi pomană cu mine, om bun, nu zi ba! îi dădea ghies fierarul. Carne de porc, cârnaţi, făină de hrişcă82, pânză, mei şi mai câte altele, la nevoie se găsesc de toate, cum e obiceiul între oameni cumsecade… Nu o să ne zgârcim. Spune-mi, cel puţin, cam cum să nimeresc drumul la el?

— Când ai pe diavol în cârcă, nu-i cale lungă până la el! grăi Paţiuc cu nepăsare, fără să se clintească din loc.

Vacula îşi aţinti ochii asupra lui, ca şi cum ar fi putut să-i citească pe frunte desluşirea acestor cuvinte: „Ce-o fi vrând să spună?” părea că întreabă fiecare trăsătură a feţei lui, iar gura întredeschisă se pregătea parcă să înghită primul cuvânt, ca pe-o găluşcă. Paţiuc tăcea însă. Şi Vacula îşi dădu seama deodată că din faţa pântecosului pieriseră şi găluştele, şi putinica; iar în locul lor, pe podea, se aflau acum două străchini de lemn, una plină cu colţunaşi, cealaltă cu smântână. Gândul şi ochii fierarului se opriră fără voia lui asupra străchinilor. „Să vedem, îşi spuse el, cum o să mănânce Paţiuc colţunaşi. Cu siguranţă că n-o să se aplece ca să-i soarbă ca pe găluşte; de altfel, nici nu se poate, trebuie să-i înmoaie mai întâi în smântână”.

Nici n-apucă însă să-şi încheie bine gândul, şi Paţiuc căscă gura; se uită la colţunaşi şi căscă gura şi mai tare. Un colţunaş sări din strachină, se rostogoli în smântână, se răsturnă pe cealaltă parte, sări în sus şi ţuşt! în gura cazacului. Paţiuc îl înghiţi şi căscă din nou gura; un alt colţunaş apucă aceeaşi cale. Paţiuc nu-şi dădea decât osteneala să mestece şi să înghită.

„Mare minune!” gândi fierarul, căscând gura de uimire şi, pe dată se pomeni şi el cu un colţunaş în gură şi cu buzele spoite cu smântână. Scuipând colţunaşul şi ştergându-şi buzele, fierarul începu să se gândească la minunile acestei lumi şi la isteţimea la care îl duce pe om puterea necurată. Şi cu atât mai mult se încredinţa că numai Paţiuc îl poate ajuta. „Să-i mai trag o plecăciune, ca să-l fac să priceapă despre ce e vorba? Dar ce naiba! Astăzi este doar zi de post şi el se îndoapă cu colţunaşi! Colţunaşii sunt de dulce! Zău că prost mai sunt – stau aici şi mă umplu de păcate! înapoi!” Şi evlaviosul fierar o zbughi ca un nebun afară din casă.

Dar ucigă-l toaca, pitit în sac cum era, se bucurase nevoie mare, şi nu putea să lase să-i scape din mână o pradă atât de bună. De îndată ce Vacula puse sacul jos, necuratul sări din el şi i se aşeză călare drept în cârcă.

Pe fierar îl trecură fiorii. Îngrozit, alb ca varul la faţă, nu ştia ce să facă; se gândi să-şi facă semnul crucii… Dar ucigă-l toaca, aplecându-şi botul de câine spre urechea lui dreaptă, îi şopti:

— Eu sunt prietenul tău. Sunt gata să fac totul pentru tovarăşul şi prietenul meu! O să-ţi dau bani cât pofteşti, îi chicoti el apoi în urechea stângă. Oxana va fi chiar azi a noastră, adăugă el, întorcându-şi din nou botul spre urechea dreaptă a flăcăului, care stătea şi cugeta.

— Fie! spuse el în sfârşit. Pentru o astfel de răsplată sunt gata să fiu al tău!

Împieliţatul bătu din palme şi de bucurie se puse să joace pe spatele fierarului. „Acum mi-ai căzut în mână, se gândea el, acum o să mă răzbun eu pe tine, drăguţule, pentru toate mâzgălelile şi năzbâtiile pe care le pui pe seama diavolilor. Ce o să zică tovarăşii mei când o să afle că cel mai cuvios om din întreg satul e în puterea mea?” Pe ucigă-l toaca îl umflă râsul gândindu-se cum o să crape de necaz întreaga seminţie cu coadă din iad, şi cum o să turbeze mai ales diavolul cel şchiop, care era socotit printre ei drept cel dintâi în năstruşnice născociri.

— Ei, Vacula, chicoti diavolul fără să se dea jos de pe grumazul fierarului, parcă temându-se ca acesta să n-o ia cumva la fugă, tu ştii că fără zdelcă83 nu se face nimic?

— Sunt gata, spuse fierarul, dar am auzit că la voi se iscăleşte cu sânge. Aşteaptă să scot un cui din buzunar! Spunând aceasta duse mâna la spate şi haţ, îl apucă pe diavol de coadă.

— Ia te uită ce şugubăţ e! strigă necuratul râzând. Hai, lasă şaga, ajunge!

— Stai, nenişorule! Ia să vedem cum te împaci cu asta? strigă fierarul şi-şi făcu semnul crucii. Iar diavolul se făcu dintr-odată blând ca un mieluşel. Aşteaptă. – adăugă Vacula, trăgându-l de coadă, jos la pământ. – am să te învăţ eu minte să mai îndemni la păcat pe oamenii de treabă şi bunii creştini! Şi, fără să-i dea drumul, sări călare pe el şi ridică din nou mâna, pentru a face semnul crucii.

— Fie-ţi milă de mine, Vacula! se văicări necuratul. Tot ce-ţi lipseşte, am să-ţi dau. Toate voile am să ţi le fac; lasă-mi numai sufletul în linişte şi nu face deasupra mea semnul ăsta cumplit!

— Hm, auzi-l cum se mai jeluieşte afurisitul de neamţ! Acuma ştiu ce am de făcut. Să mă duci, diavole, pe spinarea ta ca o pasăre! M-auzi?

— Încotro? întrebă plângăreţ ucigă-l toaca.

— La Petersburg, drept la ţarină! Şi fierarul înlemni de spaimă, simţindu-se deodată ridicat în văzduh.

Oxana cugetă multă vreme la ciudatele cuvinte ale fierarului. Ceva îi spunea că se purtase mult prea aspru cu dânsul. Cine ştie ce lucruri nesăbuite e în stare să facă! „Te pomeneşti că, de necaz, se îndrăgosteşte de o altă fată şi de ciudă o să înceapă să spună că aceea-i mai frumoasă! Dar nu! El tot pe mine mă iubeşte. Eu sunt atât de frumoasă, încât n-o să mă schimbe pentru nimic în lume cu alta. Cu siguranţă că glumeşte, se preface. Să vezi că n-or să treacă nici zece minute şi o să vină din nou să mă vadă. E adevărat că am fost prea rea cu dânsul. Trebuie să-l las să mă sărute, dar bineînţeles, ca şi cum ar fi fără voia mea. Vai, ce-o să se mai bucure!” Şi, luând această hotărâre, frumoasa uşuratică se porni din nou să glumească cu prietenele sale.

— Staţi puţin, zise una dintre ele. Fierarul şi-a uitat sacii. Ia uitaţi-vă ce mai saci! El n-a colindat ca noi, cu traista; în sacii ăştia ai zice că au fost aruncate ciozvârte întregi de berbec; cât despre cârnaţi şi pâini, se vede treaba că nici nu se pot număra. Ce belşug! Să tot mănânci şi să te saturi, până s-or sfârşi sărbătorile!

— Ăştia-s sacii fierarului? întrebă Oxana. Hai să-i ducem iute la mine acasă şi să ne uităm pe-ndelete ce-a adunat în ei.

Se porniră toate pe râs.

— Păi, nici măcar nu-i putem ridica de jos! strigă deodată pâlcul de fete într-un singur glas, străduindu-se să clintească sacii.

— Staţi, spuse Oxana, să dăm repede fuga după o sanie!

Şi fugiră toate după sanie.

Prizonierilor li se urâse de-a-binelea de atâta stat în saci; cât despre diacon, făcuse cu degetul într-o parte o gaură destul de măricică şi, dacă n-ar fi fost atâta forfotă, poate c-ar fi găsit el un mijloc să iasă afară; dar să răsară aşa din sac în faţa tuturora, să se facă de ocară, nu, la asta nu se putea învoi; astfel că se hotărî să aştepte, gemând încetişor sub cizmele mocofane ale lui Ciub. Cazacul nu dorea nici el mai puţin libertatea, mai ales că simţea sub el ceva, pe care era tare neplăcut să şezi. Dar auzind hotărârea fiicei sale, se linişti şi nu mai vru să iasă, gândindu-se că oricum, până acasă ar mai fi avut de făcut cel puţin o sută de paşi, ba poate chiar două, pe când aşa… Şi apoi, odată ieşit, trebuia să te dichiseşti, să-ţi închei cojocul, să-ţi strângi cureaua. Câtă tevatură! Pe deasupra, îi rămăsese şi căciula la Soloha. Mai bine să-l ducă fetele cu sania. Se întâmplă însă cu totul altfel decât se aşteptase Ciub. În timp ce fetele erau plecate după sanie, cumătrul cel uscăţiv ieşea de la cârciumă supărat foc. Cârciumăreasa nu se îndupleca nici în ruptul capului să-i dea de băut pe datorie; atunci se hotărâse să aştepte, doar-doar o veni vreun nobil cu frica lui Dumnezeu care să-l ospăteze. Dar parcă înadins toţi nobilii rămăseseră în seara asta acasă şi, ca buni creştini, îşi mâncau cuteaua în sânul familiei. Mergând aşa şi cugetând la vremurile dezmăţate pe care le trăia şi la inima de piatră a cârciumăresei, dădu peste saci şi se opri uimit.

— Ia te uită ce saci a lăsat cineva în drum, spuse el cătând cu ochii în toate părţile. Trebuie să fie în ei şi carne de porc. Ce noroc pe ăl de-a colindat, să primească atâtea bunătăţi! Tii, ce mai saci! Măcar de-ar fi plini numai cu colţunaşi şi turte, şi încă ar fi straşnic! Chiar dacă n-aş găsi în ei decât lipii, şi tot ar fi bine. Lipiile sunt gustoase, şi cârciumăreasa dă pentru fiecare lipie o cinzeacă de votcă. Să iau măcar unul dintre saci, dar mai repede, să nu mă vadă careva!

— Şi pe dată încărcă pe umeri sacul în care se afla Ciub şi diaconul, dar simţi că-l apasă prea greu.

— N-o să-l pot duce de unul singur, zise el, dar iată, parcă înadins, vine ţesătorul Şapuvalenco. Bună seara, Ostap!

— Să trăieşti! răspunse ţesătorul, oprindu-se.

— Încotro mergi?

— Ia, aşa, unde m-or duce picioarele.

— Ajută-mă, om bun, să duc sacii! Cineva a colindat şi i-a aruncat în mijlocul drumului. O să împărţim bunătăţile pe din două.

— Sacii ăştia? Dar ce-i în ei? Plăcinte cu jumări sau lipii?

— Cred că sunt de toate.

Smulseră în grabă nişte pari dintr-un gard de nuiele, puseră sacul deasupra şi-l ridicară pe umeri.

— Şi unde-l ducem? La cârciumă? întrebă ţesătorul.

— Eu aşa aş zice, să-l ducem la cârciumă, da-vezi că blestemata aia de cârciumăreasă n-o să ne creadă şi te pomeneşti că mai spune că l-am furat de undeva; şi apoi, abia am ieşit de la cârciumă. Hai mai bine să-l ducem la mine. N-o să ne stingherească nimeni; nevastă-mea nu-i acasă.

— Eşti sigur că nu-i acasă? întrebă prevăzător ţesătorul.

— Nu mi-am pierdut, slavă Domnului, minţile, zise cumătrul. Numai necuratul m-ar putea duce acolo unde-i ea. Cred că o să se vânture cu babele pe uliţe până-n zori.

— Cine-i acolo? strigă femeia cumătrului, care auzind în tindă tărăboiul făcut de cei doi prieteni, deschisese uşa.

Cumătrul înlemni.

— Na-ţi-o bună! icni ţesătorul, căruia i se muiaseră picioarele.

Nevasta cumătrului era o comoară, cum se găsesc destule pe lumea asta. Ca şi bărbatul ei, nu stătea aproape niciodată acasă, ci cât e ziulica de lungă îşi făcea veacul pe la cumetre, pe la bătrânele mai înstărite, pe care le linguşea şi unde se şi îndopa vârtos. Nu se lua la bătaie cu bărbatu-său decât dimineaţa, fiindcă numai atunci mai apuca din când în când să-l vadă. Casa lor era de două ori mai veche decât şalvarii pisai ului de plasă; din acoperiş lipsea pe alocurea stuful. Din gardul de nuiele nu mai rămăsese aproape nimic, căci toţi cei din sat, plecând de-acasă, nu-şi mai luau băţ pentru câini, cu gândul că vor trece pe lângă ograda cumătrului şi vor smulge o nuia din gardul lui. În vatră nu se făcea foc câte trei zile în şir. Tot ce drăgălaşa soţie a cumătrului căpăta din cerşit de la oamenii buni la suflet, era cât mai bine dosit de bărbatul ei, pe care îl despuia fără multă vorbă de tot ceea ce mai făcea şi el rost, dacă cumva n-apucase să bea totul la cârciumă. Cu toată firea lui domoală, cumătrului nu-i prea plăcea să se lase jecmănit cu una cu două, şi din această pricină, pleca aproape întotdeauna de acasă cu vânătăi sub amândoi ochii, în timp ce scumpa lui jumătate da fuga să se văicărească bătrânelor, ce neruşinat bărbat are şi câte bătăi i-a fost dat să mănânce de la el.

Este deci uşor de închipuit ce încurcaţi erau ţesătorul şi cumătrul de această apariţie atât de neaşteptată. Punând sacul jos, căutau să-l ascundă, acoperindu-l cu poalele, dar era prea târziu: soaţa cumătrului cu toată vederea ei scurtă, îl şi ochise.

— Aşa zic şi eu, spuse ea, cu o privire hulpavă, de pasăre de pradă. Halal de voi că v-aţi ales cu atâtea daruri de la colindat. Iaca, aşa fac oamenii harnici, numai că nu-mi prea vine a crede; socot că mai degrabă l-aţi şterpelit de pe undeva. Ia arătaţi-mi numaidecât, auziţi, numaidecât, ce aveţi în el.

— O să-ţi arate dracul cel chelbos, nu noi! se răsti cumătrul ţanţoş.

— Ce te priveşte? îi sări în ajutor ţesătorul. Doar noi am colindat, nu tu.

— Ba o să-mi arăţi, beţiv netrebnic ce eşti! strigă femeia, repezindu-i namilei de cumătru un pumn în bărbie şi dând să ajungă la sac.

Dar ţesătorul şi cumătrul apărară cu bărbăţie sacul şi o siliră să dea îndărăt. N-apucară însă să se dumirească bine, şi scorpia se şi întoarse ca o vijelie în tindă, cu vătraiul în mână. Sprintenă, îşi altoi bărbatul peste mâini, croi pe ţesător peste spinare, şi cât ai clipi fu lângă sac.

— Cum de-am lăsat-o, mă omule, se oţărî ţesătorul, venindu-şi în fire.

— Cum de-ai lăsat-o tu! îi răspunse liniştit cumătrul.

— Se vede treaba că vătraiul vostru e de fier! grăi ţesătorul după o scurtă tăcere, frecându-şi spinarea. Nevastă-mea a luat şi ea unul anul trecut de la iarmaroc; a dat pe el treizeci de copeici; da' ăla mai merge… nu doare…

Între timp, punând jos opaiţul, nevasta cumătrului dezlegă triumfătoare sacul şi se uită înăuntru. Dar pesemne că ochii ei, care văzuseră atât de bine sacul, de astă dată se înşelară…

— Ti-i! dar aici e un porc întreg! strigă ea, bătând bucuroasă din palme.

— Un porc! Auzi, un porc întreg! îl ghionti ţesătorul pe cumătru. Tu eşti vinovat de pagubă!

— Ce să-i faci! spuse cumătrul, înălţând din umeri.

— Cum ce să-i faci? de ce să stăm aşa? Să-i luăm sacul. Hai, mişcă-te! Şi, făcând un pas înainte, strigă femeii:

— Asta e porcul nostru! Şterge-o de aici! Cară-te!

— Fugi d-aci, hârca dracului! Ăsta nu-i ploconul tău! rosti cumătrul, apropiindu-se şi el.

Femeia puse din nou mâna pe vătrai, dar în clipa aceea Ciub ieşi afară din sac şi râmase în mijlocul tindei, întinzându-şi mădularele, ca omul care abia s-a trezit dintr-un somn lung.

Femeia cumătrului scoase un ţipăt, lovindu-se cu mâinile peste poale, şi toţi rămaseră fără voia lor cu gurile căscate.

— Ce tot trăncănea toanta! Auzi – un porc! Păi ăsta e porc? zise cumătrul holbând ochii.

— Ia te uită ce gogeamite om pus în sac! se minună ţesătorul, dându-se de spaimă un pas înapoi. Orice-ai spune şi măcar de-ar fi să crăp, da' eu aşa zic, că tot necuratul şi-a băgat coada… Că doar namila asta de om nu putea ajunge aici prin ferestruică!

— Ei, dar ăsta-i cumătrul! strigă dintr-odată celălalt, uitându-se mai bine la Ciub.

— Da-cine credeai tu că e? spuse cazacul zâmbind pe sub mustăţi. Aşa-i că v-am tras o păcăleală bună! Şi voi, gata-gata să mă mâncaţi pe mine în loc de porc, hai? Dar ia staţi, să vă fac o bucurie; în sac mai e ceva, dacă nu e un porc, trebuie să fie un purceluş de lapte sau o orătanie, că o clipită nu şi-a găsit astâmpăr sub mine.

Ţesătorul şi cumătrul se repeziră la sac; femeia se năpusti şi ea, şi bătaia ar fi început din nou, dacă diaconul, văzând că nu mai are încotro şi că nu mai are nici un rost să se ascundă, n-ar fi ieşit afară.

Nevasta cumătrului înlemni, scăpând din mână piciorul de care începuse să-l tragă pe diacon afară din sac.

— Încă unul! se înspăimântă ţesătorul. Dracu' ştie câte se mai petrec pe lumea asta… Îţi vine ameţeală… Nu tu cârnaţi, nu tu lipii, ci oameni! Îţi aruncă oameni în saci!

— Ia te uită, diaconul! strigă Ciub, mai uimit ca toţi. Asta-i bună! Bată-te să te bată, Soloha! De asta-i era casa plină de saci… Acum am înţeles tot: în fiecare sac avea câte doi! Şi eu care credeam că numai pe mine… Carevasăzică, de astea-mi eşti, Soloha!

Fetele s-au cam mirat găsind un sac lipsă.

— N-avem ce face, ne-ajunge şi atât! ciripi Oxana.

Apucară sacul toate dintr-odată şi-i făcură vânt în săniuţă.

Primarul se hotărî să tacă, gândindu-se că dacă strigă, prostuţele de fete vor lua-o la goană, crezând că în sac e însuşi diavolul, şi atunci el va rămâne să degere în uliţă, poate chiar până a doua zi.

Între timp, apucându-se de mâini, fetele zburară ca vântul, trăgând săniuţa pe zăpada scârţâitoare. Unele dintre ele, zbenguindu-se se aşezau pe săniuţă, altele se cocoţau chiar pe primar, care era însă hotărât să îndure orice. În sfârşit, sosiră; deschiseră larg uşa tindei şi a iatacului şi în hohote de râs traseră sacul înăuntru.

— Ia să vedem ce-i în el, strigară toate, năpustindu-se să-l dezlege.

Tocmai atunci sughiţul, care nu încetase deloc să-l chinuiască, se înteţi într-atâta, încât primarul prinse a icni şi a tuşi din răsputeri.

— Valeu! E cineva în sac! ţipară fetele şi o zbughiră înspăimântate pe uşă.

— Ce v-a găsit? încotro aţi apucat-o ca nebunele? spuse Ciub, care tocmai intra în casă.

— Vai, tătucă! strigă Oxana. E cineva în sac!

— În sac? Da-de unde aţi luat sacul?

— L-a aruncat fierarul în mijlocul drumului! răspunseră în cor fetele.

„Apoi, n-am spus eu?” gândi Ciub.

— Şi de ce v-aţi speriat? zise el cu glas tare. Hai să vedem: Hei, omule, nu-ţi fie cu supărare, rogu-te, că nu-ţi spunem pe nume, ieşi afară din sac!

Primarul ieşi.

— Aoleu! făcură fetele.

— Carevasăzică şi primarul s-a băgat în ciorba asta! îşi zise Ciub, nedumerit, măsurându-l din cap până-n picioare. Văzuşi! Hm! grăi el, negăsind altceva de spus.

Primarul nu era nici el mai puţin stingherit şi nu ştia cum să înceapă.

— Trebuie să fie frig afară! mormăi el.

— Da, e cam frig! răspunse Ciub. Dar dă-mi voie să te-ntreb cu ce-ţi ungi cizmele, cu untură sau cu păcură?

Nu asta voise să spună, ci alta ar fi vrut să întrebe: „Cum ai ajuns, primarule, în sacul ăsta? Da' nu înţelegea nici el cum de rostise cu totul alte cuvinte.

— Cu păcură e mai bine! răspunse primarul… Ei, acum te las cu bine, Ciub! Şi, trăgându-şi căciula peste urechi, ieşi din casă.

— De ce l-oi fi întrebat aşa… din prostie, cu ce-şi unge cizmele! spuse Ciub, uitându-se spre uşa pe care ieşise primarul. Vai, cine-mi eşti, Soloha! Să bagi un om ca ăsta-n sac… Uite, muierea dracului! Iar eu, prostul… Dar unde o fi blestematul ăla de sac?

— L-am aruncat în colţ, nu mai era nimic în el, zise Oxana.

— Cunosc eu şmecheriile astea! Cum nu mai e nimic? Ia daţi-mi-l încoace. Trebuie să mai fie unul în el; scuturaţi-l bine… Cum, nu este?… Blestemată muiere! Şi când te uiţi la ea, ai zice că-i o sfântă, că-n viaţa ei n-a mâncat de dulce!

Dar să-l lăsăm pe Ciub să-şi verse în linişte focul şi să ne întoarcem la fierar, fiindcă trebuie să fie aproape nouă.

La început, Vacula se înspăimântă când se văzu ridicat la o înălţime atât de mare încât nu mai putea desluşi nimic jos sub el; trecu în zbor, ca o muscă, chiar pe sub lună – dacă nu s-ar fi aplecat puţin, ar fi atins-o cu căciula. Mai apoi însă, prinse curaj şi începu să-şi bată joc de diavol. Făcea mare haz auzindu-l cum strănută şi tuşeşte, ori de câte ori scotea cruciuliţa de chiparos de la gât şi o apropia de el. Din când în când Vacula ridica înadins mâna ca să se scarpine, iar ucigă-l toaca, crezând că fierarul vrea să facă semnul crucii peste el, zbura şi mai repede. Acolo, sus, totul era plin de lumină. Împânzit de o uşoară ceaţă argintie, văzduhul era totuşi străveziu. Totul se desluşea limpede împrejur. Flăcăul văzu trecând pe lângă ei, ca o vijelie, un vrăjitor călare pe un găvan, apoi stele adunate grămadă jucându-se de-a v-aţi-ascunselea, şi un stol întreg de duhuri rostogolindu-se ca un nour. Văzu de asemenea cum un drăcuşor, care se zbenguia pe lângă lună, îşi scoase căciula, zărindu-l pe fierar călare pe diavol, şi cum se înapoia în zbor măturoiul, pe care pesemne călătorise cu câteva clipe mai înainte o vrăjitoare… şi câte alte drăcovenii nu mai întâlniră! Toţi şi toate, dând cu ochii de Vacula, se opreau o clipă să-l privească, apoi o porneau mai departe şi-şi vedeau de-ale lor; fierarul zbura înainte când, deodată, în faţa lui străluci Petersburgul – numai lumini (fiind pesemne în mare sărbătoare). Trecând bariera în zbor, necuratul se transformă în cal, şi fierarul se pomeni pe un bidiviu semeţ, drept în mijlocul străzii.

Dumnezeule! Ce zgomot, ce forfotă, ce strălucire; de amândouă părţile se înghesuiau ziduri înalte de patru caturi; tropotul cailor, zgomotul roţilor, răsunau ca un tunet şi te împresurau din toate părţile; casele creşteau, răsărite parcă din pământ, la fiecare pas; podurile se cutremurau, caleştile zburau; birjarii şi surugiii strigau, zăpada scârţâia sub miile de sănii care alunecau de pretutindeni; de-a-lungul caselor, pe care erau înşirate, în semn de sărbătoare, nenumărate lumini, se îmbulzeau trecătorii, ale căror umbre uriaşe fâlfâiau pe pereţi, ajungând cu capul până la hornurile de pe acoperişuri. Fierarul privea înmărmurit în jurul lui. I se părea că toate casele îşi aţinteau asupră-i ochii, cu lumini nenumărate. Şi-apoi vedea atâţia boieri cu şube de postav îmblănite, încât nu ştia în faţa căruia din ei să-şi scoată mai întâi căciula. „Dumnezeule, câtă boierime e pe-aici! gândea el. Eu aşa zic, că ăştia care trec pe stradă îmbrăcaţi în şubă trebuie să fie cu toţii asesori, iar ăia care se plimbă în trăsuri atât de minunate, cu geamuri, dacă nu sunt primari ai oraşului, trebuie să fie cel puţin ipistaţi, dacă nu şi mai mult.” Gândurile îi fură întrerupte de glasul satanei, care-l întrebă:

— S-o iau drept spre ţarină? „Nu, mi-e frică, se gândi fierarul. Pe aici, pe undeva, nu ştiu unde, au tras zaporojenii, care au trecut astă toamnă prin Dicanca. Veneau din Seci şi se duceau cu o jalbă la ţarină; parcă aş vrea să mă sfătuiesc mai întâi cu ei.”

— Hei, satană, bagă-te-n buzunarul meu şi du-mă la zaporojeni!

Cât ai clipi din ochi, diavolul se subţie şi se făcu atât de mic, încât intră fără greutate în buzunar. Iar Vacula n-apucă bine să se dezmeticească, că se şi pomeni în faţa unei case mari. Nu-şi dădu nici el seama cum intră, cum urcă scara. Când deschise uşa, văzu o odaie aşa de frumos împodobită, încât se dădu înapoi, orbit de atâta strălucire; dar mai prinse puţin curaj când recunoscu pe zaporojenii care trecuseră prin Dicanca, şezând acum pe canapele îmbrăcate în atlazuri, cu cizme unse cu catran în picioarele încrucişate sub ei, şi fumând cel mai tare tutun, căruia de obicei i se spune mahorcă.

— Bună seara, cinstiţi pani! Domnul să vă ajute! Uite unde ne-a fost dat să ne regăsim! spuse fierarul, apropiindu-se de ei şi făcând o plecăciune până la pământ.

— Cine-i omul ăsta? întrebă zaporojeanul, care şedea chiar în faţa fierarului, pe un altul care şedea ceva mai departe.

— Cum, nu mă recunoaşteţi? spuse fierarul. Sunt fierarul Vacula! Astă toamnă, când aţi trecut prin Dicanca, aţi stat la noi aproape două zile, Dumnezeu să vă dea multă sănătate şi viaţă lungă. Ba am pus atunci şi o şină nouă la roata din faţă a căruţei domniei voastre!

— A! răspunse zaporojeanul. Ăsta este fierarul care zugrăveşte cu atâta meşteşug. Bine ai venit, fârtate! Ce vânt te-aduce?

— Ia, aşa, să mai văd lumea… Se spune că…

— Ei, îţi place fârtate? îl întrebă zaporojeanul în ruseşte, voind să arate că poate grăi fără greş şi în această limbă84. Ce zici, mare oraş?

La rândul său, fierarul nu voi să se facă nici el de ruşine şi să se lase mai prejos; de altfel, cum aţi avut prilejul să vedeţi şi mai înainte, îi plăcea şi lui să folosească vorbe alese.

— Straşnică gubernie! răspunse el, fără să se turbure. Nimic de zis, case măreţe, pe tot locul spânzurează tablouri de toată frumuseţea. Multe case sunt zugrăvite cu litere poleite în aur până la extrem. Nimic de zis, minunată proporţie!

Auzindu-l pe fierar vorbind cu atâta uşurinţă şi cu astfel de cuvinte alese, zaporojenii îşi făcură o părere foarte bună despre el.

— O să mai stăm noi la taifas, grăi unul dintre ei. Acum însă, trebuie să ne ducem neîntârziat la ţarină.

— Vă duceţi la ţarină? Fiţi buni, panilor, luaţi-mă şi pe mine cu voi!

— Să te luăm şi pe tine? spuse zaporojeanul în felul în care un unchiaş vorbeşte unui copilaş de patru ani lăsat în grija lui şi care-l roagă să-l aşeze călare pe un cal adevărat. Da' ce să cauţi tu acolo? Nu, nu se poate!

— Şi faţa lui se umplu de ifos.

— Noi, frate, avem a grăi de ale noastre cu ţarina.

— Hai, zău, luaţi-mă! stărui fierarul.

— Roagă-te de ei! – îi şopti încetişor satanei, dând cu pumnul peste buzunar.

N-apucă s-o spuie bine, când un alt zaporojean zise:

— Să-l luăm, zău, şi pe el, fraţilor!

— Bine, să-l luăm! încuviinţară şi ceilalţi.

— Hai, îmbracă-te atunci ca noi!

Fierarul tocmai începuse să tragă pe el un jupan verde, când deodată uşa se deschise şi un om cu fireturi intră vestindu-i că era timpul să meargă.

Şi din nou uimirea flăcăului nu mai cunoscu margini, când se trezi într-o caleaşcă uriaşă, legănată pe arcuri, prin geamurile căreia se vedeau, de amândouă părţile, casele cu patru caturi alergând înapoi, şi când auzi caldarâmul tunând şi părând că se rostogoleşte sub picioarele cailor.

„Doamne, ce lumină! se gândea el. La noi nici ziua nu-i atâta lumină”.

Caleştile se opriră în faţa palatului. Zaporojenii coborâră, intrară într-un vestibul minunat şi începură să urce o scară luminată de-ţi lua ochii.

— Ce scară, îşi şoptea Vacula, ţi-e milă să calci pe ea. Ce de podoabe! Şi se mai spune că basmele mint! Pe dracu' mint! Dumnezeule, ce parmaclâc, ce lucrătură! Aici, numai pentru fier trebuie să se fi cheltuit pe puţin vreo cincizeci de ruble!

După ce urcară scara zaporojenii trecură prin prima sală. Urmându-i sfios, fierarul se ferea la fiecare pas să nu alunece pe parchet. Trecură prin trei săli şi Vacula tot nu mai contenea să se minuneze. Intrând într-a patra, se apropie, fără voia lui, de un tablou agăţat pe perete şi care o înfăţişa pe prea curata fecioară cu pruncul în braţe. „Ce icoană! Ce zugrăveală minunată! gândi el. Uite-o, parcă vorbeşte, parcă e vie! Iar pruncul sfânt şi-a strâns mânuţele şi zâmbeşte, mititelul! Şi, Doamne, ce mai vopsele! Cred că nu s-a pus ocru nici de cinci copeici, numai verde şi băcan. Iar albastrul parcă-i de foc! Straşnică lucrare! Grundul trebuie să fi fost făcut cu ţincvais. Dar oricât de minunate ar fi aceste zugrăveli, clanţa asta de alamă – urmă el, apropiindu-se de uşă şi pipăind broasca. – este şi mai vrednică de mirare. Tii, ce lucru îngrijit! Toate astea cred că sunt făcute de făurarii nemţi, la cele mai mari preţuri…”

Poate că fierarul ar mai fi urmat încă multă vreme să cugete în felul acesta, dacă un lacheu cu fireturi nu l-ar fi tras de mânecă, amintindu-i să nu rămână în urma celorlalţi. Zaporojenii mai trecură prin două săli şi se opriră. Aici li se dădu ordin să aştepte. În sală foiau câţiva generali în uniforme cusute cu aur. Zaporojenii se puseră să tragă la plecăciuni de jur împrejur, apoi se opriră buluc.

Puţin după aceea intră un om destul de voinic, de statură măreaţă, într-o uniformă de hatman, cu cizme galbene, însoţit de o întreagă suită. Părul îi era zburlit, un ochi puţin cam strâmb, pe faţă i se citea un fel de trufie dispreţuitoare şi în toate mişcările se vedea obişnuinţa de a porunci. Generalii, care se plimbaseră până atunci destul de ţanţoşi în uniformele lor poleite, începură să se îmbulzească în jurul lui, cu plecăciuni adânci, părând să-i soarbă vorbele şi străduindu-se să-i ghicească cea mai mică dorinţă, gata să zboare neîntârziat pentru a-i îndeplini poruncile, dar el părea că nici nu-i ia în seamă; abia dădu din cap şi se apropie de zaporojeni.

Zaporojenii se ploconiră până la pământ.

— Sunteţi aici cu toţi? întrebă el tărăgănat, rostind cuvintele puţin pe nas.

— Apoi cu toţii, tătucule, răspunseră zaporojenii, ploconindu-se din nou.

— N-o să uitaţi să vorbiţi aşa cum v-am învăţat eu?

— Nu, tătucule, n-o să uităm.

— Ăsta e ţarul? întrebă fierarul pe unul dintre zaporojeni.

— Da-de unde ţarul! E Potiomehin în carne şi oase! răspunse un altul.

Dintr-o altă cameră, se auzi zvon de glasuri şi fierarul nu mai ştiu încotro să-şi îndrepte mai întâi ochii, de atâta mulţime de doamne care intrară în rochii de atlas, cu trenă lungă şi de mulţimea de curteni pieptănaţi cu coadă pe spate, în haine cusute cu fir. Vacula nu vedea decât strălucire şi altceva nimic. Deodată zaporojenii se aruncară cu toţii la pământ şi strigară:

— Îndură-te de noi, măicuţă, îndură-te!

Fără să fi apucat să vadă nimic, fierarul se întinse şi el cu toată sârguinţa pe duşumea.

— Ridicaţi-vă! răsună deasupra lor o voce poruncitoare, totuşi plăcută. Unii dintre curteni prinseră să se frământe şi să-i înghiontească pe zaporojeni.

— Nu ne ridicăm, măicuţă! Nu ne ridicăm! Murim, dar nu ne ridicăm! strigară zaporojenii.

Potiomehin îşi muşcă buzele. Se apropie el însuşi de zaporojeni şi şopti ceva poruncitor unuia dintre ei. Zaporojenii se ridicară.

Îndrăznind în sfârşit să ridice capul, fierarul văzu în faţa lui a femeie nu prea înaltă, dar destul de voinică, pudrată, cu ochii albaştri, cu un aer surâzător, dar plin de o măreţie ce ştia atât de bine să cucerească şi care nu putea aparţine decât unei femei care domneşte.

— Alteţa sa85 mi-a făgăduit să-mi facă cunoştinţă cu poporul meu, pe care nu l-am văzut încă până astăzi, spuse doamna cu ochii albaştri, uitându-se la zaporojeni plină de curiozitate. Sunteţi bine găzduiţi aici? urmă ea, apropiindu-se.

— Apoi, mulţumim, măicuţă! Ni se dau merinde bune deşi berbecii din partea locului nu sunt ca cei de la noi, din Zaporojie. de ce n-am duce-o bine aici?

Potiomehin îşi încreţi fruntea, văzând cum zaporojenii spun cu totul altceva decât îi învăţase el…

Unul dintre ei, cu o smerită îndrăzneală, făcu un pas înainte.

— Iartă-ne, măicuţă, da' de ce ai căşunat pe poporul credincios? Cu ce te-am supărat? Dat-am noi oare mâna spurcatului de Tătar? Înţelesu-ne-am oare cu turcul? Trădatu-te-am cumva cu fapta ori cu gândul? de ce atunci această urgie? Mai înainte auzeam că porunceşti să se facă cetăţi împotriva noastră; acum am auzit că vrei să ne prefaci în carabinieri86, şi câte alte belele pe noi! Cu ce e vinovată oştirea din Zaporojie? Oare cu aceea că i-a ajutat pe generalii tăi să-i măcelărească pe Crâmleni după ce ţi-a trecut armata prin Perecop?

Potiomehin tăcea şi, voind să pară nepăsător, îşi curăţa cu o periuţă diamantele cu care-i erau încărcate degetele.

— Şi atunci, ce aţi vrea voi? întrebă binevoitoare Ecaterina.

Zaporojenii se uitară cu înţeles unul la altul. „Acu-e acu'! Ţarina ne întreabă ce dorim!” îşi spuse fierarul şi, fără să mai stea pe gânduri, se aruncă la picioarele ei.

— Măria-ta, să nu pui să fiu omorât, porunceşte să fiu iertat. Să nu-i fie cu supărare slăvitei noastre ţarine, da' aş vrea să ştiu din ce-s făcuţi papucaşii pe care-i poartă în picioare măria-ta; eu aşa socot că nici un cizmar din nici o ţară din lume nu ar şti să facă unii la fel. Doamne sfinte, ce ar fi dacă nevastă-mea ar avea şi ea nişte papucaşi ca ăştia!

Ţarina râse. Curtenii râseră şi ei, Potiomehin se posomorî, dar n-avu încotro şi râse şi el. Zaporojenii începură să-l ghiontească pe furiş pe fierar, temându-se nu care cumva să-şi fi ieşit din minţi.

— Ridică-te! spuse cu blândeţe ţarina. Dacă ţii atât de mult să ai nişte pantofi ca aceştia, dorinţa ta nu este greu de îndeplinit! Aduceţi-i imediat pantofii mei cei mai scumpi, cusuţi cu fir de aur! Credeţi-mă, îmi place această nevinovăţie! Apoi, îndreptându-şi privirea către un om de vârstă mijlocie, plinuţ la obraz, dar puţin cam palid, al cărui caftan simplu, cu nasturi mari de sidef, şi faptul că stătea mai la o parte, dovedeau că şi el se număra printre curteni, ţarina adăugă:

— Iată un subiect demn de spirituala dumitale pană!

— Măria Ta, sunteţi prea îngăduitoare. Pentru un asemenea subiect ar trebui cel puţin pana lui La Fontaine! răspunse înclinându-se, omul cu nasturi de sidef.

— Totuşi, te asigur că până astăzi n-am încetat să mă înnebunesc după „Brigadierul”87 dumitale. Dumneata citeşti nespus de frumos! Dar, continuă ţarina, adresându-se din nou zaporojenilor, am auzit că voi, cei din Seci, nu vă însuraţi niciodată.

— D-apoi cum să nu ne însurăm, măicuţă! Doară omului, după cum ştii Măria Ta singură, nu-i e dat să trăiască fără nevastă! răspunse acelaşi zaporojean care stătuse la-nceput de vorbă cu fierarul. Şi Vacula se minună auzindu-l vorbind parcă înadins cu ţarina în graiul cel necioplit, ţărănesc, când faţă de el se arătase a şti atât de bine ruseşte. „Şiret popor! se gândi el. Se vede că ştie el de ce face asta!” – Că doar noi nu suntem pustnici, urmă zaporojeanul, ci oameni păcătoşi, lacomi, ca toţi bunii creştini, de tot ce-i de dulce. La noi sunt, slavă Domnului, destul de mulţi care au neveste; dar nu trăiesc cu ele la Seci. Unii le au în Ţara Leşească, alţii în Ucraina, ba unii chiar la turci.

Între timp i se aduseră fierarului pantofii.

— Doamne, cât sunt de minunaţi! strigă el în culmea fericirii, luându-i. Maria Ta! Când ai aşa pantofi, cu care se vede că Măria Ta te dai şi pe gheaţă, ce trebuie să fie picioruşele! Cel puţin din zahăr curat!

Ţarina, care avea într-adevăr cele mai zvelte şi mai frumoase picioare, nu se putu stăpâni să nu zâmbească, auzind acest compliment din gura unui simplu fierar, care în haina lui zaporojeană putea într-adevăr fi socotit bărbat frumos, cu toată faţa lui negricioasă.

Încurajat de atâta bunăvoinţă, fierarul era gata s-o întrebe pe ţarină câte-n lună şi-n stele – bunăoară dacă-i adevărat că ţarii nu mănâncă decât miere şi slănină, şi multe altele de acest soi – dar simţind cum îl ghionteau zaporojenii de zor, se hotărî să tacă; şi când ţarina începu să-i întrebe cum o duc ei la Seci, ce obiceiuri au, se dădu câţiva paşi înapoi se aplecă spre buzunar, spuse încetişor: „Du-mă mai repede de-aici!” şi se pomeni deodată dincolo de rohatcă.

— S-a-necat! Zău că s-a-necat! Uite, să nu mai ajung ziua de mâine dacă nu s-a-necat! ţinea morţiş ţesătoarea cea grasă, trăncănind într-un cârd de babe adunate în inima satului.

— Ce Dumnezeu, doar nu sunt mincinoasă! Am furat eu cuiva vaca? Am deochiat pe careva, de nu se mai încrede lumea în vorba mea? strigă dând din mâini o bătrână cu nasul învineţit, îmbrăcată într-o svitcă căzăcească. Uite, să nu mi se mai facă sete de apă, dacă bătrâna Pereperciha nu l-a văzut cu ochii ei cum s-a spânzurat!

— S-a spânzurat fierarul! Ei, nu mai spune! se miră primarul, care tocmai ieşea de la Ciub şi se oprise să asculte şi el ce trăncănesc babele.

— Spune mai bine să nu ţi se mai facă sete de votcă, bătrână beţivă! se burzului ţesătoarea. Trebuie să fie cineva tehui ca tine ca să se spânzure! Omul s-a-necat, s-a-necat în ochiul de gheaţă! De asta sunt sigură. Tot atât de sigură cum ştiu că şi acum de-adreptul de la cârciumăreasă vii.

— Neruşinato! Ian te uită ce gogoşi mai toarnă! se oţărî băbătia cu nasul vânăt. Mai bine ai face să taci, netrebnico! Crezi tu că eu nu ştiu că diaconul vine în fiecare seară pe la tine?

Ţesătoarei atât îi trebui:

— Care diacon? La cine vine diaconul? De ce minţi? izbucni ea.

— Diaconul? rosti cu glas înadins tărăgănat nevasta diaconului, îmbrăcată într-un cojoc din blană de iepure cu faţă de nankin albastru, repezindu-se spre babele certăreţe.

— Vă arăt eu vouă diacon! Care a vorbit de diacon?

— Uite, uite la cine se duce diaconul! spuse baba cu nasul vânăt, arătând spre ţesătoare.

— Carevasăzică tu eşti aia! ţipă nevasta diaconului, năpustindu-se la ţesătoare. Tu eşti vrăjitoarea care-l scoţi din minţi cu băuturile tale fermecate, ca să vină la tine.

— Piei din faţa mea, satană! strigă ţesătoarea, dându-se înapoi.

— Vrăjitoare blestemată! Să n-apuci să-ţi vezi copiii, netrebnico! Ptiu! şi nevasta diaconului o scuipă drept în ochi.

Ţesătoarea voi să facă la fel, dar în loc s-o nimerească pe ea, scuipă în barba nerasă a primarului, care se apropiase de cele două buclucaşe ca să audă mai bine.

— Afurisită babă! strigă primarul, ştergându-şi faţa cu poalele caftanului şi ridicând gârbaciul.

Ameninţarea lui făcu pe toată lumea să se-mprăştie care-ncotro, ocărând de mama focului.

— Ce scârnăvie! repeta el, continuând să se şteargă. Va-zică, fierarul s-a-necat! Doamne, Dumnezeule, şi ce straşnic zugrav mai era! Ce cuţite, ce coase, ce pluguri mai ştia el să făurească! Şi câtă putere era în el! Oameni ca el mai rar la noi în sat! Am văzut eu cât am stat în blestematul ăla de sac, că era sărmanul tare amărât. Carevasăzică fierarul a fost şi acum nu mai e. Şi eu tocmai mă gândeam să-mi potcovească iapa cea bălţată!…

Şi, copleşit de aceste gânduri creştineşti, primarul se îndreptă încetişor spre casă.

Când zvonul ajunse la urechile ei, Oxana se descumpăni. Nu prea punea ea temei pe cele ce vedeau ochii Perepercihăi şi pe vorbele babelor, fiindcă îl ştia pe fierar prea evlavios ca să se hotărască să-şi ducă sufletul la pierzanie. Dar dacă plecase cu gândul să nu se mai întoarcă niciodată în sat? Greu să mai găseşti aiurea un băiat atât de bun ca el. Şi cât o mai iubise! Şi cum răbdase mai îndelung decât toţi ceilalţi nazurile ei! Toată noaptea se zvârcoli frumoasa în aşternut, întorcându-se de pe partea dreaptă pe cea stângă şi de pe cea stângă pe cea dreaptă, fără să poată închide ochii. Frământându-se în goliciunea ei fermecătoare, pe care întunericul nopţii i-o ascundea chiar ei înseşi, când se dojenea aproape cu glas tare, când se potolea, hotărând să nu se mai gândească la nimic. Până-n zori se perpeli Oxana, iar a doua zi era îndrăgostită cobză de fierar.

Auzind de soarta lui Vacula, Ciub nu arătă nici bucurie, nici mâhnire. El nu se gândea decât la un singur lucru: nu putea să ierte făţărnicia Solohăi şi nu înceta s-o ocărască prin somn.

Se luminase de ziuă. Din zori încă toată biserica era ticsită de lume. Femeile mai vârstnice, cu marame albe şi cu svitce de postav alb, se închinau cu evlavie, de cum treceau pragul. Femeile nobililor, în bluze galbene şi verzi, şi unele chiar cu haine lungi albastre, cu cusături de fir la spate, stăteau înaintea tuturor celorlalte. Fetele, pe capul cărora se înfoia o întreagă prăvălie de panglici, cu gâtul împodobit cu cruciuliţe, salbe de mărgele şi monezi, căutau să se strecoare cât mai aproape de altar. Dar înaintea tuturora stăteau nobilii şi mujicii de rând, cu ceafa lată, cu mustăţi şi moţuri în creştet, proaspăt bărbieriţi. Cea mai mare parte dintre ei purtau mantale, de sub care la unii ieşea un caftan alb, iar la alţii unul albastru. Toţi se înfăţişau ca de sărbătoare; primarul îşi lingea buzele la gândul cârnaţilor din care se va înfrupta; fetele se gândeau cum se vor da pe gheaţă cu flăcăii; bătrânele îşi mormăiau mai stăruitor ca oricând rugăciunile; şi în toată biserica se auzea cum cazacul Sverbâguz îşi bătea mătăniile. Singură Oxana parcă era pe altă lume. Se ruga şi nu se ruga. În inima ei se învălmăşiseră atâtea simţăminte potrivnice, unul mai chinuitor ca celălalt, unul mai trist ca altul, încât chipul ei nu arăta decât o adâncă turburare; lacrimi îi tremurau pe gene. Fetele nu înţelegeau pricina acestei frământări şi nu bănuiau că de vină era fierarul. Dar nu numai Oxana era îngrijată de soarta fierarului. Toţi credincioşii simţeau că sărbătoarea parcă nu era sărbătoare că lipsea parcă ceva. Ca un făcut, după călătoria lui în sac, diaconul răguşise şi behăia că de-abia îl mai auzeai; drept că basul venit în vizită în sat lua foarte frumos notele, dar ar fi fost mult mai bine dacă s-ar fi aflat acolo şi fierarul, care întotdeauna, de cum începea să se cânte „Tatăl nostru” sau „Heruvicul”, se urca pe cliros şi începea să cânte aşa cum se cântă la Poltava. Pe lângă asta, numai el îndeplinea funcţia de staroste bisericesc. Trecu utrenia, după utrenie trecu şi liturghia… Dar, la urma urmei, pe unde putea să zăbovească fierarul?

La înapoiere, spre sfârşitul nopţii, satana cu Vacula în cârcă începu să zboare şi mai repede. Flăcăul se trezi cât ai bate din palme în faţa casei sale. Tocmai atunci cântau cocoşii. „Încotro? strigă fierarul, înşfăcându-l pe diavol de coadă drept în clipa în care se pregătea să spele putina. Mai aşteaptă, prietene, că nu s-a isprăvit: nu ţi-am mulţumit încă”. Şi apucând o nuia îi arse trei lovituri de-o rupse bietul la fugă întocmai ca mujicul abia scăpat din mâna asesorului. Şi iată cum, în loc să ademenească şi să prostească pe alţii, duşmanul neamului omenesc fusese el singur prostit. Vacula intră în tindă, se aruncă pe fân, şi după toate câte se petrecuseră, dormi până la prânz. Trezindu-se, se sperie văzând soarele sus de tot: „Am pierdut utrenia şi liturghia!” Evlaviosul flăcău fu cuprins de mâhnire, zicându-şi că Dumnezeu, înadins, ca pedeapsă pentru gândul lui păcătos de a-şi duce sufletul la pierzanie îi trimisese un somn atât de adânc, care îl împiedicase să meargă la biserică în această zi de mare sărbătoare. Hotărând însă să se ducă chiar săptămâna viitoare să se spovedească şi să bată, începând chiar de astăzi, câte cincizeci de mătănii pe zi tot anul, se linişti şi îşi aruncă ochii prin casă; nu era nimeni. Se vede că Soloha nu se înapoiase încă. Scoase cu grijă din sân pantofii şi se minună din nou de lucrătura lor scumpă, precum şi de toate câte se petrecuseră în noaptea aceea; se spălă, se găti cât putu mai frumos, îşi puse caftanul pe care-l luase de la cazaci, apoi scoase din ladă o căciulă nouă din pielcele de miei de Reşetilov cu fundul albastru, pe care n-o pusese niciodată de când o cumpărase de la Poltava, şi un brâu nou-nouţ, în toate culorile; le strânse într-o basma în care mai puse şi o nagaică şi o porni spre casa lui Ciub.

Ciub holbă nişte ochi cât cepele când îl văzu pe Vacula intrând la el. Nu ştia de ce să se minuneze mai întâi: că înviase fierarul, că îndrăznea să vină la dânsul sau că era atât de fercheş în hainele lui căzăceşti. Dar uimirea lui nu mai cunoscu margini când Vacula dezlegă basmaua şi-i puse în faţă o căciulă nouă-nouţă şi un brâu cum nu se mai văzuse în sat, şi mai ales când îl văzu că se aruncă la picioarele lui, spunându-i cu o voce rugătoare:

— Iartă-mă, tătucă! Nu fi supărat, uite, ia nagaica; dă în mine cât îţi pofteşte sufletul, îmi recunosc singur toată vina, bate-mă, însă nu mai fi supărat! Tu şi cu răposatul taică-meu v-aţi avut doar ca fraţii, v-aţi ospătat şi aţi băut aldămaşul împreună.

O mulţumire ascunsă unse inima lui Ciub văzând că fierarul, căruia nu-i păsa de nimeni în sat şi care ştia să îndoaie în mână bănuţii de cinci copeici şi potcoavele, ca pe nişte clătite de hrişcă, stătea acum la picioarele lui. Ca să nu-şi piardă din importanţă, Ciub luă nagaica şi-l atinse de trei ori în spinare:

— Ei, hai, ajunge, spuse el, ridică-te! De acum înainte să asculţi întotdeauna de cei bătrâni! Să uităm tot ce a fost între noi! Şi acum, spune ce vrei?

— Dă-mi-o, tătucule, pe Oxana!

Ciub stătu o clipă pe gânduri, se uită la căciulă şi la brâu; căciula era minunată, brâul nu era nici el mai prejos; îşi aduse aminte de făţărnicia Solohăi şi spuse hotărât:

— Bine, trimite peţitorii!

— Vai, strigă din prag Oxana, plină de uimire şi sorbindu-l din ochi pe fierar.

— Uite ce papucaşi ţi-am adus! spuse Vacula. Sunt chiar la fel cu cei pe care-i poartă ţarina.

— Nu, n-am nevoie de ei, spuse ea clătinând capul, fără să-şi ia ochii de la el. Eu şi fără pantofi… Nu îndrăzni să-şi sfârşească gândul şi se îmbujoră.

Vacula se apropie de ea şi o luă de mână. Ea îşi plecă ochii. Nicicând nu fusese atât de frumoasă. Vacula fericit o sărută, fata se îmbujoră şi mai tare, şi se făcu şi mai frumoasă.

Răposatul Vlădică trecea într-o zi prin Dicanca, minunându-se de priveliştea satului; pe uliţa mare se opri în faţa unei case noi.

— A cui să fie oare casa asta aşa de împodobită? întrebă preasfinţitul pe o femeie frumoasă, cu un copilaş în braţe, care tocmai ieşise în prag.

— A fierarului Vacula! îi răspunse cu o plecăciune Oxana, fiindcă chiar ea era.

— Frumos, meşteşugit lucrată! zise prea-sfinţitul, cercetând cu privirea uşile şi ferestrele. Cercevelele erau date cu vopsea roşie, iar pe uşi se vedeau peste tot zugrăviţi cazaci călări, cu luleaua în dinţi.

Prea sfinţitul îl lăudă însă şi mai mult pe Vacula, când află că îşi ţinuse legământul şi că pictase fără plată întreg clirosul drept al bisericii în verde, cu flori roşii. Dar nu se mulţumise numai cu atât: pe un perete, cum intri în biserică, Vacula îl zugrăvise pe diavol în iad, cu o înfăţişare atât de hâdă, încât toată lumea scuipa când trecea pe acolo, iar femeile, cum începea să le plângă pruncul în braţe, îl aduceau în faţa chipului necuratului şi-i spuneau: „Ia uite la scârboşenia asta”, iar copilaşul, înghiţindu-şi lacrimile, se uita pieziş la tablou şi se lipea de sânul maică-si.

Cu această povestire începe cartea a doua a „Serilor în cătunul de lângă Dicanca” care a văzut lumina tiparului în 1832.

Prima versiune a „Nopţii de Ajun” a fost totuşi scrisă cu mult înainte, mai probabil în 1830. În comparaţie cu ciorna care s-a păstrat în caietul de manuscrise al lui Gogol, cele mai multe schimbări le-a suferit partea a doua a povestirii, în care este descrisă sosirea lui Vacula la Petersburg şi, mai ales, scena în care zaporojenii vin cu jalbă la ţarină. Afară de aceasta, cenzura a mai făcut anumite tăieturi care au fost restabilite în ediţia de faţă după ciorna manuscrisului. Astfel, desigur că de teama cenzurii n-au apărut glumele lui Vacula, care a botezat dracul, şi nici cuvintele de protest ale zaporojeanului împotriva asupririlor: „Iartă-ne măicuţă, da' de ce ai căşunat pe poporul credincios?”

În povestirea „În noaptea de ajun”, Gogol foloseşte pe larg folclorul. Descrierea dracului, zborul lui cu Vacula, felul cum ascundea stelele, îşi au originea în izvoare populare şi folcloristice. Astfel Gogol scria, de pildă, în „Cartea de felurite însemnări” următoarele: „Există o credinţă că zgripţuroaicele desprind stele de pe cer şi le ascund”. În folclor se vorbeşte de dracul venind la întâlnire pe hogeac („Chievscaia starina”88, 1889, Nr. 9, pag. 398). De asemenea chipul dracului se apropie şi de figura comică a dracului din dramele teatrului popular ucrainian de păpuşi.

În afară de motivele folcloristice şi de basm, în această povestire au fost zugrăvite deosebit de viu scene din viaţă cum şi unele fapte istorice mai concrete decât în „Răvaşul pierdut”. Din descrierea călătoriei fierarului Vacula la Petersburg, unde vine la palatul Ecaterinei a II-a, reiese că timpul în care poate fi situată acţiunea povestirii este a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Întâlnirea solilor zaporojenilor cu Ecaterina, care căuta să atragă pe zaporojeni în lupta împotriva turcilor şi Tătarilor, jalbele zaporojenilor împotriva asupririlor ocârmuirii, reflectă fapte istorice reale. Guvernul ţarist primea cu plăcere ajutorul zaporojenilor dar, în acelaşi timp, căuta în toate chipurile să îngrădească „libertăţile” Seciului şi să-l supună în totul influenţei sale. Vorbind de plângerile solilor zaporojenilor împotriva asupririlor pe care le îndurau, Gogol condamnă această politică a guvernului. „Năpăstuirile” de care se plângeau zaporojenii erau ridicarea de cetăţi ale stăpânirii în jurul Seciului şi proiectele guvernului de a lichida oastea zaporojeană şi de a „preface” pe zaporojeni în „carabinieri”, adică în trupe regulate.

Protestând împotriva asupririi zaporojenilor, solia lor a arătat, ca o dovadă a devotamentului lor pentru interesele de stat ale Rusiei, participarea zaporojenilor la războaiele împotriva turcilor şi a tătarilor din Crimeea. Dintre personajele din anturajul Ecaterinei, Gogol îl zugrăveşte pe D. Fonvizin, autorul comediilor „Brigadierul” şi „Neisprăvitul”.

Belinschi a relevat această povestire din celelalte care alcătuiesc ciclul „Serilor”, socotind că „În noaptea de Ajun constituie un tablou complet al vieţii de toate zilele a poporului, micile lui bucurii şi amărăciuni, într-un cuvânt, toată poezia vieţii lui”.